Istorie de la Trei. Editura Trei

Cristian Patrasconiu | 17.11.2020

Editura Trei completează un „peisaj” editorial în care o cadență semnificativă a publicării cărților de istorie – nu arareori, volume masive, de sinteză – reprezintă un semn de sănătate culturală.

Pe aceeași temă

O „schiță în survol” asupra pieței de carte de la noi relevă cu ușurință faptul că, în ultimii ani cu precădere și într-un ritm susținut (probabil însă tulburat, ca multe altele, de marea „lebădă neagră” a acestui an, pandemia de coronavirus & consecințele imense la nivel mondial ale acestui fenomen), literatura de tip istoric are parte, deopotrivă, de o (binemeritată) ascensiune (și în privința calității, și în chestiunea cantității) și de o (necesară și importantă) ordonare. Unul dintre semnele evidente ale acestui fapt este acela că în portofoliul editorilor există colecții distincte și de mare impact dedicate acestei „linii de business” editoriale. La Polirom, în primul rând, acolo unde există – de mai bine de 15 ani – redutabila serie „Historia”, coordonată de Mihai-Răzvan Ungureanu, în dosarul căreia se găsesc (adesea masive) lucrări care pot umple deja o bibliotecă. Umăr lângă umăr cu această admirabilă colecție – o alta, dar de la Humanitas: „Istorie”, cu, de asemenea, multe zeci de titluri foarte bune. Poate că încă nemarketate așa cum se cuvine, cărți importante și incitante care se subsumează domeniului „istorie” apar, de asemenea, la Editura Litera. Nu în ultimul rând, cu deja peste 20 de titluri foarte spectaculoase într-o colecție care are același nume ca aceea de la Humanitas, „Istorie”, Editura Trei completează un „peisaj” editorial în care o cadență semnificativă a publicării cărților de istorie – nu arareori, volume masive, de sinteză – reprezintă un semn de sănătate culturală. Asupra acestei din urmă colecții vom face un zoom în articolul de față, cu un accent distinct pus pe cele mai recente două apariții editoriale.

Jean de Cars („scriitor, jurnalist, dar și istoric – mai ales, un pasionat cronicar al marilor case dinastice europene și al destinelor celor mai iluștri reprezentanți ai acestora”), Simon Sebag Montefiore („celebru istoric britanic, om de televiziune și autor de succes, ale cărui cărți, devenite bestseller-uri în întreaga lume, au fost publicate în peste 48 de limbi și încununate cu multe premii”) și, relativ mai recent, Margaret MacMillan (profesor de istorie internaţională la Oxford University) sunt numele care au, în această serie tematică de limbă română, cele mai multe titluri publicate. Alături de aceștia, în colecția „Istorie” (coordonată de Livia Szasz) de la Editura Trei, îi regăsim, cu cel puțin câte o carte, între alții, pe: Charles King, Robert Service, Serhii Plokhy, Mary Beard, Peter Francopan, John Freely, Scott Anderson. De altfel, Margaret MacMillan, cu volumul „Oamenii istoriei. Personalități și trecut”, împreună cu James Hawes – cu „O scurtă istorie a Germaniei. De la Iuliu Cezar la Angela Merkel, o repovestire pentru vremurile noastre” – sunt cei doi autori care ne oferă și cele mai proaspete apariții editoriale ale colecției mai sus-menționate.

1. În The Economist se notează despre „O scurtă istorie a Germaniei...” că este „o lectură obligatorie”, în vreme ce în Der Spiegel se scrie că aceasta este „cea mai provocatoare carte a anului”. E imposibil de apreciat și de cântărit așa cum e just cele două afirmații (pe care o editură nu poate să rateze să le scoată în față, pe coperta 1 a cărții). Ceea ce e însă evident încă de la primele pagini e că, odată cu volumul lui James Hawes , avem de-a face cu o carte scrisă așa cum se cuvine. Condensată, pe alocuri jucăușă (la nivel stilistic), cu date relevante și nu sufocante, clară; de aici, foarte atractivă. „O scurtă istorie a Germaniei...” – o istorie eminamente evenimențială – este o lucrare care pleacă de (foarte de) departe (mai precis, din jurul anului 500 î.Hr., de la ce s-a întâmplat în zonele din sudul Scandinaviei sau în nordul extrem al Germaniei de astăzi în așezările fixate de șiruri de colibe) pentru a ajunge în prezentul cel mai ardent, în chiar acela în care se pune problema dacă actuala Germanie, pe fondul faptului că „Occidentul e în plină defensivă”, rămâne poate „ultima noastră speranță”. În cuvintele lui James Hawes: „pentru a înțelege acest lucru – și pentru a înțelege de ce Germania ar putea fi ultima noastră speranță – trebuie să ne debarasăm de o mare parte din ceea ce credem că știm despre istoria Germaniei și s-o luăm de la capăt”. În cadrul procesului – dezirabil – de „debarasare” pe care îl poate provoca lectura acestei istorii vom consemna borne numeroase, adesea spectaculoase, în materie de reinventare (socială, comunitară, politică, strategică) care dau seama de, să îi spunem ușor pretențios, o imaginație instituțională ieșită din comun. O imaginație de acest tip care se forjează în câteva dintre cele mai teribile crize ale lumii moderne și care, aceasta este, de altfel, poziția pe care se situează tranșant autorul cărții (atenție: nu un german, ci un britanic!), face din Germania de astăzi (ea însăși o țară care luptă cu propriile-i crize, mai puțin economice, mai multe politice și sociale) „purtătorul de stindard al democrației liberale”. Iată, punctual și – e de părere autorul cărții, cu aplicabilitate pentru viitorul imediat – de care anume Germanie e bine să ne „debarasăm” sau dacă nu o vom face – pentru a nu cultiva premise ale unei ignoranțe adânci – în raport cu care trebuie să cultivăm o mefiență majoră: „nu are rost să studiezi trecutul dacă acesta nu luminează prezentul. În vreme ce Occidentul se luptă cu un șir de crize, povestea Germaniei ne transmite un mesaj clar. Scurta perioadă prusacă / nazistă din istoria Germaniei – 1866-1945 – trebuie, în sfârșit, recunoscută drept ceea ce a fost: o rătăcire teribilă”. Și, în oglindă cumva, iată ce tip de memorie istorică e, în viziunea lui James Hawes, de cultivat: „Germania lui Konrad Adenauer, Willy Brandt și Helmuth Schmidt nu era vreo țară provizorie, necoaptă, care își aștepta îndurerată (până în 1989, n.m., C.P.) cealaltă jumătate. Spre deosebire de acel monstru trecător care a fost Prusia-Germania, avea rădăcini autentice. Entitatea politică ce se întindea până la Elba în Est și își avea capitala pe Rin, acolo unde ferestrele Germaniei se deschid larg spre Vest... printre podgorii (Konrad Adenauer), a fost punctul culminant al adevăratei istorii a Germaniei: o țară în mod clar diferită de țările mediteraneene, dar care era în mod indubitabil parte a Occidentului”.

2. Bârfa este una dintre marile „instituții” ale omenirii, ale istoriei omenirii și nu îndeajuns de mult considerate ca atare. Ipoteza aceasta este, apropo de colecții ale cărților de istorie, ingenios argumentată de Yuval Noah Harari în „Sapiens...” din „Historia” de la Polirom. „Vreau să bârfesc”, spune, la rândul său, o altă „stea” a istoriografiei mondiale, autoarea de origine canadiană Margaret MacMillan, cu trimitere explicită la unul dintre proiectele sale de istorie, seria de conferințe Massey din 2015 care au dat „la sfârșitul zilei” și o carte (acum, cum spuneam și mai sus, și în limba română) – „Oamenii istoriei. Personalități și trecut” (un volum despre „acei oameni care fie din întâmplare, fie cu premeditare au creat lumea noastră de astăzi”). Să ne amintim, preț de numai câteva fraze, de precedentele două titluri în românește ale acestei autoare. Mai întâi: peste 700 de pagini, „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914”, o uriașă sinteză ce prinde foarte bine softul lumii care a dus la Marele Război; o magnifică poveste (a Marii Istorii) despre sensurile unor evenimente, despre contextul unor mari decizii, dar și despre lideri care au provocat una dintre marile catastrofe ale umanității. Apoi: tot peste 700 de pagini, tot despre aproximativ aceeași perioadă, cu un focus amplu asupra anului 1919 – „Făuritorii păcii. Șase luni care au schimbat lumea”.

La fel ca la precedenta lucrare: mix încântător de fapte bine/relevant selectate, istorie evenimențială și profil de lideri. La cele două masive lucrări face referire chiar dna MacMillan, când notează, în preambulul celui de-al treilea volum al său în românește, că „prin subiectele pe care am ales să le prezint în aceste două cărți ale mele (...) descopăr că trebuie să acord atenție și indivizilor”. E, mai spune MacMillan, un deficit de atenție și de credibilitate de care au parte biografii sau istoricii care utilizează metoda biografică, însă lucrurile sunt de îndreptat, crede istoricul canadian, cu condiția ca acei istorici care aleg să facă apel la o asemenea metodă să își pondereze discursul. În următorul sens: a) „oamenii istoriei ies în prim-plan ca o Madonă dintr-un tablou renascentist, ca figurinele din cărțile cu decupaje pentru copii sau ca acel chip anume asupra căruia zăbovește camera de luat vederi, alegându-l dintr-o mulțime de oameni”; b) „chiar dacă o singură viață nu este reprezentativă pentru o întreagă epocă, ea poate ajuta la înțelegerea ei și ne poate stimula, de fapt, obliga, să aflăm mai multe informații despre o perioadă”.

O bârfă superioară, o istorie nu evenimențială, ci mai ales una a marilor (mai mult sau mai puțin cunoscute) personalități, „Oamenii istoriei...” se citește cu o mare plăcere și pentru că e scrisă – e povestită – cu o plăcere imensă. Așa cum e scrisă, de altfel, și scurta istorie a Germaniei și așa cum, de altfel, trebuie scrise cărțile de istorie... //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22