Intre bovarisme si ieremiade

Romania e un paradox exasperant. Cine n-o stie? In acest sens, fiecare cu imaginea lui obsedanta; a mea, de exemplu, e aceea a unui popor care mananca precar si nu-si ingrijeste dantura, ca sa aiba bani pentru de­co­ra­rea apartamentului, de doua camere, cu gresie, faianta si ultimul tip, la moda, de usa la intrare. In vreme ce scara blocului miroase a gunoi. Un exemplu intr-o mie. Despre a fi roman nu e usor sa vorbesti. Esti, din start, cu­prins de stari. Sacaitoare, ametitoare, bulversante stari. Atata patima si atata nevroza. Ai folosi doar semne de exclamatie, caci puterea cuvintelor paleste si ea in fata unui subiect atat de… inefabil, tocmai. Cand e vorba de noi insine, spectacolul incepe: ori ne tanguim ca sun­tem ghinionistii istoriei, ori ne flagelam ca suntem "soi rau". Cale de mijloc nu prea exista. Si totusi…

Recent, Traian Ungureanu a lansat, la Humanitas, vo­lumul de eseuri Incotro duce istoria Romaniei, tex­te publicate intr-o alta forma, acum revazuta si adaugita, in publicatiile Idei in dialog, 22 si Cotidianul. Volumul vine, de fapt, in continuarea altor doua carti, Tehnica ne­putintei la romani si Despre Securitate. Ro­ma­nia, tara "ca si cum", in care autorul produce un dis­curs critic extrem de interesant asupra modului in care s-ar explica istoria recenta a Romaniei - o radiografie lip­si­ta de complezenta a romanilor. Traian Ungureanu e un scriitor care nu mai are nevoie de nicio prezentare, iar ana­lizele sale imbina, ca de obicei, reflectia sprijinita pe do­cumentatie si comparatii savante cu un stil rafinat, cand spumos, pamfletar, cand sarcastic, taios. Are, in plus, formulari memorabile, care merita citate.

Din volumul de fata, structurat pe triada "trecut-pre­zent-viitor", prima parte, dedicata "trecutului", ni se pare cea mai reusita. Autorul demonteaza false mituri con­tem­po­rane romanesti, mituri care creioneaza deja un anumit portret, pe care noi, romanii, ni l-am creat, pentru noi in­­sine, pentru ca e confortabil. Sa luam cateva exemple. A existat o intreaga dezbatere, apoi a fost ingrijorare, acum e doar o "tema": aceea a esuarii revolutiei din de­cem­brie ’89 (de fapt, nu mai e revolutie de mult, ci sunt "evenimente"…). Reformulata in posibila intrebare: "De ce e la noi ca la nimenea?". Traian Ungureanu sus­ti­ne ideea a doua revolutii, una, "reusita", intre 1945 si 1989, si cea din ’89, pe care o numeste formala. Daca o re­volutie pune capat radical unei lumi, acest lucru s-a in­­tam­plat, fara tagada, odata cu aparitia regimului comu­nist, dar e indoielnic ca si dupa ’90 am avut o decapitare de sistem. Nici nu s-ar fi putut altfel, ne explica au­to­rul: "Rezultatul celor 50 de ani de comunism ro­ma­nesc a fost decisiv. La capatul lor, societatea roma­neas­ca a asimilat complet un instinct antisocial, o in­ca­pacitate de solidaritate si initiativa, care explica bine (dar nu in totalitate) deruta prelungita a prezen­tului". Volumul lui Traian Ungureanu face apel la multiple com­paratii, una mai interesanta decat cealalta. Cine crede ca Romania e un caz "aparte", "singular" in istorie, va fi uimit sa descopere, gratie acestor comparatii, ca tot ceea ce deplangem la noi insine (ca in balada, cu "la­crimi de sange"…) are explicatii logice si asemanari cu eve­nimente din istoria altor popoare. Astfel, secolul al XVII-lea englez, cu inlaturarea si apoi revenirea mo­nar­hi­ei, explica faptul ca nu am putut redeschide, in decem­brie ’89, "acolada" istorica inchisa brutal in 1945.

Comparatia cu Italia (coruptie, etatism, casta con­du­ca­toare privilegiata, tendinta spre anarhie) scoate in evi­den­ta, drept cauze, ceea ce autorul numeste o "sinteza nationala subreda" si "absenta unei culturi nationale unitare".

Insasi Franta, pentru care avem tot mai mult, de altfel, o iubire-ura, din varii motive, si-a construit aceasta atat de necesara coagulare socio-politica abia dupa 1945, dar a facut-o temeinic. Au rigoare francezii, dintot­dea­u­na, dar au avut si vointa necesara de a se cataliza cul­tu­ral la nivel national. Tara autorului Discursului despre me­toda nu s-a dezmintit.

are o neincredere aproape incurabila in stat, poate si pentru ca traditia lui e scurta si nefasta. Cea mai recenta e chiar perioada regimului comunist: "...istoria moderna a Romaniei e mai putin decat s-ar putea crede o istorie a statului si mult mai mult o is­torie a caracteristicilor societatii". Totusi, nici aici nu sun­tem unici, cum credeam. Autorul ne trimite la o com­pa­ratie convingatoare cu Sicilia celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea. Mafia a aparut din prosperitate, nu din bogatie, iar statul s-a "adaptat" la ea. La noi, spu­ne Traian Ungureanu: "...coruptia nu mai e miza con­flic­tului intre stat si societate, din simplul motiv ca statul nu e detasat de structurile sociale din care s-au nascut clanurile delincvente. Statul e totuna cu cla­nu­rile si clanurile sunt statul".

Ieremiadele romanesti sunt intrerupte, din cand in cand, de momente de bovarism: ne credem detinatorii unui geniu si al unui "eroism ignorat" de occidentali. Traian Ungureanu ne aminteste de portia de suferinta istorica a catorva popoare occidentale si vine, apoi, cu in­­­trebarea incomoda: "a avut poporul roman de opus o cultura comuna evoluata si contrastiva?". Marturiile strai­nilor care ne-au vizitat tara, inca de acum cateva secole, se intalnesc in constatarea unei lipse de reactie ro­manesti, a unei pasivitati (pe care, adaugam noi, na­tio­na­lismul a transformat-o intr-o calitate - a fi contemplativ ar fi o valoare !...), Klaus Heitmann remarcand ca ro­ma­nii sunt o "societate definita lingvistic si nedefinita po­li­tic".

Traian Ungureanu se concentreaza pe ceea ce ocul­tam, indeobste, in tendinta noastra de a ne auto­com­pa­timi: in ultimii 150 de ani, a avut parte de o is­to­rie "accelerata", care a condus-o din feudalism catre NATO si UE. Din pacate, exista in Romania o sciziune Est-Vest, cu diferente de civilizatie notabile, de aici lipsa de solidaritate, incapacitatea de a iesi din cercul mic al gru­parilor de tip "familie, clan, retea, factiune" si esecul unei constructii socio-politice colective. Tot de aici si in­­tre­barea autorului daca nu cumva comunismul nu e sin­gu­rul vinovat pentru felul in care aratam astazi. Regimul comunist nu a distrus o Romanie care era ideala, ci a ac­cen­tuat tarele unei societati, aneantizand ceea ce era bun.

Una dintre cele mai captivante idei ale cartii este teo­ria regresiei. Traian Ungureanu vede in fenomenul reve­ni­rii la un trecut traumatic, care marcheaza fatal viitorul, in situatii de criza, explicatia unor evenimente care ne-au distrus imaginea in lume si pe care noi insine nu ni le pu­tem justifica, prada stupefactiei. Cu alte cuvinte, in fata noului, popoarele pot alege sa fuga de riscul destramarii structurii existente, refugiindu-se in… barbarie. Autorul gaseste aceste momente de "regresie" in mineriada din ’90 si in incercarea parlamentului de a-l debarca pe Tra­ian Basescu, din mai 2007. (Am putea adauga si mine­ria­da din ’99?...).

Traian Ungureanu face numeroase observatii inte­re­san­te si nu ne propunem sa le amintim pe toate; vom mentiona doar ca natiunile "sarace istoric" se hranesc cu nationalism si umanitarism - si vom recunoaste aici nu una, ci mai multe discursuri si figuri publice roma­nesti. De asemenea, observatia ca una dintre princi­pa­le­le probleme ale tarii ar fi "confuzia dintre obsesiile noas­tre curente si realitate". Neposedand coagulare civila si politica, ne refugiem mereu in marota interesului na­tional, desi e drept ca, dupa ’89, tema nationala de­ca­de treptat, inlocuita de o goana dupa aur. Se adauga re­flec­tii asupra "intalnirii" noastre cu UE, de la aderare in­­coa­ce, beneficii si dezamagiri, o mica galerie de portrete - pamflet ale unor figuri publice contemporane, ca si alte ana­lize, ale esecului dreptei, de exemplu.

La final, autorul aduce, insa, in orizont, si o speranta; pen­tru el, motivele optimismului se numesc: Cristian Mun­giu si generatia sa, electoratul mobilizat la referen­du­mul pentru presedinte, in 2007, si Traian Basescu in­­susi. Daca suntem de acord cu primul motiv, la al doilea am avea niste obiectii. Autorul crede ca presedintele e "recognoscibil din toate unghiurile si din toate punc­tele de tensiune sociala ale Romaniei" si numeste electoratul care l-a sustinut pe Basescu la referendum drept "masa critica de opinie (...) care pare sa-si fi fixat un punct de destinatie in viitor". E cert, insa, ca un procent din acel electorat l-a sustinut atunci pe pre­se­dinte doar pentru a da un vot de blam castei agresive care i se opunea si ameninta cu evenimente nemai­va­zu­te inca. Acelasi electorat s-a resemnat brusc la proba ale­gerilor locale si, nu din alte motive, perspectiva ale­ge­rilor generale ii ingrijoreaza pe multi. In rest, increderea lui Traian Ungureanu in presedinte ramane un act de curaj. (Desigur, oamenii politici nu sunt niciodata la inal­timea intelectualilor care-i sustin si vina poate fi a acestora din urma, care-i idealizeaza.)

Daca cetateanul simplu se intreba pe vremea lui Ca­ra­giale "eu cu cine votez?", acum lucrurile s-au schim­bat: omul simplu stie, vai!, dupa ’90, cu cine sa voteze, iar intrebarea din Caragiale le revine intelectualilor. (Se­pa­ratia aceasta fiind inca o dovada a necoagularii civile si politice despre care vorbeste autorul!) Traian Un­gu­rea­nu stie cu cine voteaza si are argumente. Le putem im­­partasi sau nu, dar nu aceasta e miza cartii. Incotro duce istoria Romaniei e o analiza stralucita asupra fal­sei specificitati romanesti postcomuniste, o carte, ea, sin­gulara, chiar daca noi, romanii, nu suntem singulari!

Traian Ungureanu, Incotro duce istoria Romaniei, Humanitas, 2008