Isprăvi picarești cu dispariție transcendentală

Catalin Bogdan | 08.03.2016

AMERIKA · Adaptare după Franz Kafka · Regia: Michal Dočekal · Dramaturgia: András Visky · În distribuţie: Balázs Bodolai, Miklós Bács, Enikő Györgyjakab, Áron Dimény, Loránd Váta · Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Max Brod a ales un titlu mai conformist, când i-a publicat, postum, romanul (ne­ter­minat) America. Pentru Kafka, în schimb, aventurile picarești ale tânărului său erou se derulau, de fapt, sub sem­nul unei condiții im­pla­ca­bile: Dispărutul. În fond, ceea ce dispărea, cu fiecare nouă peripeție a imi­gran­tului cu destulă candoare, era identitatea sa.

Pe aceeași temă

 

 

Nu cea da­torată vechii lumi pă­ră­site, nici cele preluate în goana grăbitului carusel exis­tențial. După cât se pe­rindau experiențele, șan­se­le de a se regăsi se micșorau. Succesiunea de eșecuri a potențat o inadecvare vis­ce­rală: Karl Rossmann supraviețuia doar prin­tr-o consecventă renunțare la orice iden­titate. Statutul de imigrant se potrivea cu această provocare dialectică a re­nun­țării și reconfigurării – Kafka însă amână ie­șirea eroului din fluidul caustic al pri­vării de sine. Adolescentul gonit de familie pentru o culpă de victimă nu va deveni niciodată american, cu toate bunele sale intenții și resursele de nobile sentimente.

 

Regizorul ceh Michal Dočekal, în adaptarea propusă la Teatrul Ma­ghiar din Cluj, începe tocmai cu o hilară scenă de graniță. Panglica elastică de securitate, ca­re a invadat mai nou imaginarul ci­vi­li­zațional al interdicțiilor – contrapunct soft al gardului de sârmă ghimpată –, a luat locul vechii porți cu rol despărțitor. Poar­tă pe care înainte ezitai s-o deschizi, spe­riat de cele pe care nu le puteai nicicum anticipa din cauza opacității sale. Acum, în schimb, nu înțelegi prea bine ce-i cu acest banal obstacol, atât de convențional și de inofensiv încât pare parte cel mult a unui joc. Aceasta-i noua inefabilă linie a iden­tității, departe de vechiul tipar al me­tamorfozei inițiatice, căreia îi corespundea o succesiune de universuri cu proprie co­e­rență. Agentul de securitate are uniformă, dar și o creastă punk – o contradicție me­nită să persifleze prestigiul identitar: tră­să­tura contestării e integrată în fizionomia au­torității; pe paznic îl caracterizează de­taliul unui capriciu – o frizură – sau func­ția sa de agent al uniformizării? Expresia noului verdict – a trece sau a nu trece dincolo – e redată printr-o amuzantă (prin inversiune) reproducere vocală a unor bi­puri. Acesta e noul mecanism al con­for­mi­tății: dialogul în care îți negociai iden­ti­ta­tea, fie și fraudulos, a lăsat în bună mă­su­ră locul unui test-grilă standardizat. Tre­ce­rea graniței identitare e redusă la o schim­bare vestimentară: tot prin procedee au­to­matizate de fabrică primești haine noi, iar cele vechi sunt menite ghenei de gunoi. Omul e, de fapt, persona – o mască, care se poate schimba.

 

O opțiune scenografică din ce în ce mai tentantă e deschiderea perspectivei spre cu­lise: proximitatea zidurilor, scărilor și ni­șelor acestora plasează spectatorul într-un orizont arhitectural mai puțin univoc, mai vădit nefinisat – tocmai bun, în acest caz, pentru a potența contradicția dintre ex­te­riorul „cu aspect de cușcă metalică“ și in­timitatea confortabilă, după cum carac­te­ri­zase eroul lui Kafka locuirea americană. Ori­ce posibilă vizuină devine, pe ne­sim­ți­te, o cușcă pentru rătăcitorul Karl, ceea ce golește treptat de sens virtualitățile li­ber­tății. O astfel de pers­pec­tivă scenografică oferă și mai concrete opor­tu­ni­tăți expresive: gigantismul transatlanticului – arcă a mântuirii ori a damnării, nu a simplei schimbări de climat – și viscerele sale tehnice – țevile labirintului subteran ori fumul, de ca­zane încinse, corespunzător destabilizantelor indis­tinc­ții. Un labirint recompus, de data aceasta, doar prin crâmpeiele supravegherii video – interiorizarea e, în fond, o reconstrucție din impresii disparate. Tot în această di­na­mică a inversiunii, latrina la vedere scoate intimitatea la dispoziția deriziunii străzii. Karl – Balázs Bodolai îi conferă o tușă de re­zistentă vulnerabilitate – pierde treptat orice refugiu – sinele fiind relațional, iden­titatea dispare când legăturile sunt atât de radical compromise.

 

Inițial, explorarea noii lumi pare atât de la îndemână: din limuzină a rămas doar un volan, mașina parcă nu mai are pro­priul tipar de deplasare, care inevitabil în­grădește voința umană – parcă doar in­su­flă viteză pasagerului, altfel deplin liber în mișcările dorite. Vizita lui Karl la par­te­ne­rul unchiului său va fi un multiplu eșec. Brutal aruncat, de la început, în arena se­ducției – o luptă mai puțin dezechilibrată, totuși, decât cea originară, care îl costase expedierea departe de casă –, încearcă să re­lanseze o improbabilă convergență nup­țială: vălul potențialei mirese circumscrie, de fapt, un univers închis și instabil ca al crisalidei, chiar dacă vestimentația redusă la lenjerie lasă iluzia disponibilității și in­timității. Clavieta, cu dublul său principiu de activare – instrument de suflat cu cla­pe –, anunță o posibilă conlucrare. De fapt, a ritma suflul existențial al celuilalt, prin pretențiile hipnotice ale digitației, nu e decât un amăgitor simulacru al îm­preu­nării. Vizita în ansamblu e un eșec, Karl strecurându-se în culcușul simbolic al os­pi­talității – alături, un alt oaspete, ne­pof­tit, are căști de autist –, unde pare un co­pil speriat căutând protecție în patul pă­rinților – inspirat, oaspetele e interpretat, contrar textului, de o femeie.

 

Cei doi tovarăși, Robinson și Delamarche, sunt, în loc de un sprijin prin solidaritate, o ispită și o năpastă. Sunt fără scrupule: îl fură, îl păcălesc, îl compromit, îl înlănțuie – toți trei sunt deopotrivă imigranți, dar iden­tica lor condiție e mai degrabă o po­va­ră pentru candoarea ultragiată a lui Karl. Cei doi reușesc să paraziteze profitabil noi­le conjuncturi, discreditând bunele in­ten­ții ale mai tânărului lor partener de ră­tă­ci­re. O suspiciune suplimentară planează ast­fel asupra celui ce încearcă totul cu pa­to­sul vulnerabilității, tocmai fiindcă in­ca­pa­bil de a se delimita decisiv de tovărășia escrocilor. Karl plătește pentru oalele spar­te de ceilalți ca pentru o responsabilitate co­mună, dar nu se bucură de privilegiile întovărășirii – aceasta devine, treptat, un laț.

 

Peregrinările îl vor plasa pe erou și în reprezentativa postură de liftier de hotel: uniforma unui ser­viciu ireproșabil – într-o lu­me a pretențiilor sporite; imo­bilismul statutar, de mecanism fără ini­țiativă, în numele unei funcționalități ma­ximizate; politețea omului fără calități – inhibate în favoarea confortului celuilalt; disponibilitatea nelimitată, cores­pun­ză­toa­re unei depline imprevizibilități, pe mă­su­ra oricărui capriciu. În plus, cele două opor­tunități – up și down – încropesc o fal­să dialectică: reversibilitatea nivelurilor provoacă un derutant vertij. Dar liftul, cu grilaj de epocă, e și o altă cușcă. Pedeapsa aplicată de paznic – unul dintre rolurile in­terpretate de Áron Dimény, o re­mar­ca­bi­lă miniatură – rezumă o paradigmatică vio­lență reziduală: transformă un benign spațiu cotidian într-o discretă cameră de tortură. Tocmai această halucinant de ba­nală metamorfoză are un efect paralizant mai eficient decât aparatul coloniei pe­ni­tenciare, care înscrie vina în carnea con­damnatului. Decorul poate deveni brusc infernal, păstrându-și descurajanta apa­ren­ță de familiaritate. Istoria noastră co­mu­nistă ne-a înspăimântat tocmai cu o ast­fel de instabilitate cotidiană a re­gis­tre­lor: orice vehicul al conjuncturii putea de­veni o carceră existențială. Și orice paznic cu menirea securității putea nu doar des­cu­raja intenții, ci și exaspera prin re­ți­ne­rea în anticamera proiectelor de viață.

 

Chiar și un bal poate deveni un calvar – să ne amintim de dansatorii maratoniști din Și caii se împușcă, nu-i așa? –, apă­să­tor de relaxant. Libertatea e ambiguă, pa­re să ne tot sugereze Michal Dočekal, pre­luând în spectacol și scene judiciare din al­te texte ale scriitorului. Învinuire, jude­ca­tă, pe­deap­să – îi urmăresc pretutindeni pe eroii kaf­kieni, dar în America or­go­li­oa­să pen­tru excelența libertății însăși do­rin­ța – fun­dament șubred al autenticității – se me­tamorfozează într-o plasă în­ro­bi­toa­re. Pan­glica elastică, care la început mar­ca o graniță parcă inefabilă, acum devine un laț cu o amăgitoare flexibilitate. Acea iden­ti­tate volatilă, care permitea o pro­mi­ță­toa­re mobilitate existențială, transformă o zglo­bie ocultare de sine în saltul în gol al spân­zu­ratului. Facila renunțare la iden­titate se răz­bună nu în numele unui trecut trădat, ci al unei cronice dezrădăcinări. Ches­tio­na­rea temeiului a fost decisivă pen­tru Kaf­ka. Un text telegrafic din placheta sa de de­but aborda transcendental pro­ble­ma ră­dă­cinilor. Copacii, priviți într-o iar­nă în­ză­pezită, par stabili. Dar dacă pă­mân­tul e ca și zăpada, volatil? Impresia de sta­bi­li­ta­te ajunge, astfel, o șubredă iluzie. În­soțiți per­­manent de o asemenea de­ter­mi­nantă gli­sa­re interioară, eroii săi continuă să îna­in­te­ze – de aici și senzația de ră­tă­ci­re, în po­fi­da unei altfel surprinzătoare con­secvențe.

 

Să fie însă vorba de o subminare prin ex­ces? Vizita la cântăreața Brunelda – Áron Dimény în travesti – alături de aceiași to­va­răși – Loránd Váta etalează o pro­vo­ca­toare vestimentație gay – va transforma, încă o dată, un spațiu al locuirii într-unul al torturii. Inversiunea devine aici un su­plimentar factor de contestare a ide­n­ti­tății, dar odată cu răsucirea sinelui se iscă un flux al seducției care nu-și refuză abu­zul. Cântăreața se plasează la un moment dat în spatele unei imense găuri de cheie, de mărimea omului – chiar acesta devine un util instrument, capabil să deblocheze situații, deși cu prețul unei destabilizante ambiguități; sau, într-o altă perspectivă, nici nu mai e nevoie de cheie, intrarea fi­ind deja accesibilă, reconfigurată simbolic pentru a potența ademenirea.

 

Scena finală – teatrul în aer liber din Oklahoma – mută spectatorii la locul lor obișnuit, în marea sa­lă, care devine însă una de aș­tep­tare: toți sperăm să primim un rol. „Suntem teatrul care are nevoie de ori­cine, oferind fiecăruia un loc po­tri­vit!“ – preciza afișul publicitar din ro­ma­nul lui Kafka. Statuile vii ale libertății – în trena elocventei valențe alegorice a ori­gi­nalului – devin parte a unui spectacol cu pre­tenții universale. Dar a regăsi pe ci­ne­va cunoscut într-o masă de figuranți are un deprimant efect pervers: identifici pe cineva care tinde, de fapt, să renunțe la di­ferența specifică a identității sale. Oricum, Karl pare să piardă, în fond, speranța de a ieși viu din procesul torturant al mis­ti­fi­că­rii sinelui. Un sine care dispare fiindcă a devenit imposibil.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22