Pe aceeași temă
Într-un ținut aflat la nord de Cercul Arctic, un fel de îndepărtat Uz în care trăia biblicul Iov, Zvyagintsev pune în scenă o prăbușire și o filmează de sus până jos. Pentru că dramele de provincie sunt mai autentice decât cele din capitală, nu e nevoie de apocalipse și revoluții; e suficientă povestea unui mecanic auto a cărui casă e expropriată de primar. Dacă însă cel din urmă (actoricește, cel mai bun rol din film) e ușor de încadrat în tipologia „senator al melcilor“/politician corupt, cel dintâi nu reprezintă proverbiala sa contragreutate, omul „sărac și cinstit“. Sergeev e alcoolic, are, în ciuda meseriei prozaice, o nelămurită legătură cu tainele ținutului scăldat de suprareala Mare Barents și o frumoasă soție care a luat înțeleapta decizie de a se îngropa în locul unde nu s-a întâmplat nimic. Mariajul acesta în care soțul e sub semnul lui Ibsen și soția sub semnul lui Cehov, interesant în sine, nu e însă miza principală a filmului. Asta, pentru că Zvyagintsev nu e mulțumit nici de cetatea oamenilor, nici de cetatea lui Dumnezeu.
Prima problemă e evident mersul instituțiilor publice, obsesie acasă la ea în Rusia. Critica actului de justiție, sau a celui polițienesc, nu se axează pe documentarea de figuri patibulare, ca Daumier în Le ventre législatif, ci pe mecanicismul și servilitatea lui. Va intra probabil în manualele de cinematografie lunga scenă a pronunțării la tribunal a verdictului aranjat, scenă de o atroce monotonie, de parcă s-ar citi numere, în care camera se apropie de fața judecătoarei cu o lentoare de eroziune geologică. Altundeva ni se înfățișează tablouri cu Lenin, Stalin și Gorbaciov pe care participanții la un picnic le vor folosi, la propunerea unui polițist, ca ținte pentru trasul cu arma. Al doilea obiect al furiei cu care a fost făcut acest film e biserica, în bizantina ei supușenie față de puterea seculară. Pe bordul mașinilor se văd, democratic, trei iconițe alături de trei poze, de aceleași dimensiuni, cu femei goale. O înaltă față bisericească e mereu gata să-l convingă pe primarul diabolic că nu face nimic altceva decât voia lui Dumnezeu. Spre final se sugerează chiar că exproprierea avea de fapt ca scop construirea unei biserici, pe terenul cu o vedere așa pitorescă al lui Sergeev.
Jocul ideilor din film se lovește de două contradicții – care poate îl îmbogățesc artistic, dar rămân contradicții. Una este tocmai aceasta, că în vreme ce statul rus e criticat din perspectiva modelului iluminist occidental al separării puterilor în stat, biserica e criticată de pe pozițiile ateismului marxist-leninist. Indiferent de cât de ipotecată politic sau nu e Biserica Ortodoxă Rusă în realitate, filmul avea de câștigat estetic prin evitarea formularisticii de propagandă antireligioasă. Din acest punct de vedere, și Eisenstein (1944) și mai ales, de curând, Lungin (2009), în filmele lor despre Ivan cel Groaznic, au umblat la procedee mai variate. O a doua contradicție este articularea filmului atât cu parabola veterotestamentară a lui Iov, cât și cu reinterpretarea ei hobbesiană radicală. Pe de-o parte, Kolea Sergeev ar fi un fel de Iov, căruia i se iau pe rând casa, femeia, sănătatea și libertatea, deși nu are vreun dumnezeu în numele căruia să sufere. Pe de altă parte, titlul filmului este Leviatan, nu Iov, cum putea foarte bine să fie, de vreme ce Zvyagintsev zice într-un interviu că sursa filmului este tocmai această parabolă. Or, figura Leviatanului, periferică acolo (Cartea lui Iov, 41), unde servește doar pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu care l-a creat și îl domină, reprezintă în Hobbes însuși statul cu suveran absolut, căruia religia i se înfeudează cu totul. În acest ultim scenariu, este remarcabil că statul hobbesian căruia i se încredințează cetățeanul Nikolai Sergeev este infinit mai eficient în a-l aneantiza decât presupusa anarhie naturală de care el îl ferește.
Filmul e lung (140 de minute). Dar când clasicul rus se apucă de treabă, el nu-și alege un subiect anume, el vorbește despre toată viața și înțelege s-o facă pe-ndelete (aici e și o parte din problemă, și o parte din farmec). Zvyagintsev nu se ferește nici de locuri comune. În Leviatan, toată lumea bea în neștire. Privitorilor americani, și nu numai lor, asta trebuie să le fi dat o mare satisfacție: rusul este exact așa cum știam noi că este! Se merge chiar mai departe: spre sfârșit, învins, omul nostru umblă cu sticla de vodkă după el, bea singur și întreabă: De ce, Doamne? Trebuie să ai curaj stilistic ca să arăți publicului așa ceva, curajul sau nepăsarea celui absorbit de lucruri prea dureroase ca să mai trebuiască grădinărite stilistic. (Scena amintește de Raskolnikov mărturisindu-și crima la răspântii în gura mare.) Vizual, așa cum se zice adesea că Nero se uita la luptele de gladiatori „într-un smarald“, plecând de la un pasaj greșit înțeles din Pliniu, Nat. Hist. 37,64, Zvyagintsev se uită la actorii lui printr-o lentilă de gheață albastră, ca un Chagall fără bucurie. Tot ce s-a putut vopsi (sau vira) în albastru s-a vopsit așa ca marea să pătrundă peste tot în peisajul altminteri selenar al peninsulei Kola. Nu se trăiește într-un spectru normal de culori, așa cum și emoțiile sunt deformate de imensa gravitație a politicului.
În film s-ar putea recunoaște comentariul social (acolo, moscovit), ce-l interesa pe Zvyagintsev în Elena (2003), ca și profilurile familiale, într-un peisaj mitologizat, din Întoarcerea (2011). Dar Leviatan e un produs nou, tern și sumbru ca în Kafka, dintr-o pastă groasă aplicată cu cuțitul și cu o intensitate destinală venită din alte secole. Pe scurt, cum ar zice rușii, școala lor de cinematografie e într-adevăr „alive and kicking“.
*Imagine din filmul Leviatan