Pe aceeași temă
Doina Jela este (și) o excelentă autoare de carte confesivă, de – în sens mai larg – texte care aparțin literaturii memoriei. Rapid – să menționăm din supraspecia „literatura memoriei”: Această dragoste care ne leagă; Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar sau Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist – toate aceste trei titluri fiind în măsură să proiecteze perspective proaspete și prețioase asupra istoriei noastre recente (fie ea istoria verticalității, fie ea istoria ticăloșiei recente). Pentru literatura diaristică: să amintim Telejurnalul de noapte, o cronică a ultimilor ani de comunism oficial românesc, ale cărui ultime note se încheie în septembrie 1989. Pe cont propriu. Jurnal (1989-1995) – carte care e introdusă de două formule memorabile: a) „Un mod de a te simți infailibil este să nu ții jurnal” (Orwell) și b) „Memoria să vă fie singurul sac de voiaj” (Al. Soljenițîn) – continuă povestea notațiilor de jurnal ale Doinei Jela chiar de acolo de unde le lăsase „Telejurnalul...” și o face în același mod: alert, nu arareori memorabil, cu mare acuitate, cu finețe, cu un simț și un bun-simț al istoriei și al eticii remarcabile. Pe de o parte, să spunem, neapărat, că secvențele excelente de jurnal ale Doinei Jela – atât din „Telejurnal...”, cât și din „Pe cont propriu” – despre ceea ce a fost în 1989 („a fi înseamnă a fi perceput”!) sunt parte prețioasă a unui portret de an crucial – un portret încă neterminat; despre acest an au apărut deja mărturii importante (jurnalul lui Ion Mărculescu – „1989. Jurnalul unui profesor”) și vor continua să apară (peste câteva săptămâni, cartea Anei Blandiana – „Mai mult ca trecutul”). Pe de altă parte, să consemnăm febrilitatea – inclusiv de ordin stilistic – despre primii ani „în libertate” și, odată cu aceasta, paleta tematică foarte largă pe care ne-o pun la dispoziție notațiile despre ce a fost atunci, în primul cincinal postcomunist. „Pe cont propriu” e o cronică pe persoană fizică, dar și o cronică istorică a unei perioade decisive pentru amenajarea spațiului public de la noi; nu în ultimul rând, e o cronică a speranței și, simultan, o carte „a dezvrăjirii”.
Nu sunt, din păcate, multe cărțile de la noi despre războiul declanșat de invazia Rusiei în Ucraina. Dimpotrivă: sunt chiar foarte puține, mai ales cele scrise de autori români sau direct în limba română. O excepție recentissimă: „Război în Europa. Ucraina, România și Republica Moldova în fața agresiunii ruse”, cartea în dialog, realizată de politologul Radu Carp și de jurnalista ucraineană Marianna Prîsiajniuk. „Pe 24 februarie 2022, Rusia a încercat să ocupe întreaga Ucraină. Nu contează cum se explică aceste evenimente – prin globalism, revanșism sau teorii conspiraționiste, nu contează dacă asculți și crezi cum propaganda rusă justifică crimele comise pe teritoriul unui stat vecin suveran. Contează că granițele s-au schimbat cu adevărat. Mă refer la granițele dintre libertate și autoritarism, dintre democrație și o «cortină de fier» dincolo de care nu mai există libertate. Important este că această «frontieră» nu va mai separa pe nimeni. Cel puțin, așa sper.”, notează Marianna Prîsiajniuk, cea care, în logica de discurs a acestei cărți, este – mai mereu – cea care răspunde. Marianna Prîsiajniuk adaugă: „Deși războiul continuă, deja suntem încrezători în viitorul nostru, pentru că am înțeles ce înseamnă «unul pentru altul» în societatea ucraineană”. Cartea nu se referă numai la ceea ce e războiul din Ucraina după 24 februarie, data la care Rusia a invadat țara vecină; ea se referă mai ales la contextele de posibilitate pentru acest imens conflict. „Am considerat important ca cititorii de limba română să înțeleagă că ucrainenii nu sunt ruși, că au propria identitate și că luptă pentru afirmarea ei, așa cum o fac toate națiunile din Europa. Am încercat să decriptăm mecanismele propagandei ruse, minciunile care au precedat conflictul”, spune, la rândul său, Radu Carp. Forța acestei cărți – cu adevărat emoționante – este semnificativ sporită și de zecile de fotografii reproduse în volumul de la Corint, fotografii care documentează un eveniment istoric cu implicații colosale pentru istoria contemporană și mai mult decât atât – cu consecințe majore pentru umanitatea din noi.
Ce neobișnuită și seducătoare formulă de a scrie și de a înțelege istoria! Și anume, ceea ce avem odată cu această carte: „Cartea curajului și a candorii. Ce afli despre viață din îndrăznelile bunicului Radu și din caietul secret al bunicii Ana” – de Ana Iorga și Filip Lucian Iorga. „Aceasta este povestea lui Radu C. Mihail, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, militar neînfricat pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial și viitorul colonel, a cărui insolență i-a înfuriat teribil pe comuniști, și a frumoasei Ana Vasilescu, educatoare în perioada interbelică, Miss Ciuc în 1930 și, din câte se știe și avem îndreptățirea să credem, râvnitoare să devină o bună mamă de familie”, ni se spune în cuvântul de deschidere al cărții. Să menționăm – și să admirăm, totodată – și vasele tematice din care este compusă această bijuterie de carte. Așadar, materialele – cel epic, cel arhivistic, nu în ultimul rând, cel afectiv – sunt grupate în următoarele secțiuni: timpul bunei rânduieli; timpul străduinței; timpul strălucirii; timpul iubirii; timpul candorii; timpul curajului; timpul supraviețuirii; timpul stăruinței. O anexă închide – încă o dată: seducător; dar și de-a dreptul gustos (veți vedea imediat de ce!) – o mare poveste de micro-istorie care dă seama, foarte convingător și pe mai multe paliere, despre Marea Istorie: caietul Anei Vasilescu de la cursul de gospodărie al profesoarei Maria Urzică, o antologie a câtorva zeci de feluri de mâncare a cărei lectură sporește, o dată în plus, pofta de a lectura această carte. „Cartea aceasta este o lucrare de nonficțiune pe care am scris-o cu gândul la bunicii noștri și cu plăcerea nebună cu care mănânci dulceață adevărată de vișine. Pe pâine cu unt. E prea reală ca să fie o poveste, dar vă îndemnăm să o citiți ca pe o poveste”, ne (mai) spun & ne (mai) îndeamnă autoarea și autorul cărții. Nu în ultimul rând și cu certitudine: aceasta este una dintre cele mai frumoase cărți compuse (cărți – obiect, cărți-instalație cu blazon; nota bene: volumul reproduce, în condiții grafice excepționale și zeci de fotografii de epocă sau documente originale!) apărute la noi în ultimii ani.
„După sfârșitul istoriei” este, dincolo de orice dubiu, una dintre importantele cărți de dialog apărute la noi. Întreabă – în mai multe reprize – Mathilde Fasting; mai ales: răspunde unul dintre cei mai influenți gânditori politici din întreaga lume în ultimii 30 de ani, Francis Fukuyama. În 2019 s-au împlinit trei decenii de la publicarea textului original, care a stat la baza unei cărți – cea mai faimoasă, de departe, dintre toate cărțile publicate până acum de Fukuyama. Textul prim: „Sfârșitul istoriei?” (în revista The National Interest). Cartea (cum probabil că nu e alta în istoria recentă a politologiei mondiale): „Sfârșitul istoriei și ultimul Om”. Dar, cum o spune și Mathilde Fasting, „în cazul lui Fukuyama, istoria nu s-a sfârșit. (...) a continuat să scrie în aceste trei decenii, oferind analize aprofundate ale mecanismelor, pericolelor și problemelor ordinii politice, precum și ale importanței instituțiilor pentru statele funcționale”. O face, gândește fastuos, laborios, ca un conservator luminat probleme de importanță și impact planetare – încă o dată: în dialog – și în cartea de față, aici unde, în formulări memorabile și succinte, reface și traseul său de excepțional gânditor politic al ultimelor decenii. Și anume, o face în câmpuri de reflecție precum acestea: schimbări ale politicii mondiale; autoritarismele – ca amenințări crescânde la adresa democrației; SUA și problematica sa condiție de „far al ordinii liberale”; realitate și distopie; ce este liberalismul european clasic; care este sfârșitul istoriei; cum se construiesc democrațiile liberale; interacțiune dintre societate și capitalism; China și concurența pe care această țară o face democrațiilor liberale; până unde poate merge un „conflict al civilizațiilor”; ce se poate face pentru ca democrațiile liberale să învingă; în fine, care este viitorul istoriei”. Un bonus: cartea beneficiază și de o prefață exemplară semnată de Mihai-Răzvan Ungureanu. Cel care spune, între altele, așa: „degetul lui Fukuyama apasă pe răni publice deschise și sângerânde, a căror tratare nu poate fi lăsată la îndemâna politicienilor de varii obârșii ideologice, și care nu pot deveni subiect al retoricii populiste, exclusiviste”. //
