Pe aceeași temă
Publicăm în avanpremieră un capitol dintr-o carte eveniment, în curs de apariţie la editura Polirom: Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură. Volumul va apărea în librării în luna mai şi va fi lansat la Târgul de carte de la Bucureşti, 9 – 13 iunie 2010 (Nota redactiei).
Mitul Castaneda
Probabil că tânărul antropolog american de origine peruviană Carlos Castaneda a audiat în anii ‘60 cursurile de istorie a religiilor ţinute de Mircea Eliade la University of California. Cărţile publicate de el în perioada 1968-1972 descriu iniţierea sa de către un şaman din tribul nord-mexican Yaqui, cu ajutorul unor plante halucinogene: cactus peyotl (din care se prepară mescalina), ciuperca Psilocibe mexicana (fumată într-o pipă de şaman), ciumăfaie – Datura stramonium (preparată ca un unguent halucinogen).
După o perioadă de influenţă majoră asupra tinerei generaţii (12 volume, traduse în 17 limbi, 8 milioane de exemplare vândute), Castaneda a fost puternic contestat. Cel mai virulent demolator al „mitului Castaneda“ a fost psihologul american Richard de Mille, în două volume publicate în 1976 şi 1981.
În cunoscuta sa carte I letterati e lo sciamano (1989), vizând imaginea şamanului în literatura americană, Elémire Zolla a dedicat un amplu capitol operei lui Carlos Castaneda. Istoricul italian al religiilor nu a uitat să comenteze şi „păcăleala etnologică“ de care a fost acuzat Castaneda de alţi antropologi.
La rândul său, Ioan Petru Culianu l-a considerat pe Castaneda un „fals antropolog“ şi „un şarlatan“, care îşi prezenta ficţiunile narco-iniţiatice drept experienţe autentice şi cercetări antropologice de teren. La începutul anilor ’70, spune Culianu, „cel mai incitant performer de experienţe în afara corpului“, realizate cu ajutorul substanţelor psihedelice de tip mescalină şi psilocibină, „a fost considerat de multă lume a fi pseudoantropologul Carlos Castaneda, aceasta înainte să devină limpede faptul că el era romancier, şi nu antropolog“.
Interesant este faptul că, în 1988 (deci după moartea lui Eliade), Culianu susţine faptul că, „în contextul românesc al anilor ’30“, Mircea Eliade, întors ca un erou legendar din India, a fost „un fel de grand oncle al lui Carlos Castaneda“. Castaneda – conchide Culianu – „a reuşit să devină un savant respectat în ciuda operei sale de ficţiune care, citită de prea multă lume, a fost de prea multe ori prost înţeleasă“.
De fapt, poziţia lui Ioan Petru Culianu faţă de antropologul americano-peruvian este destul de nuanţată. Ea este departe de poziţia adulatoare a unora, dar şi de cea demolatoare a altora. Adevărate sau nu, fiction sau nonfiction – susţine Culianu –, lucrările lui Castaneda nu au făcut decât să reconfirme „ceea ce se ştia deja despre proprietăţile substanţelor halucinogene şi despre «puterile» şamanilor indieni. Fie adevăr, fie ficţiune, este vorba, oricum, despre un fenomen existent şi în istoria religiilor şi în cea a civilizaţilor occidentale“. Deşi autenticitatea anchetei antropologice realizate de Castaneda rămâne sub semnul întrebării, conchide Culianu, „tot ceea ce relatează el rămâne, dacă nu adevărat, cel puţin bine nimerit“. Publicat în Italia în 1981, Culianu şi-a intitulat acest text chiar aşa: Se non è vero, è ben trovato.
„Şamanism“ la greci şi la români
Ca şi Mircea Eliade, Culianu a fost foarte interesat de rolul jucat de substanţele psihoactive în diverse manifestări mito-religioase şi magico-rituale. În monografia sa privind călătoriile în lumea de dincolo, Culianu a decelat trei tipuri distincte de producere a extazelor şi viziunilor extramundane: Stări Modificate ale Conştienţei, Experienţe în Afara Corpului şi Experienţe la Limita Morţii. În primele două tipuri de provocare a extazelor se apelează adesea la consumul de plante psihotrope.
De o abordare curajoasă a dat dovadă Culianu în tratarea „vracilor greci“ (iatromanţi). Este vorba de Pitagora, Abaris, Aristeu, Epimenide ş.a. Culianu a identificat în comportamentul lor unele „practici şamanice“: intoxicarea cu plante halucinogene sau euforizante, călătorii extatice, părăsirea trupului de către suflet, catalepsia, abstinenţa, previziunea, ubicuitatea, anamneza, iatromagia etc.
Herodot susţine că Abaris hyperboreanul a făcut înconjurul lumii „fără să mănânce ceva“. Una dintre plantele psihotrope utilizate de iatromanţi era alimos, cu sensul „fără foame“. Este o plantă care suspendă foamea. Culianu a susţinut că este vorba de o plantă care conţine, la fel ca frunzele de coca, „vreun alcaloid euforizant care taie senzaţia de foame“. „După informaţiile lui Maxim din Tyr privind caracterul viziunilor lui Epimenide – a conchis istoricul religiilor –, nu se poate exclude ca acestea să fi fost produse de un halucinogen.“
Mergând pe linia savanţilor Karl Meuli, Eric Dodds şi Carlo Ginzburg, Culianu a propus sintagma „şamanism dincolo de şamanism“, extinzând zona clasică de manifestare a şamanismului propriu-zis. El a extins peste hotarele stabilite nu doar zona geografică (Asia Centrală şi de Nord), ci şi zona „ideologică“ (incluzându-i pe iatromanţii greci, pe vrăjitorii europeni etc.). El i-a reproşat maestrului său mai conservator, Mircea Eliade, faptul că „a circumscris înţelesul noţiunii de şamanism astfel încât să excludă fenomene care pot fi mai adecvat definite ca vrăjitorie“.
Într-adevăr, atunci când a descoperit practici magico-extatice atestate în Moldova secolului al XVII-lea (Codex Bandinus, 1647), Mircea Eliade a rămas nedumerit. Termenul şamanism a fost pus de el între ghilimele, iar titlul studiului său din 1962 a devenit, dintr-o afirmaţie, o interogaţie: „Şamanism“ la români?. Mai mult decât atât, răspunsul la propria sa întrebare a fost negativ. Pentru a explica unele similitudini frapante între practicile extatice ale vracilor moldoveni (numiţi de episcopul catolic Marcus Bandinus incantatores) şi cele ale şamanilor central-asiatici, Eliade a recurs cu precauţie la o soluţie comodă: „importul“ de şamanism, adus chipurile de o populaţie de origine maghiară, deci central-asiatică (ciangăi). Istoricul român al religiilor a preluat soluţia facilă propusă anterior de şamanologul ungur Vilmos Diószegy: „acei incantatores ai lui Bandinus aparţineau unui grup de ciangăi din Moldova“.
În bună măsură este vorba de o problemă convenţională, chiar dacă nu se reduce doar la una de terminologie. Depinde de ceea ce convenim să numim prin „şamanism“. Mircea Eliade a intuit acest mod de abordare încă din 1951, când şi-a publicat monografia dedicată şamanismului: „Dacă prin acest termen [şamanism] înţelegem orice fenomen extatic şi orice tehnică magică, este evident faptul că vor fi depistate unele aspecte «şamanice» la indo-europeni sau la alte colectivităţi etnice sau culturale“. Dosarul rămâne deschis, având ca miez fierbinte polemica dintre Eliade şi Culianu.
„Zborul magic“ şi unguentul halucinogen
Textul lui I.P. Culianu cel mai aplicat privind utilizarea plantelor stupefiante de către vrăjitoarele din Europa medievală (inclusiv din spaţiul românesc) este o conferinţă ţinută în martie 1981 la Universitatea din Groningen. În acest studiu, intitulat Realitatea vrăjitoriei, el a abordat atât formele de intoxicare involuntară cu secară infestată cu Claviceps purpureea, cât şi „zborurile magice“ provocate de alifiile halucinogene folosite de vrăjitoare.
Interesul profund pentru această temă al istoricului român al religiilor (aflat atunci în liberala Olandă) rezultă din ultimul paragraf al studiului său: „Am văzut mulţi drogaţi şi nu trece o zi să nu aud vorbindu-se despre ei, pe lângă faptul că am citit o întreagă literatură despre experienţele lor. Sunt convins că folosirea halucinogenelor – sub supravegherea «specialiştilor» şi în interiorul unor confrerii iniţiatice – este la originea anumitor credinţe ale omenirii, îndeosebi a acelora care au legătură cu mobilitatea sufletului şi cu zborul magic. În cazul vrăjitoriei, nu e nici o umbră de îndoială că aşa stau lucrurile“. Citit cu atenţie, acest paragraf indică o importantă schimbare de unghi de vedere. Plantele psihotrope devin nu doar halucinogene, ci chiar entheogene (care provoacă „în-zeirea“). Ele ar fi „la originea“ anumitor credinţe mito-religioase şi practici magico-rituale (asociate cu „mobilitatea sufletului“, psihanodia, „zborul magic“).
Ironia sorţii face ca asasinarea lui I.P. Culianu să fi fost, într-un fel sau altul, asociată cu drogurile. Într-o primă instanţă, năucită de ştirea omorului, Monica Lovinescu nu a dat credit ideii unui „asasinat politic“. „Presupunem că e mai curând vreun drogat «en manque»“, îşi nota ea în jurnal pe 26 mai 1991, la câteva zile după producerea omorului. A fost vorba evident de o evaluare eronată. Un drogat „en manque“ nu intră într-o universitate şi nu împuşcă cu pistolul în ceafă un profesor fără să-l jefuiască.
Mai grav este faptul că asasinarea lui Culianu a fost în mod fraudulos asociată cu marele trafic internaţional de droguri, cu – nici mai mult, nici mai puţin – cartelul columbian al cocainei. S-a spus că ultima convorbire telefonică a tânărului savant ar fi fost cu cineva de la Medelín (Columbia) şi s-ar fi purtat din biroul său de la Universitatea din Chicago, chiar înainte de comiterea crimei. Este doar una dintre diversiunile puse în circulaţie pentru a înceţoşa tabloul asasinatului. Se dorea trimiterea poliţiei pe o pistă falsă.
Narcotice în proza lui Culianu
În romanul Jocul de smarald, scris de Culianu în 1987, două personaje din Florenţa sfârşitului de veac XV experimentează un drog opiaceu „peste măsură de scump“: Theriaca, „adevăratul leac al nemuririi“. Culianu descrie cu lux de amănunte o serie de stări extrasenzoriale provocate de magiunul de opium, variind de la euforie la sinestezie, de la halucinaţie la narcoză profundă: „Mi-am închis ochii şi am trecut în nefiinţă. Nici un gând, nici un sunet, nici o percepţie, nici un fel de senzaţie. Nu exista nici spaţiu, nici timp“.
Într-o povestire borgesiană scrisă de Culianu pe la 19 ani (1969), alchimistul Geronimo Rossi din Ravena secolului al XVI-lea a distilat în alambic flori de trandafir, reuşind să obţină „un parfum de o tărie nemaisimţită, îmbătător şi afrodisiac“. „Încercându-i proprietăţile am aflat că era anestezic, drog, leac pentru durerile capului, afrodisiac, tonic al creierului în cantitate mică şi soporific în mai mare cantitate. Am tipărit peste vreun an o carte, gândindu-mă însă la rolul ritual şi mistic pe care l-ar putea avea [acest drog].“
În 1574, la 33 de ani, Geronimo – posesorul tainei revelaţiei „rozei de foc“ – a fost răpit de membrii unei tainice secte persane, „a nemuritorilor“. Ei ştiau să extragă din rosa amphybia „esenţa externă a stării de ataraxie“. În drum spre Iran, alchimistul răpit şi răpitorii săi călătoreau într-o „tăcere extatică“ pe o corabie peste care „plutea o atmosferă mortuară impregnată în balsamul greu de roze“. „Seara urma un fel de beţie rituală cu opiu şi esenţă tare de roze. Navigam noaptea aproape la voia întâmplării şi a halucinaţiilor laudanumului.“
Din perspectiva prezentului studiu, mai important este romanul Tozgrec, nefinalizat şi inedit, scris în franceză şi română în perioada 1982-1984, când Culianu era profesor la Universitatea din Groningen (Olanda), înainte să se stabilească în Statele Unite. Protagonistul acestui roman inedit, profesorul Caspar Stolzius, istoric al ştiinţelor şi specialist în vise (onirolog, în sens schopenhauerian), este un alter ego al autorului. El se află într-un turneu de conferinţe în micul oraş american Lombrosa, din California. La 21 iunie 198…, este consemnată moartea suspectă a profesorului Stolzius. Ancheta poliţiei descoperă faptul că profesorul ar fi fost implicat în transportul din Asia al unei mari cantităţi de cocaină pură (15 tone) cu destinaţia Lombrosa. Ancheta este preluată de FBI, dar se pierde pe piste false. Cadavrul n-ar fi al lui Stolzius (acesta este declarat dispărut, şi nu mort), iar transportul de cocaină se evaporă, împărţit, pare-se, între clanuri mafiote.
În doar câţiva ani, localitatea Lombrosa se transformă radical: oraşul are cea mai scăzută rată a infracţionalităţii şi cel mai coborât indicator al poluării mediului; sunt utilizate exclusiv energii alternative; rata şomajului este foarte scăzută; locuitorii beneficiază de longevitate şi de un moral ridicat; producţia şi consumul de cultură sunt maxime; instituţiile statului sunt respectate; apare în oraş o mare universitate (cu o excelentă editură: Lombrosa University Press); asistenţa socială este generală etc. Dintr-un orăşel cu o populaţie mică, ajunge să aibă vreo două milioane de locuitori. Lombrosa primeşte titlul de „Cel mai fericit oraş din SUA“. Explicaţia este simplă, dar nimeni din oraşul Lombrosa nu o cunoaşte: cineva presară cocaină în sistemul de apă potabilă al comunităţii.
Culianu creează astfel un fel de societate ideală, o utopie modernă. El face cu ochiul cititorului, trimiţând implicit la diverse alte (cvasi)utopii moderne, imaginate în secolul al XIX-lea. De pildă, la romanul Erewhon (1872), semnat de Samuel Butler, în care locuitorii îşi menţin o sănătate de fier ingerând ca panaceu opium (laudanum), remediu pentru toate bolile lor psiho-somatice. Sau poate că I.P. Culianu trimite la nuvela lui Jules Verne, Une fantaisie du docteur Ox (1872), în care o comunitate din Flandra trăieşte în nesfârşită stare de euforie colectivă, datorită faptului că dr. Ox (directorul unei uzine care descompune apa în componentele sale) sporeşte cantitatea de oxigen din aerul inspirat de locuitori. S-ar putea crede că romanul lui Culianu este o simplă „jucărea“, dar miza autorului este mai mare.
Manipularea viselor prin stupefiante
La un moment dat, în romanul Tozgrec, ziarul Lombrosa Shadow descoperă un fapt straniu petrecut în 1978 într-o mică localitate olandeză. Titlul articolului trezeşte interesul cititorilor: „Un sat de cocainomani în Olanda. Autorităţile le-au tulburat fericirea“. În apa potabilă a satului olandez autorităţile au găsit urme de cocaină. Se declanşează o investigaţie jurnalistică. Presa din Lombrosa face legătura cu evenimentele petrecute în anii ‘80 în localitatea californiană, cu dispariţia profesorului Stolzius şi a tonelor de cocaină pură, cu inexplicabila „fericire“ manifestată de locuitori.
Se face, de asemenea, legătura cu teoriile onirologului Caspar Stolzius, expuse la Universitatea din Lombrosa chiar înainte de strania sa dispariţie. Omul, susţinea profesorul, are posibilitatea „de a manipula visele unui individ sau ale unei colectivităţi“. „Imaginaţi-vă o lume în care visele oamenilor sunt fericite, pline de optimism şi de speranţă, impregnate de compasiune pentru aproapele său. Dacă lumea întreagă ar avea vise fericite, ar putea evita sfârşitul spre care pare să se îndrepte: autodistrugerea.“
Experimentul intoxicării colective este descris „inginereşte“ în roman. Sunt prezentate cantităţile de cocaină dizolvate în apa oraşului, progresia lor, procentele folosite, intervalelele de timp etc. Toate riguros calculate. Sunt analizate şi efectele greu de cuantificat ale narcotizării: relaţia dintre procentajul de drog şi calitatea viselor, când ajung indivizii supuşi experimentului „în stare de disponibilitate“ şi când sunt apţi în cel mai înalt grad să fie influenţaţi de visele induse.
În paralel, se descoperă faptul că în oraşul Lombrosa se consumă pâine de secară infestată cu claviceps purpurea (cornul-secarei), un fungus care parazitează bobul de secară şi care conţine un alcaloid halucinogen extrem de puternic. Din el a sintetizat în 1943 elveţianul Albert Hofmann drogul psihedelic LSD. Lombrosa bread devine un produs de panificaţie foarte căutat de locuitorii oraşului californian.
Astfel de intoxicări colective involuntare sunt atestate într-adevăr în Europa în epoca premodernă. De exemplu, epidemiile de coree religioasă, care s-au desfăşurat în secolul al XVIII lea în Ţările de Jos, Spania, Polonia etc., sunt explicate de etnologi prin folosirea de către ţărani a pâinii infestate cu cornul secarei. Tema a fost abordată şi de I.P. Culianu în lucrări de istorie a religiilor, în prima jumătate a anilor ’80, exact atunci când lucra la romanul Tozgrec. „De câţiva ani încoace – susţinea Culianu în 1981 –, recoltele de secară infestată de claviceps purpurea nu mai apar pe piaţă, fiind destinate doar cercetătorilor: junkies începuseră să le cumpere en gros.“ Este încă o probă de funcţionare a simbiozei dintre studiile de istorie a religiilor şi povestirile fantastice semnate de Culianu.
Revenind la romanul Tozgrec şi la capitolul Experimentul Lombrosa, o ziaristă face, în august 199…, o anchetă în oraşul californian, publicând-o în One Magazine sub titlul Lombrosa, un nou fel de a trăi?. „Corespondenta noastră a avut conversaţii îndelungate cu locuitori ai celui mai fericit oraş din USA. Halucinatoriu! Nu ştii dacă sunt nebuni sau iluminaţi! Ei cred cu tărie în misiunea lor pământească şi într-o răsplată după moarte.“ „Cum vă daţi seama de lucrurile astea?“, i-a întrebat jurnalista. „Avem vise adevărate“, au răspuns ei.
La ultimele analize, din anul 200..., nu se mai găseşte nimic în apa oraşului. Străinii însă nu sunt bineveniţi în Lombrosa. După unele zvonuri, profesorul onirolog Caspar Stolzius este şi astăzi în viaţă.
Cuvinte cheie: Culianu, samanism, Castaneda, narcotice, vise.
