IONA, o ipoteză coregrafică

Doina Papp | 06.10.2020

Căutarea de sine, pierderea și regăsirea identității, a fost și va fi apanajul spiritelor libere să decidă asupra destinului lor, în ciuda constrângerilor absurde la care viața îi obligă uneori.

Pe aceeași temă

Povestea monodramei Iona de Marin Sorescu e poate la fel de pasionantă și legendară ca și a parabolei biblice de unde s-a inspirat autorul. A văzut lumina tiparului în anul 1968, la mai mult de un deceniu de la apariția eseului lui Albert Camus Omul revoltat, care făcea valuri în Europa. Și a ajuns pe scenă un an mai târziu, în 1969, într-un spectacol cu cântec la Teatrul Mic, în regia lui Andrei Șerban și interpretarea lui George Constantin.

Urmărind spectacolul de acum de la Teatrul dramaturgilor români în interpretarea tânărului Lari Giorgescu și coordonarea scenică a regizorului Victor Ioan Frunză, am și mai clar în minte faptul că atunci, în 1969, autorul, regizorul și interpretul nu fuseseră stârniți să scrie, respectiv să joace acest text doar de criza existențială dominantă în cultura europeană, ci și mai ales de constrângerile regimului de la București, care îi răpeau românului libertatea de gândire și mișcare. Ferecarea în burta chitului a pescarului care cu cuțitul în mână sfâșie la nesfârșit burțile peștilor care-l tot înghit nu avea pentru Marin Sorescu și nici pentru tânărul Andrei Șerban doar sensul metafizic al luptei cu daimonul a omului modern, rebel într-un fel ca și pescarul din Ninive, ci, în plus, semnificația capcanei care făcea imposibilă viața într-o țară care manifesta, ce-i drept, efortul să iasă din captivitate, uneori cu sânge de martir (ecourile Primăverii de la Praga se mai făceau încă simțite).

E așa de greu să respiri, trebuie să sparg zidul, Dacă nu există ferestre trebuie inventate, S-a clocit oul să iasă un viitor luminos, Ce e orizontul acela? O burtă de pește. Și după burta aceea ce vine? Alt orizont, altă burtă...

Asemenea sentințe auzite pe scenă atunci, în 1968, nu puteau să nu fie considerate de cenzură periculoase, motiv pentru care spectacolul a suferit presiunea acesteia, fiind trecut repede la index. Marin Sorescu avea ceva din spiritul de om revoltat al franco-algerianului Camus, autor, să ne amintim, și al emblematicului roman Ciuma, prin care amenda nazismul. Asemănarea de discurs cu al celui care trecea dincolo de sensul literar despre angoasele care erodau ființa întorcând-o cu fața spre neant, ca în celebrul eseu al lui J.P. Sartre, ne face să observăm și la Sorescu îndemnul la atitudine. Setea de adevăr, dreptate și acțiune îl frământa și pe poetul care dedică temei o trilogie cu un titlu splendid - Setea muntelui de sare - din care face parte și Iona, alături de Matca și Paracliserul.

În plan dramaturgic, acest poem filozofic nu și-a verificat însă, încă, pe deplin calitățile teatrale, fiecare dintre spectacolele realizate după acest text rămânându-i dator cu câte ceva din plurivalenta semnificație. Între raționalitate axiomatică și dramatism sentimental, de la folclorism la metaforă universală, interpretări de tot felul au încercat să foreze dincolo de vorbe, încălzind prin trăire scenică parabola din monologul lui Marin Sorescu. Dar chiar și în viziuni inerent incomplete, această scriere de o unicitate remarcabilă merită să ajungă pe scenă și implicit la cât mai mulți oameni, preocupați, ca și autorul, să mediteze la sensul vieții pe pământ și... în ceruri. (Oameni buni, învierea se amână)

Căutarea de sine, pierderea și regăsirea identității, a fost și va fi apanajul spiritelor libere să decidă asupra destinului lor, în ciuda constrângerilor absurde la care viața îi obligă uneori. Alegerea lui Marin Sorescu, care-i prezice lui Iona un sfârșit sinucigaș, e și ea făcută sub presiunea timpului, care în viață, ca și în artă, proclamă pentru om această tragică și patetică ieșire din scenă.

E aceasta o soluție valabilă și azi? Ne putem întreba, desigur, de vreme ce spectacolele care încep să prolifereze aducându-l pe Iona în atenția noastră adoptă soluția lui Marin Sorescu.

Așa ia sfârșit zbuciumul pescarului naufragiat în propria viață și în spectacolul de la Teatrul dramaturgilor, de la care a plecat acest comentariu, un spectacol original, fie și pentru că are ambiția să mizeze pe potențialul coregrafic al dans-actorului Lari Giorgescu. Chipul luminos și sinceritatea interpretării lui fac cu adevărat tragic acest suicid final, când actorul, în atitudine aproape cristică, își aplică cu lama cuțitului lovitura de grație. (Prin comparație ceva mai teluric, Gabriel Răuță, în varianta de la Teatrul Nottara, e mai aproape de sintagma râsu’-plânsu’, asociată îndeobște profilului neaoș).

În cazul lui Lari Giorgescu, noi, spectatorii, nu vrem ca acest Iona să abandoneze lupta, după ce preț de o oră l-am urmat într-o călătorie fantastică, suprarealistă, în lumea interioară a viselor lui de pescar, om simplu de la țară, care ni se înfățișează cu peștii în borcan, atunci când, râvnind la marea cea mare, nu are a se mulțumi decât cu burta chitului. Așa încât acest sacrificiu cu zâmbetul pe buze e mai degrabă un îndemn la viață și la o revizuire a parcursului cu care fiecare dintre noi suntem datori.

Ce este frumos și emoționant în spectacolul acestui tânăr și talentat actor care ia în piept dificila operă soresciană e găsirea unui echilibru între abstractul ideilor acestui text filozofic și concretețea cu care sunt trăite printr-o asumare omenească. Atent la jocul adesea periculos de cuvinte, la aluziile, la universul rural sau la trimiterile biblice, Lari Giorgescu insuflă căldură textului, transformându-l într-o lungă confesiune asumată. Strigătul de la început nu are artificii de sonorizare, nu e patetic, e al actorului care se mobilizează să-și cheme conștiința la un examen al singurătății pe care o caută (vreau o bancă în mijlocul mării), dar nu o poate suporta. Interpretarea acestui rol depinde cu adevărat de punerea în stare a actorului. În plus, în cazul lui Lari Giorgescu e vorba și de o formă fizică optimă, pentru că tot ceea ce face unicitatea acestui spectacol e capacitatea de a prelungi coregrafia sufletului într-o coregrafie a corpului, care, prin mișcări moi, salturi și un legato care le dă cursivitate expresivă, nu urmărește să ilustreze vorbele, ci să le completeze și împlinească. Cu alte cuvinte, ce nu se poate spune se arată, așa încât actorul complet care e Lari Giorgescu prin aceste ideograme face totul pentru a ne convinge cât e de nefericit și dezorientat Iona, completând textul cu tăceri dansate. Are la îndemână în spațiul scenic o platformă de lemn, venind, desigur, dintr-o civilizație arhaică (la fel și costumul din pânză țărănească), două otgoane, o plasă pescărească și un cuțit de care de la un moment dat nu se mai desparte. Le folosește pe toate cu îndemânare, lunecând pe și sub punte, trăgând de sforile care-i opun rezistență sau, dimpotrivă, abandonându-se lor. Îi stau alături, creând spectacolului o ambianță sonoră aparte, Lucian Maxim, excelentul percuționist și cantactorul Adrian Nour, care devin personaje integrate spectacolului (aici cred că e mâna lui V.I. Frunză). Ei comentează live cu inventivitate și bună coordonare stările actorului, intrând în acțiune spre final, pentru a lărgi perspectiva asupra universului eroului și a particulariza geometria locului acțiunii.

Adunate laolaltă, toate aceste componente ale spectacolului dau aspectul unui ritual arhaic, ca o exorcizare la capătul căreia se așterne liniștea, pacea interioară. Binomul viață-moarte își dobândește astfel semnificația pozitivă și lupta lui Iona cu sine, sensul.

Iona, în versiunea coregrafiată a dansactorului Lari Giorgescu, e un spectacol-meditație, rafinat și emoționant, care pretinde spectatorului nu doar aderarea la idee, ci și o accentuată implicare intelectuală.

PS:
Spectacolul a fost prezentat la închiderea Galei HOP a Tânărului Actor, septembrie 2020.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22