Istoria universală a silniciei

TERASELE (ES-STOUH) · Regia: Merzak Allouache · Cu: Adila Bendimerad, Ahcène Benzerrari, Aïssa Chouat · Franţa-Algeria, 2013.

Cu fiecare nou atentat săvârșit de mu­sul­mani, ciocnirea civilizațiilor ca orizont hermeneutic câștigă noi adepți. Dar, cum polemic remarca Fernand Braudel, an­tro­pologul fără perspectivă is­torică are toate șansele să-și rateze cercetarea. Ce știm noi, majoritatea creș­tinilor europeni, despre Is­lam? Dacă încercăm să privim mai atent realitățile acelei lumi, aproape ine­vi­tabil folosim analogii cu is­torii familiare: moder­ni­ta­te, democrație, revoluție, răz­boi confesional, misi­o­na­rism, secularizare, industrie culturală, pro­tecție socială etc. Mai mult decât atât, uma­­nismul universalist dominant ne pre­dispune să căutăm cu precădere ase­mă­nă­rile, în așa măsură încât fenomenele mai greu de integrat le plasăm, în așteptare, pe un pat al lui Procust, cu speranța că vor deveni, cândva, mai puțin ire­duc­ti­bile. Provocarea nu este însă de a accentua asemănările sau deosebirile, ci de a le iden­tifica corect ca atare. Altfel riscăm să în­groșăm ceața, iar confuziile de acest tip nu sunt doar impasuri gnoseologice, ci au implicații tragice, cel puțin pentru unii dintre noi.

Unii încep să citească Coranul și sunt oripilați, pe alocuri, de su­re greu acceptabile pentru sen­sibilitatea noastră morală. Alții deschid cărți de istorie despre ra­finamentele urbane ale Granadei, Bag­da­dului, Istanbulului sau Isfahanului de al­tă­dată, convinși că au de-a face cu o in­vi­diabilă milenară civilizație. Dar ambele abor­dări, și multe altele intermediare în­tre oroare și admirație, sunt în bună mă­sură fantasmatice, fiindcă deseori ratează racordul cu realitatea concretă verificabilă astăzi. Neglijăm, prea adeseori, o resursă re­marcabilă: filmul și romanul con­tem­po­ran din diversele țări majoritar islamice. Să luăm cazul algerian, însoțiți de pers­pec­tiva regizorului Merzak Allouache. Te­ra­sele relatează în paralel cinci povești in­de­pendente, desfășurate pe terasele-aco­pe­rișuri ale unor edificii din cinci cartiere di­ferite ale Algerului, pe parcursul unei zile punctate de cele cinci rugăciuni mu­sul­ma­ne cotidiene. Sunt niște vignete de viață contemporană, totodată sociologie a mar­ginalității – spațiile respective sunt in­va­da­te de exclușii orașului – și prismă optică pen­tru un Zeitgeist plin de ambiguități și con­tradicții.

În hrubele unui edificiu neterminat – sim­bolistica e evidentă: o construcție istorică s-a blocat, cel puțin la anumite niveluri –, un om de afaceri își torturează, prin in­ter­mediul a doi sicari, propriul frate, re­frac­tar la o râvnită semnătură. Violența e, de altfel, tonalitatea dominantă a tuturor ce­lor cinci povești, care încearcă, prin cu­mul de instantanee, să-i circumscrie re­gistrul – miza filmului e dublă: denunțarea unei violențe dosnice, domestice, aproape anonime, fără interes mediatic ori re­zo­nanțe politice, dar difuză și specifică, pre­cum și o discretă chestionare a înlăn­țui­rilor cauzale. Explorarea acestor spații cu statut ambivalent, în același timp deschise și restricționate, publice și private, co­mu­ne și individuale, permite o mai subtilă her­meneutică a violenței. Între două mo­lime, paraziții silniciei se refugiază tocmai în astfel de ambianțe vag determinate, pro­pice contaminărilor incontrolabile.

Imagine din filmul Terasele

Spectatorul află doar la final, cu surpriză, că cel chinuit era chiar fratele tartorului torturii. Victime colaterale vor fi trei tineri dintr-o echi­pă de filmare, nimeriți pe terasa de deasupra în căutarea unei perspective ample asupra cartierului, uciși cu sânge rece fiindcă se aventuraseră în interior stârniți de țipete răzlețe. Ca­davrele, alăturate, nu se deosebesc decât prin ipo­critul bocet fratern destinat doar unuia dintre ele. Altfel spus, me­mo­ria diferențiată ascunde situații în fond com­parabile – un procedeu propagandistic des folosit pentru mistificarea cinică a unui trecut perfid selectat. Printre atâtea vic­time ale istoriei, unii reușesc să im­pu­nă cultul privilegiat al celor a căror re­memorare e în propriul lor interes. Dintre cei trei, tânăra regizoare avea un regret: panorama cu fundal marin era în­cân­tă­toare, dar părea compromisă de câteva amă­nunte – cimitirele nemusulmane, cu mormintele creștinilor ori evreilor, urme ale unei istorii complicate. Cum să pro­mo­vezi esența arabă a unei capitale, dacă în imaginea sa publicitară persistă nuanțe care-i subminează esențiala omogenitate? Nu e vorba de concurență religioasă, ci de acea viscerală și tulbure nevoie de iden­ti­tate comună – parțial fantasmatică, în­tru­cât întemeiată, cum spuneam, pe un foar­te selectiv travaliu cultural al memoriei. De ce unii merită jeliți și cinstiți, ca de­terminanți pentru cursul dorit al istoriei, iar alții nu? Dar regretul tragicei eroine cu privire la pitorescul Alger a fost și al al­tora, din atâtea alte locuri. Nu deplângea și turmentatul nostru poet național că prin­tre noi subzistă atâta străinătate? O țară suficient de dodoloață – vorba altui poet autohton –, dar încă pestriță etnic ori confesional, nu putea fi pe placul pa­trioților euforizați de noile sale veșminte. Care până și greco-catolicilor naționaliști le negau o identitate ca a lor. Nae Ionescu re­zumase controversa – cu acea notă de ci­nism provocator care nu o dată i-a fas­ci­nat și pe intelectuali – cu o întorsătură de condei: buni români, poate; români, ni­ciodată.

Pe o altă terasă, într-un alt car­ti­er, alți tineri, muzicieni de aceas­tă dată, vin să repete. Acest stu­dio improvizat în aer liber e sin­gurul disponibil. Să fie însă vor­ba doar de un început de drum mai ane­voios, comun atâtor altora în situația lor? Condiția muzicii de inspirație (chiar și par­țial) occidentală e ideologic cel puțin am­biguă în țările majoritar islamice. Deseori subzistă doar underground – Bahman Gho­­badi a creionat în Pisicile persane, cu nerv și duioșie, un astfel de peisaj muzical alternativ, la limita legalității în Teheranul mulahilor. Bernard Lewis remarcase deja că, dintre toate gusturile estetice ale mu­sul­manilor, cel muzical a rămas cel mai con­servator. Muzica își dispută sufletul ca nicio altă artă – nu întâmplător Platon îi con­sacrase parte din planurile sale de re­formă politică. Nu ar trebui, de aceea, să ne mire că unul din îndemnurile insis­ten­te ale imamilor radicalizați e golirea MP3 player-elor de muzică occidentală. Nu sunt singurii preocupați de acest aspect. Cei ce frecventează mănăstirile ortodoxe, de la Athos până la Marea Albă, nu se vor mira prea mult de asemenea suspicioase în­crâncenări – a avut cine să-i pună deja în gardă. Dar gama abordărilor e mai in­ventivă decât am crede: dacă Woodstockul Estului, KaZantip, încă scoate preoții scan­dalizați în stradă, unii încurajează rockul ortodox – pentru controversatul mi­tro­po­lit sârb Amfilohie, versurile proaspăt ca­no­ni­zatului Nikolai Velimirovici, alt vlădică antimodernist, sunt tocmai bune pentru a reconverti un gen incontestabil popular.

Cântecul pe care îl repetă tinerii algerieni e despre dragostea care lipsește. De pe o te­rasă vecină, o admiratoare îi urmărește tă­cută. La un moment dat, un bărbat agre­siv o conduce forțat în interior. Bănuim o situație de puternic abuz domestic, carac­teristică unei societăți încă în bună parte structurată patriarhal. Între misterioasa tânără și solista trupei se iscase – co­mu­ni­cau prin SMS-uri – o simpatie aparte, nu lip­sită de ambivalente nuanțe ho­mo­ero­ti­ce. Pentru cea abuzată viril și probabil claustrată social, o asemenea relație im­po­si­bilă era un debușeu de temporară – exas­perată de condiția ei fără scăpare, va re­veni seara pe terasă pentru a se arunca în gol – afecțiune. Pentru alții, pentru o ase­menea atracție merită să fii aruncat chiar cu forța. E un alt aspect care a prilejuit con­vergențe transversale: acum nu mulți ani, Bisericile noastre naționale încă se opu­neau ferm abrogării articolului 200.

Pe o altă terasă, un sărăntoc aciuat își în­chiriază improvizata cămăruță unui imam exorcist. Om în vârstă, cu retorică puri­ta­nă, are o clientelă feminină din clasele avute conservatoare. Practica sa exorcistă pare mai degrabă un ritual sadomasochist, mostră nu doar de ipocrizie erotică, ci mai ales de abuz spiritual. Că exorcismul e o intervenție nu lipsită de riscuri ne-a reamintit-o, în lumea noastră, cazul Ta­na­cu, reprezentativ atât pentru unele încă vii așteptări populare, cât și pentru un anu­mit duh al strategiilor pastorale. Du­hov­nicia, atât de prizată azi nu doar prin­tre burgheze pioase, ci și printre tineri în căutare de maeștri, glisează nu o dată că­tre un subtil abuz, legitimat de inefabila ascultare, un procedeu ascetic globalizat fără mari scrupule.

Celelalte două povești se afundă mai mult, implicit, în trecut. Pe una dintre terase, o cușcă nu prea mare adăpostește un nebun înlănțuit, îngrijit de familie ca un animal sălbatic și dosit la nevoie de pri­virile altora. Tot ce percepem e vocea sa, de povestitor al unor experiențe trecute, de război și tortură. De pe altă terasă, pro­prietarul vrea să alunge alți aciuați, trei generații ale unei familii zdrobite: un ado­lescent drogat, mama sa smintită și o bu­nică neputincioasă. Țicneala mamei – ca­re, într-un moment de furie protectoare, îl va ucide pe proprietar – avea o cauză pre­cisă: fusese răpită de un grup de rebeli și violată, iar băiatul era fructul acelei sil­nicii. Brutalitatea războiului anticolonial a lăsat urme greu de șters în multe suflete, dar mai tragice decât orice sunt întot­dea­una acele vârtejuri istorice de funestă di­a­lectică a violenței. În cazul propriei noas­tre istorii: peronul gării din Sinaia, pă­du­rea Tâncăbești, închisoarea Jilava, ree­du­carea de la Pitești – o înlănțuire de în­tâm­plări prinse în același duh infam. Oare a fost mai legitimă tortura la care au recurs francezii decât teroarea la care au apelat algerienii? Terasa cu cușcă are și o altă des­tinație: periodic, devine loc de discretă în­tâlnire conspirativă în jurul unei în­vă­ță­turi despre jihad. Nu diferit s-au forjat când­va cuiburile legionare: o predică pă­trunzătoare, referințe religioase, cultul au­torității indiscutabile, fascinația inițierii sectare, pasiunea secretului, perspectiva ac­țiunii temerare.

Toate aceste paralele istorice, sugerate mai sus, ne-ar putea ajuta să evităm prea grab­nica repliere în spatele argumentului in­com­patibilității – prolog al adversităților ire­conciliabile. Rămân însă de stabilit, cu sporită acribie, deosebirile. Antropologii au vorbit chiar de o gestiune creatoare a neînțelegerii, dincolo de comunicarea cu orice preț. Poate n-ar strica și un pic de re­evaluare metodologică. Pentru pro­du­cerea unui fenomen exploziv sunt ne­ce­sare mai multe ingrediente, care pot fi și de­rutant de eterogene – ceea ce complică se­rios eforturile silogistice bazate pe cau­za­lități univoce. Să nu ne grăbim cu iden­ti­fi­carea ingredientului decisiv. Silnicia e un dat antropologic. Contează însă cum reac­ționează la aceasta religiile, culturile, ideo­logiile, dar mai ales conștiințele.