Ipocrizia sub lupă

Dincolo de definiţii realiste ale ipocritului, Péter Demény oferă speţe autentice şi o cazuistică destul de complexă şi savuroasă.

Nu credeam că se mai poate râde atât de copios în timpul lecturii unei cărţi se­ri­oase, dar iată că Péter Demény ne-a in­firmat această ipoteză, căci esenţele tari, cu arome cinico-ironice, pot fi regăsite şi în re­ci­pi­ente mici, precum este car­tea Ghi­dul ipocriţilor. Ceea ce face această carte dragă cititorului este marea ei ac­tualitate. Chiar dacă este evident că niciun om nu poate trăi o viaţă fără să fi apelat la ipo­crizie – căci, pâ­nă la urmă, dacă am fi oneşti până la capăt, am ajun­ge să trăim pre­cum o făceau stâlpnicii bizantini –, do­zajul ei face diferenţa între ipocritul au­tentic, dedicat ipocriziei sale, şi ceilalţi, ca­re încearcă, măcar, să trăiască în şi pen­tru adevăr.

Autorul încearcă să ofere mai multe definiţii ale ipocritului tocmai pentru a-i da cititorului elementele necesare pentru a-l depista din timp şi a se dota cu arme de autoapărare (rachete in­ter­cep­toare) eficiente. Oricum, odată ce ipo­cri­tul este reperat, jumătate din bătălie este câştigată, căci cel mai periculos este ipo­critul clandestin. În primul rând, ipocritul nu trebuie crezut. „A fi ipocrit înseamnă a intra într-un rol, făcându-te că nu ştii c-ai intrat (...) În cazul ipocritului, ro­lurile amintite sunt minciuni de la un ca­păt la altul; cu atât mai periculoase, cu cât el se face că crede în ele sau, Doam­ne fereşte!, nu se face. Ipocrizia este un fel de reflexivitate nereflexivă, de aceea şi poate fi atât de periculoasă.“ „Nu te mira! - asta să-ţi fie întâia poruncă la care ţii ca la ochii din cap. Pe ipocrit nu-l bucură nimic mai mult decât momentul în care vede mirarea în ochii victimei sale şi nu-l deranjează nimic mai mult decât atunci când, în loc de mirare, vede nepăsare. În definitiv, mirarea nefiind departe de admiraţie, ipocritul nu va în­târzia să creadă că-l admiri, dacă te miri de capacităţile sale unice. Tot aşa şi cu dispreţul. Dispreţuindu-l pe el, te dis­preţuieşti de fapt pe tine însuţi, căci dis­preţul e o pasiune pe care el nu o merită şi care se întoarce împotriva ta.“ „Ipo­critul nu are simţul raţiunii şi deci nici al proporţiilor, nemaiamintind de altru­ism sau de bun-simţ.“ „Ipocritul nu de­vine empatic decât dacă e vorba despre el însuşi.“ „Una din regulile principale ale ipocriziei: interiorul nu se exte­riori­zează!“ „Ipocritul este campionul gra­ni­ţe­­lor şterse şi al credinţei inoculate.“ „Un ipocrit şcolit n-o să-ţi spună fără oco­li­şuri ce gândeşte despre tine. Adevăratul teritoriu al fiecărei persoane din această tagmă este teritoriul dintre teritorii, co­municarea prin intermediul altora, prin limbajul gesturilor, prin frazele ne­ter­mi­nate, lăsate în suspensie, şi prin aluziile cele mai fine şi cele mai carnivore, care-ţi mănâncă nervii, precum barza broaş­tele.“

Dincolo de aceste definiţii rea­liste ale ipo­critului, Demény ofe­ră speţe autentice şi o ca­zu­istică destul de complexă şi sa­vu­roasă. Sunt analizate por­tre­tele părintelui ipocrit („se caracterizează printr-o lau­dă continuă a propriilor co­pii, laudă ca­re însă se vizează numai pe si­ne. Nu con­tează dacă spune ceva fru­mos despre fiica / fiul lui, în timp ce vor­beşte cu ru­da, cu prietena / prietenul, cu vecina / ve­cinul, cu profesoara / pro­fe­so­rul; cri­teriul principal este ca tot ce spu­ne să se întoarcă spre ea / el (mama / ta­ta“), co­pilul ipocrit („societatea din Ro­mânia e în con­ti­nu­are un patriarhat ha­otic: ni­meni nu consideră să­nătos un bă­ieţel cuminte. Fii, deci, rău până-n pân­zele albe şi o să constaţi cu mirare că fie­care adult te va felicita pentru zbur­dăl­nicia ce te carac­te­ri­zează“), soţul / soţia ipo­crit(ă) („un ipocrit nu ştie să se în­dră­gostească şi nici să iubească. Atât îndră­gostirea, cât şi iubirea ne­ce­sită credinţa conform căreia nimic alt­ceva nu e mai im­portant decât persoana spre care te-mpinge sau te ademeneşte vârtejul sen­ti­mental (în cazul dragostei) sau te duce cu el drumul fericit-in­ter­minabil al aces­tuia (în cazul iubirii)“, amanta / amantul, fratele / sora ipo­crit(ă), prietenul / prie­te­na ipocrit(ă) („un pri­eten e, conform apa­renţelor, mai puţin decât o rudă. Nu te lăsa cucerit de apa­renţe! Prietenul poate şti o serie de se­crete şi amănunte pe ca­re ruda nici nu le bănuie“), ruda ipocrită („este o per­soa­nă care se iveşte mereu când ai cel mai puţin chef de el şi se face că nu observă acest lucru, deşi tu încerci să-i dai de ştire prin toate mijloacele exis­tente“), socrul / soacra ipocrit(ă) („pă­rinţii soţiei ta­le sau ai soţului tău sunt convinşi de faptul că fata sau băiatul lor merită mult mai mult, pentru că nici nu se compară fetiţa lor harnică, frumoasă şi care totuşi are o facultate şi are totuşi un apartament cu tine, care eşti un trântor şi-un ne­no­rocit şi chiar că nu-nţeleg ce-a văzut la el“), ginerele / nora ipocrit(ă) („în ge­neral, nora ipocrită şi ginerele ipocrit se poartă de parcă familia celuilalt / ce­lei­lalte n-ar face două parale“), vecinul / vecina ipocrit(ă) („vecina ipocrită este o adevărată bijuterie a rasei pe care o reprezintă“), partenerul ei fiind „bătrânul cu aer de înţeleptul satului (...). El nu es­te şi nu doreşte să fie mai mult decât pri­etenul tău mai în vârstă, care îţi dă sfa­turi, între noi fie vorba, excelente, pe ca­re tu le asculţi, dacă îţi sunt ne­ce­sa­re“), colegul / colega ipocrit(ă) („Să nu te miri că în faţa celorlalţi vorbeşte de parc-ar fi prieten cu toată lumea, când însă ră­mâneţi în doi, îţi spune că ăştia sunt tâm­piţi toţi, unul şi unul, inepţi şi desueţi, oa­meni pe care degeaba i-a im­plorat să accepte ideile lui inovatoare, ni­meni n-a vrut, pentru că nici nu ştiu ce-ar fi tre­buit să vrea“), şefa / şeful ipo­crit(ă) („Şe­fa ipocrită se crede femeie din lumea oa­menilor de vârf şi chiar este, dacă stăm să ne gândim ce fel de vârfuri există acum la noi. Datorită pa­triar­ha­tului ha­otic, crede că ea trebuie să fie sen­ti­men­tală, dar este mai crudă decât îşi poate imagina cineva“), profesorul / pro­fesoara ipocrit(ă) şi elevul / eleva ipo­crit(ă).

Culmea ipocriziei este însă atinsă de omul public ipocrit şi mo­de­ratorul ipocrit. Cu acţiune mult mai nocivă şi amplă decât di­ver­sele exemple de la baza ipo­cri­ziei: „Omul public ipocrit este un na­vetist căruia i se rupe de ideologii, sco­pul lui suprem fiind să rămână la putere, oricare ar fi ideologia. Sau invers: el ră­mâne credincios unei ideologii, dar nu­mai pentru a avea posibilitatea să stea prin televiziuni. Înainte de orice, el tre­buie să fie preocupat de bunăstarea na­ţiunii. Dacă pleacă dintr-un partid, a făcut-o pentru bunăstarea naţiunii; dacă a votat o lege proastă, a votat-o pentru bunăstarea naţiunii (...) Onestitatea nu in­tră în calculele lui de patriot în­flă­că­rat“. Everestul ipocriziei este televizorul, căci „ecranul sporeşte senzaţia de ar­ti­ficial, fapt care potentează «calităţile» unui ipocrit de cinci stele“. În acest punct, autorul ar fi avut material en gros pentru o analiză mult mai aprofundată, având în vedere eşafodajul marii ma­jo­ri­tăţi a emisiunilor de divertisment şi tâm­pire a maselor proletare de la oraş şi ţară, folosit de către toate televiziunile co­mer­ciale din Valahia!

În funcţie de experienţa de viaţă a fie­căruia, se pot adăuga nenumărate tuşe la ca­tegoriile enunţate de chinuitul Péter De­mény, pentru că, putem presupune, s-a izbit de-a lungul vieţii de un număr în­semnat de ipocriţi, unii dintre noi con­fruntându-se mai mult cu soacra ipocrită, cu rudele şi prietenii ipocriţi, cu amantul ipocrit sau colega ipocrită. Sau cu toţi, în egală măsură! „Nimeni nu poate fi mereu cinstit până la capăt: uneori ne opreşte frica, alteori bunul simţ: unei femei urâ­te nu o să îi arăţi oglinda, unui bolnav de cancer nu o să îi aminteşti că e pe moar­te, unui sportiv ratat nu o să-i enu­meri în­frângerile. Dar ipocritul nu e cin­stit niciodată şi nici chiar cu el însuşi şi, la drept vorbind, trebuie să-l înţelegem: re­flectând la ipocrizia ce-l carac­te­ri­zea­ză, şi-ar pierde sensul propriei sale vieţi.“

Adăugiri personale: ipocritul este de­pen­dent de atenţia celorlalţi, ipocritul trebuie să se ştie iubit / apreciat, în plus, am fi naivi să credem că doar românii sunt afec­taţi de acest flagel. Occidentul mus­teşte şi el de ipocrizie, e drept, dintr-un alt aluat. Un simplu remediu creş­tinesc? Ci­vilitatea rostirii adevărului, căci nici el nu trebuie urlat, sau distanţarea sa­nitară. Căci ipo­critul poate fi şi un om pe­riculos. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“ (Ioan, 8.32). //