Istoria Salonicului în cinci muzee

Codrut Constantinescu | 12.07.2022

De neratat sunt Muzeul de Arheologie și Muzeul Culturii Bizantine, ambele oferind privirii mii de exponate, informații bine structurate despre ampla istorie a locului.

Pe aceeași temă

Salonicul este un muzeu în sine, urmele locuirii sale există practic peste tot, având în vedere evoluția lui istorică, de la momentul înființării sale până în prezent. Și când te gândești că este considerat un oraș relativ tânăr față de altele din Elada! Greu de înțeles cum poți trăi în prezent gândindu-te la viitor când ești înconjurat de o asemenea magnifică istorie. Mie mi-ar consuma întregul timp pentru a o studia, așa că-i mai bine că nu locuiesc într-un astfel de oraș-muzeu, prin care am trecut recent, pentru doar patru zile. Fiind cel mai important oraș al Macedoniei, cu o poziție strategică, având o comunitate elenă și o lungă istorie în interiorul lumii grecești, era evident că Salonicul reprezenta ținta principală a Regatului grec în cadrul războaielor balcanice (1912-1913). Chiar dacă pretențiile bulgarilor nu erau deloc la fel de justificate precum ale grecilor, și Bulgaria își dorea orașul. Ambele armate creștine s-au îndreptat spre Salonic. La 8 noiembrie 1912, garnizoana otomană a predat Salonicul grecilor. Armata bulgară a ajuns în fața orașului a doua zi. Tahiș Pașa le-ar fi spus bulgarilor dezamăgiți că „nu am decât un singur Salonic de predat”. La 26 iunie 1913, bulgarii au încercat zadarnic să înainteze, din nou, spre Salonic, fiind respinși de armata elenă, în cadrul celei mai mari înfrângeri bulgare din cel de Al Doilea Război Balcanic. Ambele armate au incendiat satele locuite de cealaltă comunitate (bulgarii în Serres, iar grecii în Kilkis).

 

Salonicul a revenit Greciei în urma Tratatului de la București, din 1913, în urma căruia s-au împărțit echitabil (nu și pentru bulgari) teritoriile încă deținute de otomani în Balcani. Cu toate acestea, dacă bulgarii ar fi respectat prevederile Tratatului de la București, ar fi avut și acum ieșire la minunata Mare Egee. Salonicul era la acel moment un oraș tipic balcanic, multietnic, având o populație de 157.000 de oameni, din care 39% erau evrei, 29% turci și numai 25% erau greci. Chiar pe fugă fiind și cu programul încărcat, am vizitat trei muzee, regretând că nu am avut timp pentru încă alte două. Dar le voi trece rapid în revistă pe toate. Urmele construcțiilor împăratului Galerius ar merita un articol în sine, dacă nu un adevărat studiu. De notat că există un bilet care costă numai 15 euro și îți oferă acces la patru muzee magnifice și, de asemenea, tinerii sub 24 de ani din Uniunea Europeană pot intra gratuit. Ca să facem o comparație, prețul unui tur complet al Peleșului este de 30 de euro (parter și cele două etaje)!

Turnul Alb aflat pe esplanada portului găzduiește un captivant muzeu, care dezvăluie o parte din istoria lui învolburată. Această construcție tipic medievală a fost ridicată de otomani după ce au cucerit portul în 1430, cu 23 de ani înainte de ocuparea Constantinopolului și sfârșitul definitiv al puterii bizantine. Fortificația avea un scop clar, acela de a proteja Salonicul dinspre Marea Egee. Turnul care a supraviețuit acum făcea parte însă dintr-un sistem de fortificații mult mai complex, fiind turnul dinspre partea estică a zidurilor de apărare. Mai exista unul similar în partea vestică și unul în mijloc. Zidurile au fost dărâmate în 1912, pentru a permite extinderea orașului (și pentru că noile tunuri le-ar fi putut spulbera fără mare efort, oricum), dar Turnul a rămas, fiind la un moment dat folosit drept închisoare și loc de execuție. Într-o carte de prezentare a monumentelor orașului din 1880, un istoric îl desemna drept Bastilia Salonicului. Execuțiile aveau loc sus, iar sângele celor uciși înroșea zidurile. Probabil de aceea sultanul Abdul Hamid al II-lea a ordonat ca turnul să fie vopsit în alb (de unde provine și numele actual). Un episod tragic a avut loc pe o stradă de lângă Turnul Alb. Regele George I/(Georgios) al Greciei, care ieșise la o plimbare pe frumoasa esplanadă, a fost asasinat de către Alexandros Schinas la 18 martie 1913. Schinas a fost capturat și torturat pentru a mărturisi cine comandase asasinatul, dar el a luat asupra sa crima. După câteva luni, și el a murit, fiind defenestrat într-o secție de poliție. Regele George I a fost probabil cel mai longeviv șef de stat elen din toate timpurile, domnind din 1863 până în 1913, fiind unul dintre artizanii unei remarcabile extinderi teritoriale a Regatului elen. Gratuit, la intrare, ni s-au oferit niște aparate asemănătoare unor telefoane de acum câțiva ani, în care tastăm numărul panoului pentru a ni se oferi informații și în limba engleză. Îmi șopteam în barbă că dacă nici grecii nu știu cum să organizeze ca lumea un muzeu, cine să o facă? În niciun caz noi. 

De neratat în Salonic sunt Muzeul de Arheologie (înființat în 1962) și Muzeul Culturii Bizantine (care și-a deschis porțile în 1994), ambele oferind privirii mii de exponate, informații bine structurate despre ampla istorie a locului. Ai avea nevoie de săptămâni pentru a înțelege și cuprinde întreaga bogăție istorică a celor două. Dar, ca simplu turist, trebuie să te mulțumești și cu o vizită de o oră. În plus, temperatura de afară depășea deja cele 30 de grade Celsius, cât de cât suportabile în Grecia, iar aerul condiționat face bine atât artefactelor, cât și oamenilor. Străbătând sălile Muzeului de Arheologie, observând amfore mari, care, sunt sigur, păstrau vinul rece când afară erau 40 de grade, farfurii, truse de sporire (un fel de kit) a farmecelor feminine, citind despre agora, dispute politice, teatru, copii, socializare și câte și mai câte, mă gândeam că acei antici, cărora noi credem că le suntem superiori doar pentru că avem telefoane smart cu internet și multă memorie (de aceea noi am abdicat de la ea, o avem în telefon), zburăm în două ore dintr-un loc în altul și avem carduri, nu erau deloc atât de diferiți de noi. Fericirea nu poate fi măsurată, dar societatea lor era la fel de complexă ca a noastră. Studiind statuile rămase/dezgropate și chipurile celor care au trăit atunci, mă întrebam dacă noi vom avea același noroc, ca măcar câțiva dintre noi să devină nemuritori vizual, căci, în ciuda sutelor de mii de fotografii pe care ni le facem azi, cine poate avea certitudinea că una va supraviețui măcar o sută de ani, darămite două mii, precum toți bărbații și toate femeile care își privesc și acum vizitatorii din Muzeul de Arheologie din Salonic?

 

Civilizația bizantină rămâne fascinantă și uimește chiar și astăzi atât prin luminile ei, cât și prin umbrele finalului. Lăsăm la o parte moștenirea ei perenă și formularea plină de miez a lui Iorga (Byzance après Byzance). Muzeul este divizat în diverse săli tematice. Una este dedicată sistemului defensiv al Bizanțului, dar majoritatea sălilor se concentrează asupra istoriei Creștinătății Orientale, al cărei centru a fost. Muzeul deține și o impresionantă colecție de obiecte (cărți, sculpturi, icoane, cruci, 30.000 de monede descoperite în urma săpăturilor din Macedonia) de origine bizantină, încă din secolul al II-lea d. Hr. Multe au ajuns în posesia instituției din Salonic în urma unor donații generoase, după cum era cazul și cu oamenii avuți din societatea românească dinainte de 1947, tradiție apusă după 1990. La ieșire, pe o masă, frumos aliniate, orice vizitator se putea servi cu Anuarul Muzeului, care însă nu părea a suscita cine știe ce interes, chiar dacă puteau fi luate gratuit. Fiind cu mașina, m-am aprovizionat cu lăcomia mea bibliofilă nestăpânită, mai ales că textele din interior erau atât în greacă, cât și traduse în engleză și în franceză. Cum spunea străbunicul meu când găsea un cui prin curte „ia-l, căci nu știi niciodată când vei avea nevoie de el”.  Probabil că și administrația Muzeului dorea să-și mai golească din depozite.

Din păcate, nu am avut suficient timp pentru a vizita alte două muzee care mi se păreau extrem de interesante: Muzeul de Război al Macedoniei și Muzeul Comunității Evreiești din Salonic. Istoria acestei comunități este fascinantă și merită relatată pe scurt. Ea provenea din evreii sefarzi care au fugit din Spania și Portugalia regilor catolici, stabilindu-se în Imperiul Otoman în secolul al XVI-lea, contribuind din plin la prosperitatea orașului, având în vedere talentele lor comerciale. Conform recensământului otoman de la începutul secolului al XIX-lea, ea reprezenta jumătate din populația totală a Salonicului, iar în 1913, 40% din populația de 157.000 de suflete. După revenirea Salonicului în granițele regatului elen, evreii au avut temeri legate de statutul lor. Marele incendiu din 1917 care a distrus jumătate din casele orașului i-a afectat din plin pe evrei, lăsând cam 50.000 fără case și afaceri, ceea ce a avut drept consecință (una fericită, după cum vom vedea) emigrarea unui număr important în Statele Unite sau Palestina. După sfârșitul visului Megali Idea din 1922, Grecia și Turcia kemalistă au făcut un amplu schimb de populații, iar 100.000 de greci pontici au fost relocați în zona Salonicului, reducând importanța comunității evreiești, care a ajuns la doar 20%. În perioada interbelică, evreii sefarzi au primit aceleași drepturi ca și ceilalți cetățeni ai Regatului elen. După cum se știe, această comunitate, cu o istorie atât de veche, avea să fie aneantizată de deportările naziste, după cucerirea Greciei de către forțele lui Hitler, în 1941. Acum ar mai locui în Salonic aproape o mie de evrei. Muzeul de război și-a deschis porțile în octombrie 2000 și este găzduit într-o clădire construită de un arhitect italian între 1900-1902 (deci în Salonicul otoman). Instituția deține un patrimoniu bogat, axat pe războaielore moderne la care a asistat bătrânul oraș, începând cu cele două războaie balcanice și până la cel de Al Doilea Război Mondial (patru plus unul civil). Salonicul a cunoscut o primă jumătate de secol XX extrem de zbuciumată și sângeroasă, ceea ce nu a mai fost cazul cu aceea de după 1949 și sfârșitul războiului grec civil.

Aș tinde să afirm că toți managerii muzeelor din București ar trebui să meargă în vizită de studiu la Salonic, pentru a-și lua notițe. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22