Intelectualul, conștiința mai bună

Ed. Humanitas a publicat un volum care conține 36 de interviuri luate în ultimii șapte ani Anei Blandiana, sub titlul romantic Poate poezia salva lumea? Este titlul unei conferințe susținute de scriitoare la un moment dat și dincolo de genul liric, sensul se poate extinde la literatură, iar ideea de a salva lumea actuală nu mai trebuie justificată. Interviurile au apărut în reviste din Spania, Italia, Bulgaria, Cehia, Slovenia, Croația, Marea Britanie, SUA, Franța, Belgia, Rep. Moldova, Venezuela și Columbia.

 Ana Blandiana este în România una dintre figurile de intelectual cele mai cunoscute. În sensul configurat de la Afacerea Dreyfus încoace. Dacă, în timpul comunismului, Partidul Comunist așeza, în ordinea importanței, „muncitorii, țăranii și intelectualii”, categoria intelectualului angajat de partea adevărului și a dreptății în societate s-a născut și a luat avânt la noi imediat după decembrie 1989. Au fost, în mare, zece ani de activitate civică pe care au depus-o zeci de scriitori, dar nu numai, în favoarea proaspăt instauratei și atât de fragilei democrații. Manifestații, petiții, declarații de presă, articole în ziare, care atrăgeau atenția asupra derapajelor și abuzurilor puterii, în lipsa internetului și a telefoanelor mobile.

Lăsându-și deoparte o vreme scrisul, Ana Blandiana a înființat în 1990 Alianța Civică, încercând să creeze o cultură civică „la firul ierbii”, să pregătească victoria în alegeri a Convenției Democrate din 1996, întrerupând conducerea care părea să se eternizeze a FSN-ului. Apoi, împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, Ana Blandiana a fondat în 1993 Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, la Sighet, cu bani europeni și din donații, fără implicarea statului, instituție care are azi un binemeritat renume internațional.

De ce scriitorii ar trebui să fie voci pe care să le ascultăm, într-o societate? Și, alături de ei, pe ceilalți intelectuali, fie ei filozofi sau medici, actori sau profesori, cu toții performanți în meseria lor? (Ei s-au retras, între timp, majoritatea, în turnul de fildeș, simțindu-se învinși.)

Răspunzând la întrebările adresate în aceste interviuri, Ana Blandiana vorbește despre literatura sa, poezie sau proză, tot atât de mult cât despre trecutul recent, despre sechelele comunismului și despre provocările și marile pericole din lumea pe care o trăim.

Cei care o intervievează îi adresează astfel de întrebări pentru că ei înșiși nu au ieșit din paradigma Intelectualului care are competența și credibilitatea de a-și exercita spiritul critic față de Putere și de a pune în dezbatere idei. Dacă în urmă cu 30 sau 20 de ani luările de poziție ale unui scriitor în treburile Cetății erau considerate firești și necesare, pentru generațiile tinere, care ignoră trecutul recent pentru că nu-l învață la școală, acest de­mers trebuie justificat, pentru că de la apariția rețelelor sociale încoace spațiul public a fost invadat nu doar de politicieni, dar și de influenceri de tot felul, care sunt departe de a avea vreo autoritate profesională și morală.

Putem observa că întrebările adresate Anei Blandiana seamănă adesea de la un interviu la altul și, deci, și răspunsurile, aceasta pentru că intervievatorii au aceleași puncte de interes, iar intervalul temporal în care au loc e de doar șapte ani, plini de transformări sociopolitice radicale la nivel global. O diferență există între răspunsurile date unor jurnaliști din țări foste comuniste și celor din democrațiile occidentale. Primele includ mereu o anumită complicitate dată de cei care au trăit același tip de experiență a comunismului.

Dacă cititorul crede că o cunoaște deja pe Ana Blandiana din luările de poziție din ultimii 30 de ani referitoare la viața politică românească de după ’89, va avea surpriza plăcută să vadă că, deși păstrează aceeași linie a valorilor democrației occidentale, scriitoarea le completează în funcție de felul în care, în ultimii ani, a evoluat scena publică și de schimbările globale cele mai recente, de la războiul din Ucraina, prevalența liderilor străini dictatori, curentele zise suveraniste, „anularea culturii”, „politica corectitudinii” și până la folosirea inteligenței artificiale. Ana Blandiana este la curent cu toate și are o reflecție profundă și convingătoare. Libertatea și provocările ei, fragilitatea democrației și amploarea manipulării prin media și prin rețele sociale sau post-adevărurile sunt temele principale la care scriitoarea aduce discuția atunci când e întrebată despre lumea actuală.

Există afirmații care merită subliniate: „…libertatea este o noțiune vectorială, ea strălucește mai tare pe drumul către ea și există cu adevărat doar în mintea celor care se străduiesc să o atingă. Altfel, odată ce o ai, când nu mai e amenințată, când nu mai ai nevoie de curaj pentru a fi liber, libertatea devine leneșă, valoarea ei scade, iar o libertate care nu este folosită este un păcat de moarte”. Există multe afirmații frapante și prin conținut, și prin stil: „Problema rușilor e faptul că prea multe secole au fost în stare să stea în genunchi, visând în același timp să îngenuncheze alte popoare, pentru a nu fi otrăviți poate chiar mortal de această monstruoasă contradicție”. Analiza scriitoarei este tranșantă și asumată: „Libertatea (de exprimare, în primul rând) este dizolvată de ucazurile corectitudinii politice, democrația (putere aritmetică a majorității) este culpabilizată de asaltul minorităților, iar statul de drept se clatină sub atacurile de tip extremist ale progresismului. În lipsa reperelor morale, pulverizate de mult de secularizare, lumea consumerismului mondializat nu mai cunoaște decât o singură putere de neînvins: corupția”.

Ca să ne întoarcem la titlul cărții, dacă poezia ar putea salva lumea, trebuie spus că de mai multe ori scriitoarea face cunoscut prin aceste interviuri faptul că deținuții politic din România s-au salvat psihic și prin compunerea de poezii, care trebuiau memorate și apoi transmise în altă celulă prin alfabetul Morse. Numele autorilor nu conta și nici faptul că nu erau scrise pe ceva. Odată eliberați, foștii deținuți le așterneau imediat pe hârtie. Puterea poeziei dobândea astfel o dimensiune mântuitoare, aproape sacră.

În zilele noastre, puterea Poeziei rămâne semnificativă: „Pentru cei de azi în viața cărora poezia are un rol, acest rol este curățitor, purificator sau chiar exorcizator. Ea are puterea să ne șteargă de pe conștiință straturile suprapuse de indiferență, plictiseală, egoism, lăsând-o să descopere și să simtă frumusețea lumii și binele despre care nu bănuiam că există”.

Răspunzând întrebărilor referitoare la viața personală și la opera sa literară, scriitoarea dezvăluie vocația foarte timpurie pentru poezie, interdicția de semnătură și de studii superioare de până în 1964, din cauza faptului că tatăl ei era deținut politic, de ce a ales să scrie proză după ce publicase mai multe volume de poezie: pentru că nu a vrut ca realitatea dură să îi invadeze poezia și nu putea să o canalizeze decât spre proză. Este întrebată și despre volumele recente Fals tratat de manipulare, amestec de memorii și eseu, Mai-Mult-ca-Trecutul sau despre volumul de poezii Variațiuni pe o temă dată, scris după moartea soțului ei. Reafirmă, de asemenea, o idee mai veche: „Misterul poeziei și misterul credinței sunt făcute din aceeași substanță în așa măsură încât, pentru mine, poezia este cel mai adesea un fel de a vorbi cu Dumnezeu, ceea ce nu înseamnă că e religioasă. Poezia este o cale – ca în filozofia indiană – spre lumile de dincolo de înțelesul lor”.

Volumul Poate poezia salva lumea? este o confesiune prețioasă a scriitoarei și este în egală măsură o lectură incitantă pentru oricine vrea să înțeleagă mai bine lumea noastră, de azi. Privind în spațiul infinit al internetului, în care oricine poate să declare orice, iar performerii și personalitățile au fost înlocuiți cu falși profeți, cei care am trăit vremurile Intelectualilor avem nostalgia conștiințelor mai bune pe care le-au întruchipat aceștia.