Pe aceeași temă
Printre multele antinomii ireconciliabile ce definesc războiul civil multideghizat desfășurat în România după 1989 se află și prăpastia dintre paseiștii idilizanți, care venerează vechii București în istorii – și mai ales în literatura memorialistică înflorită din trunchiul scorburos al orașului –, și sociologismul demitizant, nemilos prin documentarea arhivistică, fundamentul statistic și sarcasmul cu care sufocă reveriile și dezumflă elanurile arheofile. Arheofilii îi preferă pe Anton Pann, I. L. și Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu și Ioana Pârvulescu și văd în Groapa lui Eugen Barbu exclusiv ceea ce sugerează titlul.
Citind cu nesaț glosatoriu sinteza dedicată de Adrian Majuru Copilăriei la români, apărută în 2006 la Editura Compania, unde excelent redactor i-a fost însăși Adina Kenereș, m-am lovit încă o dată, ca paseist înrăit, de dilema consumatorului de istorii și amintiri fabuloase într-un prezent desfigurat, umilitor și dezumanizant. Subtitlul cărții este Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, documentarea mergând de la 1750 până la restructurarea învățământului din 1950. De o parte avem, așadar, gazetăria conservatoare și amintirile din copilărie, marcate feeric de jocuri, bunici de basm, brazi de Crăciun și ouă de Paști, cu alintări culinare, pupeze din tei, calești la conac, înot și pescuit la bulboană, cu primele cireșe, primele cărți de colorat și cei dintâi fiori erotici. De cealaltă parte, realitatea mizerabilă a mahalalelor de după dispariția tradițiilor rurale sau, dacă preferați, secularizarea lumii țărănești. În plus, avem de luptat și cu dilema: recuperăm trecutul pe post de rechizitoriu făcut unui prezent otrăvitor sau îl considerăm un fel de cauționare a plăgilor prezentului, dând apă la moara sarcasmului celor rămași la convingerea eminesciană că: Toate câte-au fost odată/ În prezent le-avem pe toate. Să nu uităm că tot la Editura Compania și-a publicat Adrian Majuru, în 2003, volumul Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, pentru ca în 2005 să coordoneze la Editura Paralela 45 o însumare de documente, cele mai multe de o acută actualitate, intitulată Bucureștiul subteran, cerșetorie, delincvență, vagabondaj.
În cartea de care ne ocupăm și față de dilema de mai sus, Adrian Majuru se fixează la mijloc. Știe că apare într-un București familiarizat demult cu tot largul spectru ce corelează mortalitatea infantilă cu delincvența juvenilă, într-un oraș obișnuit prin tradiție cu sărăcia, mizeria drumurilor, patologia și dezorganizarea sistemului sanitar, oraș care reflectă de fapt amarele recorduri europene ale țării: natalitate scăzută, SIDA, tuberculoză, abandon școlar, analfabetism funcțional, inclusiv sclavagism exercitat pe față de părinți, pedofilie internațională, căsătorii între minori, alcoolism, droguri, violuri, avorturi sau procreație la 12-14 ani, un mare număr de familii monoparentale, orfelinate ce rivalizează cu lagărele de exterminare și știri zilnice la televizor despre copii abuzați sau traficați sexual, ori părăsiți de părinții plecați din țară. Ajungi să crezi că România și-a fixat un scop aparte din a concura tradiționalul tragism al copilăriei britanice, așa cum este el etalat în literatura epocii lui Charles Dickens.
Apropo de scăderea natalității, citim în subcapitolul Între baba satului și medicul pediatru că, între 1931 și 1937, din totalul de 4.275.157 nou-născuți, numai 90.000 s-au născut asistați de un medic pediatru la spital și 44.000 s-au născut la domiciliu sub supravegherea unui pediatru. O bună parte au venit pe lume la domiciliu vegheați de o moașă cu diplomă. Cei mai mulți însă, peste două milioane, s-au născut asistați de o moașă fără diplomă, de baba satului sau de un substitut al acesteia. Din categoria celor bătuți de soartă fac parte nou-născuții fără asistență, adică mama a fost singură la naștere, cei asistați de persoane necunoscute și 4.536 de copii născuți în alte părți decât la domiciliu – un eufemism care acoperă terenuri virane și alte spații ascunse de ochii lumii.
Să ajungem acum și la mortalitatea infantilă, așa cum se prezintă datele furniuzate de Adrian Majuru.
Subcapitolul Constantele mortalității infantile între 1900 și 1940 ni se spune că în Bucureștii anului 1900 mor cu 158 mai puțini copii până la 15 ani decât în 1896. E vorba de un total de aproape trei mii. Cea mai afectată categorie de vârstă a fost atunci cea cuprinsă între două luni și un an. La un salt larg în timp, de o generație, ne putem face o idee despre mortalitatea infantilă în România anului 1935 când totalul copiilor și tinerilor decedați înainte de 24 de ani a fost de 218.000. Majoritatea bebelușilor morți au fost constatați în Muntenia, apoi în Basarabia, urmată de Moldova. Cea mai redusă mortalitate s-a înregistrat în Banat. Mă întreb oare pe cine mai miră astfel de date exacte în ziua de azi?
„Rezultă că mediul rural este motorul demografic al țării. Un motor cu performanțe adesea dramatice, cât satul românesc nu cunoaște reperele sanitare ale lumii moderne. Orașul înseamnă control, atentă supraveghere a sarcinii și a nașterilor, intervenție medicală în caz de boală, chiar și pentru categoriile sociale mijlocii și micii meseriași. Existau la sfârșitul perioadei interbelice dispensare de cartier, un medic generalist care răspundea de câteva străzi, adică de câteva sute de case, ajungând săptămânal la fiecare familie. Majoritatea copiilor însă se nasc și mor în mediul rural, care cunoaște și cele mai multe cazuri de copii din flori sau abandonați“.
Așa sunt prezentate toate sectoarele vieții sociale, de la grădiniță la universitate, regimul orfelinatelor, al școlilor mixte, pensionatelor pentru fete ș.a.m.d.
Încă „Între 1907 și 1918, cazurile de pruncucidere au oscilat între 3 și 8 pe an. Din 1919, înregistrările au trecut de 10-15 cazuri pe an. 35% dintre nou-născuții uciși au murit în urma abandonării, iar 15% în urma asfixiei prin sufocare. 10% au fost omorâți prin loviri și răniri cauzatoare de moarte, iar alți 6% au pierit prin înecare și strangulare. Un total de 28% l-au reprezentat pruncuciderile din cauză necunoscută“. Tot așa, văzând capitolele despre pedepsele școlare, unde biciul era frecvent asociat cu statul într-un picior ore în șir sau închiderea în camere fără lumină, sau pe cele despre copiii din flori. O mai fi loc de Fram ursul polar, La Medeleni, Cișmigiu & Co ori măcar de basmele cu vampiri din zilele noastre?
Au lipsit multă vreme, ne arată volumul lui Adrian Majuru, instituțiile de educare a copiilor. România nu a avut nicio creșă până în vremea lui Spiru Haret, iar cea mai veche grădiniță din București a fost înființată în 1873 pe strada Puțul cu Plopi de o asociațiune de dame filantropice, a fost înzestrată de Fr. Hotsch cu o casă în 1875 și trecută în 1896 în administrația comunității luterane. În 1897, la grădinița doamnei Ema Bolintineanu se aflau 51 de copii, dar au terminat cursurile doar 28, dintre care numai trei au fost români. Din totalul de 150 de copii care au ieșit dintr-o grădiniță particulară în Bucureștii anului 1998, români erau 19. Grădinița nu li se părea deci românilor de o mare utilitate instituțională la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Pe cât de mult interesează detaliile referitoare la condițiile din liceele-internat, istoricul Școlii Centrale sau detaliile despre liceele cu blazon precum „Mihai Viteazul“, „Matei Basarab“, „Sf. Sava“, „Spiru Haret“, „D. Cantemir“, pe atât de inconfortabile sunt, când le parcurgi, statisticile maladiilor infantile sau cele privind incidentele de tot felul legate de copii, căci, din fericire, atât lumea medicală responsabilă, cât și administrația din învățământ obișnuiau să dezvăluie periodic procente privind fumatul școlăresc și intoxicații cu alcool, până la prostituția infantilă, iar cartea lui Adrian Majuru este blindată redutabil cu referințe la anuare statistice, la evoluția legislațiilor în diferite domenii sau la cercetări utile și astăzi, precum Ancheta învățământului secundar, din 1907.
Una peste alta, mi-e teamă că tradiționala „gură de rai“ care a fost și încă este copilăria în memorialistica noastră are și o față ascunsă, mult mai puțin liniștitoare și aducând binișor cu „talpa iadului“.
În sfârșit, să mai spun cât de folositoare ar fi pentru lumea noastră parlamentară o (re)citire responsabilă a Îndreptării legii din 1752, ca și a Codului Calimah. Nu de alta, dar multe s-au făcut, multe s-au pierdut. Și mai cu seama acribia statisticii și responsabilitatea misiunii de stat.
Nu pot încheia totuși fără să menționez atrăgătoarea anexă de istorii orale cu mărturii ale copilăriei din zece lumi, cu familii de moșieri, intelectuali, meseriași, evrei, familii de la mahala sau din înalta societate. În ce mă privește, m-au atras cu precădere istoriile relatate de Dinu Zamfirescu, Sanda Tătărescu-Negroponte, Florica Dimitrescu, Șerban Milcoveanu, Radu Mărculescu și Svetlana Bodnăraș. //
Text difuzat la Radio Trinitas și aflat în sumarul volumului Podul cu Vechituri, în curs de apariție la Editura Humanitas„
