Ionesco, un testament cu probleme inutile

Toată controversa privind centenarul naşterii lui Eugène Ionesco are la bază o teribilă neînţelegere. Dacă fiica acestuia, Marie-France Ionesco, nu vrea să-şi vadă tatăl omagiat în România ca scriitor român şi intervine în evenimentele culturale de gen din acest an, românii care îi ripostează dur greşesc şi ei. Întâi, idiosincraziile doamnei Marie-France Ionesco faţă de România sunt o problemă personală a domniei-sale şi nu ar trebui comentate pe malurile Dâmboviţei. E o discuţie care nu are rost. Este adevărat că noi, românii, avem obiceiul să ne recunoaştem valorile - mai cu seamă pe cele care au reuşit în străinătate - după ce acestea s-au petrecut din această viaţă, dar cazul lui Eugène Ionesco este o excepţie.

Imediat după 1989, scriitorul român, trăitor la Paris din 1938 şi ales membru al Academiei Franceze în 1970, a fost recuperat în România. Teatrele i-au jucat piesele, acestea au fost reeditate sub formă de cărţi, în zece volume, la Editura Humanitas, într-o nouă traducere a lui Vlad Russo şi Vlad Zografi. Au fost traduse Jurnalele, eseurile din Note şi contranote, mini-romanul Însinguratul. Au fost reeditate volumele Nu! şi Elegii pentru fiinţe mici, apărute în româneşte în perioada interbelică. Pe scurt, totul a apărut sau a reapărut, iar Gabriel Liiceanu a făcut chiar un film-interviu cu scriitorul. Deşi Eugène Ionesco s-a declarat în 1990 de partea „golanilor“ din Piaţa Universităţii, el nu s-a mai întors în România după 1990 doar din opţiune personală. Am putea spune chiar că, dacă ar fi făcut-o, măreţia personajului, ca şi faptul că nu prezenta un pericol pentru nimeni, e drept, ar fi dus la o primire oficială spectaculoasă.

Prin urmare, care e problema în acest scandal (cum altfel?) cu centenarul? Pretenţia fiicei scriitorului ca numele tatălui său să fie ortografiat în limba franceză, dat fiind că acesta a devenit celebru scriind în franţuzeşte şi trăind la Paris, ni se pare acceptabilă, deşi ortografierea sa în limba română ni se pare, de asemenea, inofensivă. Dar putem să respectăm dorinţa unicei sale fiice şi, în acelaşi timp, a celei care diriguieşte moştenirea sa literară. Pe de altă parte, pretenţia ei ca românii să îl joace prefăcându-se că uită că e anul centenarului, comme si de rien n’était, ni se pare nedreaptă.

În primul rând pentru că pe Eugène Ionesco chiar nu l-am uitat. Desigur, se poate discuta despre motivele pentru care, în anii de deschidere ai regimului comunist, Ionesco a fost jucat, iar piesele sale au apărut în colecţia Biblioteca pentru toţi, aşa cum trebuie să vedem ca benefic că, astfel, opera sa a ajuns la publicul românesc în mod sincron cu celebritatea sa franţuzească şi internaţională. Iar după 1990, aşa cum am spus, Ionesco s-a bucurat, alături de Eliade şi de Cioran, de o recuperare binemeritată.

În al doilea rând, există nenumăraţi scriitori şi artişti care au ales, din diverse motive, să trăiască şi să creeze la Paris, iar originea lor străină nu a deranjat pe nimeni, atâta vreme cât opera a fost valoroasă. Ţara de origine a acestora a putut să-şi revendice mereu ce i-a aparţinut: faptul că de acolo a plecat respectivul artist. A putut şi să-l omagieze în voie, cum era şi firesc.

Să luăm exemplul lui Samuel Beckett. (James Joyce e un caz similar, dar nu identic.) Întâmplător, am avut ocazia să vizitez, graţie unor prieteni irlandezi, de două ori Dublinul, în ultimii ani. Nu voi inventaria, ca un turist, locurile din Dublin în care este „prezent“ scriitorul, care, dezgustat de Irlanda tinereţii lui, a ales să trăiască la Paris şi să scrie în franţuzeşte. Voi spune doar că am remarcat detaşarea cu care irlandezii privesc integrarea lui Beckett în cultura franceză, mergând până la a înţelege sentimentele care l-au dus la autoexilare. Şi nu-i putem bănui pe irlandezi că nu sunt destul de patrioţi. Dimpotrivă.

În egală măsură, speculaţia care se face în jurul originii lui Eugène Ionesco ni se pare exagerată: jumătate român, jumătate francez, dar nu chiar francez, ci evreu sau nici atât, pentru că mama sa era creştinată? Sunt relevante pentru creaţia lui Eugène Ionesco toate aceste discuţii? Este acesta un mod european de a privi posteritatea unui artist? Ce ar fi fost dacă aceiaşi irlandezi s-ar fi supărat că James Joyce a ales ca erou al romanului său, Ulise, un evreu, şi nu un irlandez? Ziua de 16 iunie, descrisă în romanul care a revoluţionat proza secolului XX, a devenit în Irlanda Bloomsday, o sărbătoare în care admiratorii scriitorului refac împreună, prin Dublin, traseul parcurs de eroul lui Joyce. Unii dintre ei nici nu au citit romanul, alţii l-au citit, dar au rămas la o înţelegere superficială, pentru că nu e o lectură uşoară, dar sunt pur şi simplu mândri că prin Ulise ţara lor a devenit foarte cunoscută în lume în mod pozitiv. Această deschidere a spiritului ar trebui să ne pună pe gânduri, cu atât mai mult cu cât, ca să păstrăm un clişeu de gândire conform căruia se judecă adesea, la Dublin nu a existat niciodată o comunitate evreiască importantă care să justifice toleranţa irlandezilor la evreul lui Joyce, Leopold Bloom! În fine, a explica antifascismul lui Ionesco prin faptul că se ştia pe jumătate / sau pe sfert?/ evreu ni se pare un mod de a gândi pe cât de periculos, pe atât de ireverenţios. Ionesco a fost antifascist şi antitotalitarist prin toată opera sa şi prin toate luările sale de poziţie şi acesta e unicul lucru pe care trebuie să-l luăm în consideraţie.

Am ales să ortografiem numele autorului Rinocerilor în stil franţuzesc pentru că, într-adevăr, Ionesco a devenit ceea ce este - la Paris şi scriind în limba franceză. El este, fără îndoială, un scriitor francez… de origine română. În locul unei isterii, de ambele părţi, asupra preeminenţei cuvântului „francez“ sau a expresiei „de origine română“, am putea să ne echilibrăm şi să ne bucurăm de posteritatea sa fără să dăm naştere la conflicte inutile şi, încă o dată, ireverenţioase faţă de numele său.

Testamentul său literar este, la 100 de ani de la naşterea sa, cel pe care îl ştiam deja: alături de acelaşi Beckett, Ionesco este impresionantul cavaler al scepticismului intelectual inevitabil din secolul XX. Mefient faţă de ideologiile devastatoare ale acestuia, el a exprimat în mod exemplar toate angoasele omului care, sub presiunea unui sistem politic totalitar sau capitalist-alienant, nu poate recurge la credinţă şi, deci, nu se poate salva. Uimirii, ca atitudine existenţialistă de tinereţe, îi succede spiritul ludic, apoi, spre finele vieţii, dezolarea. Între capacitatea de se lăsa uluit şi joc, până la disperarea existenţialistă, acesta e registrul operei ionesciene, aşa cum melancolia este peisajul afectiv interior al artistului.

Volumul A rupe tăcerea, publicat de Editura Humanitas, care cuprinde o convorbire între Eugène Ionesco şi André Coutin din anii ’80, înainte de reformele din URSS iniţiate de Mihail Gorbaciov, este un rapel al atitudinii constante, de o viaţă, a marelui scriitor francez… de origine română. Pentru cine vrea să-l „reîntâlnească“ pe Eugène Ionesco într-o lectură scurtă, dar perfect revelatoare, convorbirea aceasta este cât se poate de potrivită: de la luciditatea privind regimurile comuniste până la angoasa provocată de moarte sau neîncrederea faţă de aspectul benefic al progresului ştiinţific, dialogul ni-l readuce în memorie pe Eugène Ionesco aşa cum a fost: un spirit luminat care a gândit pe cont propriu şi, deci, profund liber. Un catalizator al marilor teme ale timpului său, ca şi al marilor întrebări filosofice privind condiţia umană.

Un artist care a revoluţionat limbajul teatral, dar nu a căzut niciodată în capcana nici a succesului internaţional, nici în aceea a plăcerii jocului gratuit. Cu o privire mereu lucidă şi încărcată de durere asupra contemporaneităţii, el şi-ar fi găsit mântuirea doar prin credinţă. Dar eşecul său de a-l găsi pe Dumnezeu este şi el simptomatic pentru un impas de tip spiritual al vremurilor în care a trăit.

Model, deci, cultural şi uman, Eugène Ionesco aparţine cu siguranţă întâi lumii întregi, înainte de a aparţine Franţei şi României. //