Intunecare

Intre marile probleme pe care umanitatea nu si le va mai pune vreodata, intunecarea scotiana sta grava si beata pe un fotoliu de plastic din imitatie de plastic. Omenirea e prea obosita prin partile ei europene pentru a mai face istorie cu capul. Ea isi odihneste organul odinioara supra exersat lasandu-l dovleceste pe umarul ideilor fixe. Primim, din acest unghi de odihna, istoria ca lupta a sexelor sau ca drama coloniala, ca joc pe care reprimatii si dominatorii lor incep sa-l joace inca din nisipar. De istoria care spune ce a fost si cum de a ajuns pana la noi ce a fost nu se mai ocupa decat o mana de profesori batrani, intrerupti odata la 5 minute de inca un cap curios care intreaba din pragul usii: "N-ati murit inca?".Uite asa, din lipsa de putere si, curand, din lipsa de interes, va ramane necercetata si neexplicata marea problema a intunecarii mintii scotiene. Pacat! Caci, spune un viitor proverb scotian, "Cine vrea puncte fixe sa vina la Glasgow si va rasturna pamantul". Cata intelepciune in aceste cuvinte nerostite care ne spun doua lucuri logice: 1- nu exista nici miscare, nici progres, nici timp si 2- totul e fix si se va repeta pana la sfarsitul timpurilor.

1700 si ceva, candva

Pe scurt, chestiunea intunecarii scotiene se reduce la intrebarea: exista vreo explicatie asupra trecerii de la iluminismul scotian al secolului XVIII la nebunia sticloasa a secolului XX? Pe la 1700 si ceva, scotienii aveau cele mai multe si mai bune scoli din lume. Astazi, semneaza cu degetul si sunt ambidecstri. Pe la 1700 si ceva, scotienii inventau principiile economiei moderne, deschideau era tehnologiei, faceau filozofie si descopereau medicamente. Astazi, Glasgow e orasul pacientilor care trec sub supraveghere medicala de la heroina la methadon (surogat mai bland). Pe la 1700 si ceva, Scotia ni-i dadea pe Adam Smith, pe David Hume si pe Adam Ferguson (de la care avem, in 1767, primul Tratat asupra Societatii Civile). Astazi, Scotia ne ofera Train spotter. Primul tratat filmat asupra vietii in wc-uri (de gara, in care trenurile intarzie dar seringa impunge la fix). Exista oare vreo explicatie in afara schimbului de populatii (cu ovinele)? Sau, poate, scotienii luminati au fost rapiti in masa de o misiune speciala de pe Marte, planeta pe care misiunea eurobritanica Beagle o cauta zadarnic, iar America o fotografiaza in culori? Raspunsul e simplu. Da, exista explicatii, si anume ca nu stim de ce. Exista insa si punctul de plecare al acelui studiu care ar putea lamuri totul, dar nu va mai avea loc: Glasgow Rangers contra Celtic Glasgow. Cluburi ilustre. Nés 1888, respectiv 1873. Meciul direct, derby aproape preistoric, are chiar un nume (nu un Hume): Old Firm, iar Old Firm e pe afis din 1889. A inceput atunci declinul incununat de intunecarea scotiana?

Crezul, genele si blestemul

Old Firm e cel mai urat meci de fotbal din lume. Nimic din ce tine de fotbal nu e acasa cand joaca Rangers si Celtic. Si nici n-are unde sa se intoarca. Glasgow e un loc parasit. Orasul si-a pierdut de mult locuitorii si e ocupat de o suta si ceva de ani de doua triburi vrajmase. Povestea amarnica, necrutatoare & prosteasca a acestor doua triburi fara leac tine loc de istorie si de viitor la Glasgow. E o poveste scurta, ca "da" si "nu", rostite in aceeasi suflare. Glasgow Rangers e, pur si simplu, clubul protestantilor, iar Celtic e clubul catolicilor. Cu recomandarea ca nimeni sa nu cerceteze adevarul acestor doua crezuri de fier. Ele exista doar spre a fi lasate in pace si cu asta se ocupa, minut cu minut, triburile care se ascund in spatele cluburilor. La inceput, totul pare adevarat. Rangers, in albastru, si Celtic, in verde, arata ca doua lumi separate in spectrul culorilor. Pana intr-acolo incat o ipoteza isi face loc si arunca obraznic intrebarea care nu se pune: sunt Celtic si Rangers doua rase diferite? Se nasc copii, la Glasgow, din gene protestante si din gene catolice, tinute si pazite strasnic in eprubete care nu se incurca nici in toiul celei mai aprige betii? Cine arunca o privire asupra orasului in zi de meci nu poate decat sa inteleaga ca asa stau lucrurile. Celtic si Rangers s-au nascut pentru a se nega si desfiinta, blestemate de biologia genelor contrare. Sa ne aplecam o clipa asupra blestemului.

Casa de batrani nr. 1
(cu program protestant)

Glasgow Rangers s-a numit, la inceput, Presbyterian Boys. Era 1873 si englezii protestanti, care alcatuiau grosul populatiei la Glasgow, au remarcat intr-o zi ca a aparut pe lume fotbalul. Doi pastori protestanti s-au impiedicat la un colt de strada de o ceata de copii care pedepseau cu picioarele o minge de cauciuc. Pastorii au crezut indata ca supliciul cauciucului e drept si tocmai bun de tinut copii in curtea scolii. Presbyterian Boys au devenit dupa cateva luni The Rangers, cuvant intraductibil dar limpede. Un Ranger e luptatorul, si anume Luptatorul, drapelul Coroanei engleze. Clubul a iesit imediat in out de poarta fabricii. Ajuns in otelarii, santiere navale si cartiere muncitoresti, Rangers a devenit un joc de mase. Dupa ce a trecut si pragul birourilor de avocati, agenti de asigurari si oameni de afaceri, clubul s-a ales cu a doua parte a primei sale definitii. Rangers devenea o institutie bogata si stabila.Pe la 1920, Rangers era deja singura institutie populara, bogata si necontestata a orasului. Fiind insa o institutie frecventata doar de englezi protestanti, Rangers era si altceva: un simbol, mai precis, dinamita simbolica. Etica protestanta si nationalismul englez s-au asezat, de la inceput, in inima clubului si sunt, astazi, tot acolo. Rangers sunt inainte de orice "Loyal And Royal". Loiali si Regali. Pro britanici si fideli Coroanei. Si cu asta Rangers s-a incheiat o data pentru totdeauna. Lumea celor ce-si zic mandru Prods (Protestanti) e inchisa, clara si completa: ea are o Capitala Templu (Ibrox Stadium, 50000 de locuri), un singur reper istoric (norocul de a fi englez) si se intinde de la un cap la altul al unei Mari Britanii, in care vede triumful Coroanei engleze si biruinta protestanta. Rangers sunt un club, dar nu chiar un club de fotbal, ci o colectie fixa de sentimente si convingeri nemodificabile. Din acest punct de vedere, Rangers seamana mai degraba cu un imn sau cu o casa de batrani. Singura problema care impiedica Ibrox sa fie si inox e ca Rangers nu sunt singurul imn si singura casa de batrani din Glasgow.

Casa de batrani nr. 2 (cu program catolic)

Celtic e clubul care n-ar fi trebuit sa se nasca. Primii imigranti irlandezi catolici soseau acum aproape 200 de ani la Glasgow pentru a gasi ceva de mancare. Foametea din Irlanda si geniul tehnic al Scotiei industriale au dat directie si energie unei multimi care n-a incetat sa curga spre Glasgow pana spre 1930. Cartierul sarac al orasului - East End - a devenit, dupa 10-15 ani de colonizare, teritoriu irlandez si catolic. Bineinteles, curand, intr-o zi de vara a anului 1888, un calugar marist (ordin inchinat Mariei) s-a impiedicat la un colt de East End intr-un ciopor de baieti care pedepseau cu picioarele un balot de carpe. Un calugar si nu doi pastori, carpe si nu cauciuc, pentru ca irlandezii erau nespus de saraci. Calugarul a privit si a inteles indata ca pedeapsa balotului poate tine de foame. El a infiintat Celtic, clubul catolicilor irlandezi care joaca fotbal ca sa faca rost de paine. Celtic a jucat mult timp meciuri din care s-au adunat bani pentru cantinele saracilor. Celtic s-a nascut adica din saracie si a crescut, apoi, cu un complex de inferioritate pe care l-a tranformat in drept la resentiment si insurectie. Clubul s-a pliat gingas pe laurii in crestere care impodobesc fruntea defavorizatilor. O anume poza a saracului asuprit n-a cazut niciodata din tricolorul irlandez cu care oamenii lui Celtic intra in Capitala Templu (Celtic Park, 60000 de locuri). Cu timpul, Celtic s-a departat de cantina si a inceput sa isi aduca aminte numai si numai ca e un club irlandez. Tot atat de irlandez pe cat e Rangers de englez. Celtic si Rangers au intrat adica, de pe la 1890 intr-o relatie stransa de dependenta prin ura. Conflictul anglo-irlandez s-a mutat la Glasgow si orasul a devenit prea mic pentru doua echipe atat de sigure pe dreptul lor unic la existenta. Doua incarcaturi enorme de dinamita simbolica se intalnesc din 1889 incoace de cateva ori pe an si isi promit anihilarea reciproca, doar pentru a amana apocalipsa pe data viitoare. Între timp, cu fiecare noua zi de ploaie si methadon, la Glasgow, orasul cu 2 imnuri si doua case de batrani, ura de sine si de rest creste in piepturi, iar generatiile ce vin stau pe loc si se instruiesc temeinic in stiinta obscura a gherilei permanente si in mistica blestemului irlandez.

Glasgow pe doi

Rangers si Celtic sunt cele doua subiecte ale unei propozitii socante: fotbalul e continuarea razboiului (din Irlanda de Nord) prin alte mijloace. Inainte de a pleca la meci, in timpul meciului si dupa meci, suporterii lui Celtic si Rangers sunt luptatori intr-un razboi care se poarta in alta parte. Protestanti si catolici joaca, in fiecare zi, razboiul din Irlanda, dar isi inchipuie ca nu fac altceva decat sa joace fotbal. In acest fel de fotbal, meciul in sine conteaza putin sau deloc. El e doar intalnirea obligatorie cu inamicul in camp deschis. Daca pe camp sunt mereu doua porti, o minge, fanioane de corner si tuse varuite, asta, iar, conteaza prea putin. Important e ca numai din acest loc se poate lua adeverinta colectiva de participant la razboi si certificatul de boala incurabila de care multimile au nevoie pentru a se legitima. Si nu e hobby mai placut sau cariera mai glorioasa in Glasgow (unde somajul face legea) decat practica razboiului simbolic. Cheia acestei arte rafinate si crunte e tacerea, iar scopul ei ultim e separarea. Criteriul tacerii cere practicantului sa invete sa deosebeasca fara gres un catolic de un protestant. Ucenicul protestant trebuie sa invete, de pilda, sa simta imediat intr-un nume radacina irlandeza si catolica. Intinde un necunoscut cererea de angajare spre seful de cadre protestant, la o firma de un fel sau altul? Seful de cadre trebuie sa vada repede pe fisa ca numele de familie e Brady sau, si mai grav, O’Reilly. Nume irlandeze.

Dar daca numele e, totusi, bun? Atunci accentul il poate trada pe irlandez sau pe englez, in nuantele cele mai fine. Si daca vorbitorul n-are cusur? Atunci, proba suprema de patrundere, seful de cadre sau omul de pe strada sau omul din tribuna trebuie sa isi dea seama daca omul din fata arata ca un protestant sau ca un catolic. Cum? Nu e treaba dumneavoastra si tocmai de aia cititi acest articol in loc sa va pregatiti de urmatorul razboi civil. Important e ca, la Glasgow, marii maestrii ai acestei arte jura ca pot dibui un catolic sau un protestant chiar de la departare, fara sa-i stie numele si fara sa-l auda. Odata incheiata filtrarea, vine segregarea. Adevarat, de vreo 30-40 de ani, la Glasgow, catolicii si protestantii, englezii si irlandezii se casatoresc tot mai des. Ceea ce nu-i face insa decat membri suspecti ai unei subspecii abia tolerate. In oras au drept istoric de locuit doar descalecatorii, nu incalecatorii pe femeia gresita. Orasul e divizibil cu doi, nu cu trei. Enclava Celtic, a multimii in verde, se intinde in cartierul East End. Enclava Rangers, a multimii in albastru, se intinde in cartierul Bridgeton. Aici, in lumea pe din doua, cresc razboinicii de maine si ei sunt cel mai interesant fapt uman al vremurilor ce vin, cu mult mai interesant si mai raspandit decat "accidentul" casatoriilor mixte.

Muti, nu pentru ca nu au glas, ci pentru ca il pun la treaba in discursuri fixe, batrani, nu dupa varsta, ci pentru ca traiesc prin faptele altor vremuri, oamenii se evita cu o maiestrie fara egal. Cine trece dintr-un cartier in altul e pierdut... Cutitul pandeste si pedeapsa aplicata ratacitului va fi tocmai buna de cantul preotilor sau pastorilor la slujba de inmormantare. Dintr-un cartier in altul se trece doar pe trasee secrete. Aici sta stiinta topografica a britanicilor, nu in gluma cu laboratorul spatial lansat spre Marte. Dar segregarea e atat de adanca incat a devenit singura forma de viata a locului. Segregarea e motorul oricarei celule vii. Ea desparte imbracamintea: esarfa sau insigna verde fata cu bluza sau sapca albastra. Ea dezbina cantecele in tribuna: God Save The Queen contra F…k The Queen! Drapelele: tricolorul irlandez contra Union Jack. Initialele: IRA contra UVF (terorismul irlandez contra terorismului englez). Viata in intregime e, la Glasgow, o Opera ragusita care se joaca simultan pe doua scene. Tenorii urla egal, libretul e mereu povestea urii fata de scena de alaturi. Un singur amanunt ramane nelamurit... Dupa ce coboara de pe scene si se intorc acasa, oamenii lui Celtic si oamenii lui Rangers stau in treninguri si papuci. Si unii si altii aluneca voios, fara impotrivire, in uniforma universala a lumpenului. Aceasta impacare neasteptata a triburilor ne ajuta enorm pe noi cei ce credeam ca, la Glasgow, exista cu adevarat doua gene ireductibile.

Lumea e fixa si de plastic

Povestea isterica a razboiului Rangers-Celtic va continua, dar misterul ei poate fi denuntat in toata enorma sa lipsa de mister. Catolicii si protestantii lui Celtic si Rangers sunt exact ceea ce nu cred ei despre ei insisi. Amanuntul care ii tradeaza e tocmai comoditatea de lumpeni in trening, combinata cu fixismul desavarsit afisat in exterior. Sa privim un pic inapoi. Celtic si Rangers joaca un fotbal de care nu ii pasa nimanui. Conteaza doar sansa de a face dintr-un meci o pancarta pe care sta o lozinca schioapa (Old Firm). Nimic altceva nu are insemnatate: nici numele, nici driblingurile jucatorilor, nici scorul, nici un-doi-urile. Furia si ceata ascund tot ce e viu si surprinzator in fotbal. Furia obligatorie de care vorbesc jucatorii lui Rangers sau Celtic atunci cand marturisesc dupa meci ca n-au dat o pasa ca lumea, dar au luptat "pe viata si pe moarte". Ceata care l-a facut, in 1986, pe Mo Johnstone sa se duca spre galeria Rangers - protestanta - si sa isi faca semnul crucii. Nu exista insulta mai mare si tribuna protestanta a explodat ca o mie de tone de Semtex. Politia a avut de lucru 4 ore, spitalele, cateva luni.

Erau Johnstone si adversarii sai teologici din tribuna, catolici, respectiv protestanti? Aici e aici. Problema lor e ca sunt sau au hotarat sa fie numai catolici si numai protestanti, numai irlandezi si numai englezi, numai verde si numai albastru, numai Celtic si numai Rangers si nimic altceva. Un fixism planetar tine intr-o insurubare crancena aceasta lume care a facut cel mai stramb juramant fata de viata. Armatele Celtic si Rangers sunt ostiri fara suflet. Soldatii lor au ales sa se inchida in cateva vorbe si semne. Au facut-o pentru ca, de fapt, nu exista viata mai usoara si scuza mai mare decat a te da pe seama unui drapel infasurat in jurul unei cauze, infasurata la picioarele unui Dumnezeu personal. Viata cu un singur inamic, mereu acelasi si mereu prezent in acelasi loc, la aceleasi ore, e o viata plina de certitudini. Copiii armatei Celtic, baieti si fete de 15 ani, nu stiu ce se intampla in cartierul vecin, dar iti pot vorbi cateva ore despre "Lisbon Lions", Leii de la Lisabona, echipa de aur cu care Celtic a castigat, in 1967, la Lisabona, Cupa Campionilor Europeni. Discursuri mecanice despre fapte savarsite mult inainte ca ei sa se nasca. La un loc, parinti si copii stalciti pentru a-si stalci la randul lor copiii. Toti impart un prizonierat ermetic, cea mai complicata si eficienta formula a vietii reduse: sectarismul. O secunda! Nu urmeaza o portie de ateism stiintific. Acesti oameni nu sunt nici catolici, nici protestanti, tocmai pentru ca vor sa fie doar catolici si doar protestanti, copii unidimensionale ale ideii religioase.

Adevarata lor credinta si uniforma sunt treningul si papucul, iar aceste doua articole din plastic, de imitatie de plastic, de imitatie de progres sunt darul epocii noastre, nu mostenirea vremurilor in care Scotia lumina Europa. Proletariatul sectar din Glasgow e omagiul inept adus de vremurile noastre onoarei de a fi membru al unei familii, credincios al unei religii sau luptator sub un steag.

Întunecarea scotiana nu mai e de mult scotiana. Ea se intinde peste toate locurile pustii in care fotbalul e inchiriat pe post de religie, in lipsa unui sens, oricarui sens al vietii. La Bucuresti, unde Armata Ultra si Cainii Rosii cred ca au cucerit, in sfarsit, o identitate, la Belgrad, unde Steaua Rosie si Partizan joaca aceeasi comedie, la Moscova, unde Spartak si Torpedo afiseaza sloganuri si drapele anglo-irlandeze. Ceva mai putin, dar destul, la Roma, unde Lazio are nostalgia unui fascism din care nu a inteles nimic. Ceva mai putin, dar inca destul, in Olanda, unde Ajax e intampinata de galeria lui Feyenord cu un sasait, ca de aragaz lasat deschis. Pentru adversari, Ajax e clubul evreilor si sasaitul din tribune e o aluzie fina ca betonul la gazul exterminator din lagarele naziste. Ajax e, totusi, singurul club european care a gasit antidotul perfect la prostie: suporterii sai sunt mandri de iudaizare si se prezinta in tribune cu drapele enorme ale Israelului si cu tricouri cu steaua lui David. Nimic din aceste nenorocite fixatii la Barcelona si la Madrid, unde viata e prea bogata pentru a se lasa inchisa in saci de plastic, body bags pentru natiuni. Celtic si Rangers joaca mai departe, dar cine vrea sa vada fotbal ar face mai bine sa stea acasa. Nu luati in seama reputatia si traditia. Nu priviti prea mult la stralucirea si prestigiul acestui meci stravechi. Nu mai e nimic viu in el.