Pe aceeași temă
Prima dată când cineva mi-a vorbit despre Ioana era la început de ani 2000.
Ștefania Ferchedău e cea care, lucrând pe vremea aceea cu mine și cu Oana Radu, într-un birou la ARCUB-ul de pe Batiștei, o cunoștea.
Eu făceam un du-te vino între Franța (unde lucram) și România, unde înființasem ECUMEST, iar Ștefania ne convinsese că persoana cea mai potrivită să ilustreze cartea „Cercuri în apă”, conferințele lui Andrei Șerban despre operă, e o tânără artistă foarte talentată, care tocmai realizase un proiect conceptual cu titlul „Monthly evaluations”.
Pentru că Ioana era atât de preocupată de tema timpului în tot ceea ce făcea, îmi spun azi că amintirile acestea mi-au răsărit în minte natural, fiindcă spirala memoriei le păstrează într-un prezent continuu.
Ioana izbucnea în orice spațiu în care intra cu energia unui copil, uneori extrem de delicată și de intimidată, alteori foarte intensă și răvășitoare. Era înaltă și cu o fizionomie androgină particulară. Mărturisesc, atunci când am întâlnit-o pentru prima oară, mi-a amintit de scurta mea intersecție la Londra cu Sarah Kane. Energia degajată de Ioana, inocentă și tristă în același timp, mi s-a părut similară.
Este, întotdeauna, ciudat și emoționant să întâlnești un artist al cărui talent nu s-a legitimat încă public. Fierbe în fața ta un fel de vibrație transparentă pe care o simți cu inima și cu mintea, dar nu îi poți pune un nume. E un moment fondator pe care l-am trăit de mai multe ori de-a lungul vieții și care seamănă foarte mult cu îndrăgostirea. Ceva este acolo, unic și irepetabil. Apoi, acel moment, acel „ceva” are un destin. Uneori, ca în cazul Ioanei, unul tragic.
Dar câtă zbatere fertilă și irepetabilă este până când cercul se închide…
Între acel moment de început, în care am cunoscut-o, și luna petrecută la NY, unde a fost primul artist vizual pe care l-am invitat în rezidență, întocmai cu Monthly evaluations, în 2006, expoziție curatoriată în galeria ICRNY de Simona Nastac, Ioana a mai făcut câțiva pași în lumea artei contemporane.
După NY, a făcut pași și mai mari. Un galerist din Praga a început să o reprezinte, iar în 2011 s-a reîntors la NY, invitată de organizația Art in general pentru a face o expoziție personală (Times colliding) și ca parte dintr-o prezență colectivă la MoMa.
Împlinea, în acel an, 33 de ani, pe 23 martie, pe care i-am sărbătorit cu ea în barul de lângă muzeul de artă modernă.
Peste o lună, avea să nu mai fie. S-a stins într-o zi de Sfântul Gheorghe și de Paștele ortodox și catolic, toate la un loc. Nu cred că a fost o întâmplare.
Expoziția recentă a Ioanei Nemeș, Rituals, keepers and storms, curatoriată de Diana Marincu și Kilobase la Art Encounters, în Timișoara, reia – necesar și convingător – temele preferate ale artistei care este, poate, una dintre cele mai fidele reprezentante ale creației contemporane cu tentă ezoterică. Convinsă că viața este o buclă de întâmplări ciclice, pe care anumite ritualuri și obiecte ale acestor practici le fixează în realitate, ca pe niște semnale simbolice ale parcursului existenței, ea dă formă unui univers plin de lucrări intens originale. Artista și-a creat propriul curent de gândire și creație, influențată foarte mult de scrierile Virginiei Woolf, dar mai ales pătrunsă de o constantă preocupare pentru a da forma misterului obiectelor și convingerii că acestea au „suflet”.
Credința în magia obiectelor face ca și obiectele pe care ea le-a inventat să pară, toate, indiferent de formă și de mărime, ritualice. Credința, de asemenea, în forța cuvintelor, a frazelor cu înaltă încărcătură simbolică, generează, de fiecare dată, un efect de iluminare.
Expoziția de la Timișoara concentrează această perpetuă dilemă în jurul căreia se organizează o parte importantă din creația Ioanei Nemeș: „cine se ocupă de sufletul omului?”
Viața prozaică, cea materială, cea mercantilă, în care obiectele sunt pur și simplu instrumente este ceva ce, în lumea Ioanei Nemeș, se transfigurează, dând lucrurilor o cu totul și cu totul altă semnificație. Măștile, soba, farfuriile, tablourile despre om și credință, mesele cu model popular sculptat, construiesc lumea imaginară a credințelor care sunt identitatea obiectelor. Iar obiectele devin oglinda sufletelor.
Lucrările – obiect alternează cu fraze – obiect, fiecare notație de pe perete are o dată – parte din seria „montly evaluations”.
De altfel, subtila și foarte justa orchestrație a expoziției de la Timișoara este un tribut oferit artistei, o poartă deschisă către lumea Ioanei Nemeș, una atât de ieșită din comun.
Timpul nu s-a oprit, pentru ea, dimpotrivă. Talentul și extraordinara originalitate a creației sale urcă pe spirala acelui flux fără oprire care, pentru artistă, era obsesia absolută.
O piatră funerară creată de Ioana, și care nu se află în expoziție, notează: „One day you might just explode. Thousands of tiny particles in the air. Vanish from the lives of all the people you know. Embark on a fresh new start. Never look back” (Într-o zi, s-ar putea să explodezi pur și simplu. Să devii o mie de mici particule în aer. Să dispari din viața tuturor celor pe care îi cunoști. Să începi din nou. Nu te uita niciodată înapoi).
Ar mai fi multe de spus, dar nimic nu poate intra în competiție cu dialogul pe care însăși opera Ioanei îl propune. Un dialog în care există multă grijă și preocupare, înainte de toate, pentru sufletul omului, așa cum este el citit de obiecte.
Expoziția de la Art Encounters este un prilej rar. Nu îl ratați! //
