Istrati in Elvetia (III)

Vehementele antiliberale si antibratieniste fiind pentru socialistii romani o deprindere impartasita si de Istrati, reactivarea lor nervoasa la cateva mii de kilometri distanta si dupa un exil al carui continut paruse vreme de trei ani complet strain de preocupari politice romanesti nu are totusi nimic surprinzator. Mai surprinzator ar fi fost daca, odata ajuns in Elvetia, Istrati s-ar fi lasat absorbit de prudentele si grijile traiului de obscur refugiat lipsit de mijloace, eventual si de placerile boemiei. Ca si "manuscrisele elvetiene" pentru aspiratia literara, articolele din La Feuille sunt marturia lipsita de echivoc a persistentei revoltei. Ispititor si facil de situat astazi in linia cunoscutelor teze cominterniste, cu ecouri si reminiscente pana in zilele noastre in lucrarile unor autori occidentali de stanga, dupa care unificarea romana din 1918, parafata de tratatele de pace din 1920, ar fi fost o "anexiune" imperialista, atitudinea lui Istrati din primul lui articol publicat in limba franceza are totusi alte surse si alt inteles. Doua sunt, rezulta din text, motivele indignarii lui Istrati.

Cel dintai, atitudinea triumfalist demagogica a "emisarilor" oficialitatii de la Bucuresti, careia el ii opune dezastrele provocate Romaniei de razboi. Istrati il desemneaza pe Lucaciu drept "unul dintre responsabilii pentru cei 750.000 de morti, militari si civili, pentru cei 50.000 de mutilati si pentru o tara complet distrusa", iar asta fiindca "in compania lui Filipescu, Delavrancea si a demagogului Take (nume transcris Jake in La Feuille) Ionescu, a strabatut Romania de la un capat la altul in 1915-1916 cerand intrarea in actiune si afirmand peste tot ca dobandirea Transilvaniei va fi tot atat de usoara ca si faimoasa plimbare de trista memorie in Bulgaria din 1913". Se insela Istrati nevazand in Romania anului 1919 o tara victorioasa? Controversa nu este nici astazi incheiata. Romania intrase in marele razboi in august 1916, intr-o ambianta de patriotica "bucurie contagioasa si colectiva" a strazii bucurestene, cu mari "urlete si urale" de insufletire, cum scrie un memorialist. Nu lipsisera nici aici previziunile optimiste de razboi scurt, desi ceea ce se intampla din 1914 pe fronturile europene ar fi trebuit sa indemne la oarecare prudenta: premierul Ion I.C. Bratianu era convins ca armata romana va cuceri Transilvania in 15 zile. S-a intamplat exact pe dos.

La zece zile de la intrarea in razboi, armata romana avea sa sufere un dezastru de mari proportii, la Turtucaia: peste sase mii de militari morti si raniti, peste 25.000 luati prizonieri. Trei luni si ceva dupa delirurile tricolore care insotisera declaratia de intrare in razboi, Bucurestii erau ocupati de armatele germano-austro-ungare. Din micul regat roman mai ramane libera doar Moldova. Toti istoricii, chiar si cei mai indemnati de simtaminte (fals) patriotice sa rotunjeasca socoteala, sunt de acord ca prima cauza a catastrofei a fost starea mizerabila a armatei. Explicatiile erau simple: coruptie, minciuna, incompetenta, debandada. Fondurile pentru inzestrarea armatei au mers in buzunarele politicienilor, furturile au fost acoperite cu sforaitoare declaratii de patriotism, nepotismul si clientelismul politic au adus in functii militare cheie nulitati notorii. "Putregai politic" numeste memorialistul din care am mai citat (C. Argetoianu) ceea ce a iesit la iveala dupa intrarea Romaniei in razboi, el notand ca Bratianu "plangea cu capul intre maini" la sedintele de guvern, plangea "in fata ramasitelor inutilizabile ale unui aparat de stat, perfectionat cu truda, decenii de-a lungul, si menit sa asigure dominatia unui om si a unei clase foarte restranse de profitori". Un sistem ce "se baza numai pe minciuna si fatarnicie", dincolo de care se afla "cardasia tuturor intereselor personale pentru exploatarea Puterii".

Incat Romania a fost constransa sa semneze o dezastruoasa pace separata, in primavara anului 1918, pace prin care ceda in intregime Dobrogea, crestele Carpatilor si facea enorme concesiuni economice. Dar nimeni nu a fost tras la raspundere si nimeni nu a platit pentru dezastru. Prabusirea imperiilor tarist si austro-ungar a facut posibile declaratiile de unire ale Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei, ce aveau sa fie ulterior omologate de tratatele internationale de pace de la Paris. S-a incheiat un ciudat armistitiu cu memoria, catastrofa a fost uitata, de nu si mincinos prefacuta in victorie, iar vinovatii au devenit eroi ai neamului si intemeietori de tara. In felul sau, Istrati intuise aceasta metamorfoza.

Al doilea motiv al indignarii ce determinase reactia lui din scrisoarea adresata ziarului genevez era escamotarea patriotic-nationala a realitatilor sociale si politice romanesti. "Trei milioane de romani din Transilvania nu aveau decat cinci reprezentanti in parlamentul maghiar", spusese Lucaciu la conferinta, dar, observa Istrati, nu si daca "legea electorala a Ungariei era mai nedreapta decat legea cenzitara din Romania, unde cincizeci de tarani abia obtineau un vot". Si se opreste aici, biruit de acel sentiment al zadarniciei in fata indiferentei si ignorantei occidentale pe care il vor incerca atatia exilati din Est de-a lungul intregului secol 20: "Cat despre maniera politieneasca si terorista in care se proceda la alegerile din Ungaria si despre vesnicii jandarmi unguri ai parintelui Lucaciu, nu le voi compara cu ceea ce se petrecea in Romania, fiindca la Geneva se poate vorbi despre aceste tari cu aceeasi nerusinare cu care se poate vorbi despre hotentoti. Cine sa verifice?".

Incontestabila, apropierea dintre atitudinile lui Istrati si ceea ce avea sa devina platforma politica oficiala a Cominternului tine astfel mai putin de o pretimpurie inregimentare sau de o adeziune cu implicatii ideologice, cat de o afinitate situata predominant, de nu si exclusiv, in spatiul sensibilitatii. O sensibilitate de revoltat, careia socialismul ii oferise o forma si un cadru si pentru care bolsevismul aparea ca o solutie certa de realizare a utopiei. Tot o intampinare, cel de al doilea articol al lui Istrati din La Feuille(1) este scris, dupa marturia insasi a autorului facuta in text, "in calitate de socialist". In calitate de socialist si "pentru ca partidul socialist genevez a organizat aceasta conferinta" - o conferinta despre Rusia actuala, tinuta de Paul Birukov, un rus exilat in Elvetia, prieten cu Lev Tolstoi si care avea, din decembrie 1915, relatii de amicitie cu viitorul "descoperitor" al lui Istrati, Romain Rolland(2). Pe un cu totul alt ton decat cel despre conferinta "emisarilor" guvernului de la Bucuresti, un ton nu doar deferent, ci fara ezitare admirativ fata de calitatile lui Birukov ("conferentiar impartial", caruia "ii cunosteam convingerile, credinta profunda", incapabil sa minta, "s-ar lasa mai degraba ars decat sa spuna o minciuna"), dar si foarte ferm, Istrati opune pacifismului tolstoist si "non-rezistentei in fata raului" predicate de acesta virtutile si eficienta marxismului. Tolstoi insusi, sustine "jurnalistul roman", cum semneaza acum Istrati, fara a mai preciza ca apartine unei redactii sau organizatii romanesti, s-a convins catre sfarsitul vietii ca "oprimatii" au dreptul de a striga "razbunare". Si argumenteaza doct, facand o trimitere la Viata lui Tolstoi de Romain Rolland si chiar indicand numarul de pagina unde se afla dezicerea lui Tolstoi de "tolstoism".

Un alt Istrati

Aceste doua articole, din mai si iunie 1919, sugereaza un alt Istrati decat cel proiectat de amintirile si confesiunile lui ulterioare. Fara a fi neaparat contrazisa ori contestata, stilizata imagine a zugravului roman tuberculos si vesnic in cautare de lucru si bani, zbatandu-se penibil intre mizerie si nedeslusite impulsuri, nu ramane totusi neatinsa de ceea ce spun indirect aceste texte despre autorul lor. Departe de a se lasa inchis in autismul conditiei lui de refugiat, Istrati e prezent la intruniri publice, fie romanesti, fie de interes general. Este interesat si la curent cu ce se petrece in indepartata lui tara, probabil prin corespondenta si din gazete, dar si cu marile evenimente ale lumii. O disponibilitate si o deschidere ce sunt dublate de dorinta, realizata, de a se exprima si de a se implica. Se produsese, in acest an 1919, o schimbare in conduita lui, dintr-o cauza ramasa necunoscuta? Fusese asa de la bun inceput, dar lipsesc indiciile si dovezile? Schimbarea, daca "schimbare" va fi fost, trebuie oricum deplasata catre sfarsitul lui 1917 - inceputul lui 1918, daca se tine seama de manuscrisul povestirii Evadatul de peste Rhin, destinat unei necunoscute gazete elvetiene si datat ianuarie 1918.

Si este atras, nimic neobisnuit, catre actiunile, cercurile, publicatiile si personalitatile de stanga (sau considerate de el ca atare): aceasta e "familia" lui, nefiresc ar fi fost sa nu o caute. In vara si (sau) toamna lui 1919, Istrati ajunge de altfel chiar sa lucreze pentru La Feuille, nu in redactie insa, ci in serviciile auxiliare, la expeditie. I s-ar fi propus si sa scrie la gazeta(3), dar productivitatea lui ca jurnalist este, dupa datele cunoscute, cu totul modesta, patru texte cu totul in sase luni. Nu e de aceea neasteptat ca viitorul lui veritabil descoperitor, jurnalistul francez Fernand Desprès, care in 1919 era la Geneva si colabora la La Feuille, nu-l remarcase pe la gazeta si nu-si va aduce aminte de el in primavara 1921, nici ca pictorul gravor Frans Masereel, care dadea zilnic jurnalului un desen pentru "a-ntaia", isi aminteste, in 1965(4), ca il vazuse doar "de doua sau trei ori", dar fara a banui ca scrisese deja in romana, nici ca avea sa scrie in franceza.

Mai neasteptat este ca articolele lui Istrati din La Feuille nu il arata pe autor prea interesat de jurnalism in sens profesionist. Chiar daca se prezinta ca "jurnalist roman" si component al unei "redactii", Istrati nu adopta atitudinea unui om de meserie, el face mai degraba figura de autor pentru care publicistica nu este decat un intamplator mijloc de a se exprima. Scrie pentru a-si spune cuvantul, nu pentru a se face cunoscut. Nu se afirma, ci se implica. Toate articolele lui din La Feuille sunt de fapt niste "tribune", opinii, luari de pozitie, interventii. Sunt ocazionale si au, invariabil, forma si structura unor scrisori deschise, fie de interpelare furioasa (cazul celui despre conferinta Un popor martir, tinuta de "emisarii" guvernului de la Bucuresti), fie de controversa deferenta, dar categorica (Tolstoisme ou bolchévisme?), fie de afirmare in raspar a unui crez artistico-social (Lettre ouverte à Henri Barbusse). De fiecare data, Istrati vorbeste (scrie) ca un reprezentant - al muncitorimii (in "scrisoarea" catre Barbusse), al socialistilor increzatori in solutia bolsevica (articolul despre conferinta lui Paul Birukov), al social-democratilor romani (intampinarea facuta conferintei despre Transilvania). Asa se va fi si explicand, probabil, de ce isi declina de fiecare data calitatea de "ouvrier du batiment", de "journaliste roumain" sau de membru in "Organisation socialiste roumaine Lupta". Autorul acestor articole nu-si cauta identitatea, el are una, pe care tine sa si-o precizeze cu o curioasa insistenta.

Si cu un imens orgoliu. Lumile la care Istrati isi revendica apartenenta in articolele din La Feuille sunt, toate, marginale sau exotice (muncitor in constructii, jurnalist roman, membru al unei redactii si organizatii socialiste romanesti), dar el se adreseaza interlocutorilor sai cel putin de la egal la egal, daca nu chiar de pe o pozitie de superioritate. "Va inselati" ("Vous vous trompez"), nu se sfieste obscurul "Panait Istrati, muncitor in constructii, din redactia Organizatiei socialiste romane Lupta" sa-i spuna, verde-n fata, lui Henri Barbusse, scriitor celebru in acel timp, proaspat laureat al premiului Goncourt pentru romanul Focul (1917), unul dintre primele romane europene despre ororile razboiului. Fostului combatant devenit figura proeminenta a pacifismului, chiar unul dintre liderii spirituali ai ravasitei lumi abia iesite din transee, care se ridicase impotriva "prejudecatii absurde si nedrepte" dupa care "muncitorii manuali vadesc neincredere, chiar dispret pentru muncitorii intelectuali", Istrati ii riposteaza ca, dimpotriva, "clasa muncitoare" e prea increzatoare si nu-i dispretuieste indeajuns pe "facatorii de fraze", pe "artistii farsori si pe literatii epuizati si speculanti". Daca detesta ceva la "clasa" careia ii apartine, replica Istrati, nu detesta "neincrederea si dispretul pe care (ea) le manifesta fata de acest gen de reptile", ci credulitatea prosteasca si "lipsa de discernamant in admiratiile ei pentru reformatori si democrati zelosi". Parca uitand ca i se adreseaza lui Barbusse in calitate de muncitor ("Je suis ouvrier"), Istrati sfarseste prin a schita portretul unui alte specii de artisti, specia artistilor "care stiu sa sufere, dar nu pentru face sa triumfe o cauza dreapta, ci pentru a-si satisface o nevoie a sufletului lor". Acestia, mai adauga el, sunt insa "rari si sfarsesc aproape intotdeauna prin a plati cu propria viata satisfacerea acestei rare nevoi", restul fiind "inselatorie, platitudine si farsa". Restul, adica majoritatea.

Scrisoarea catre Romain Rolland

Portretul era un autoportret. Cu exact o luna inainte de aparitia scrisorii deschise catre Henri Barbusse(5), Istrati ii scrisese una inchisa, privata, lui Romain Rolland. Nu-l cunostea direct, dar il citise, ceea ce era acelasi lucru, daca nu si mai mult. La sfatul lui Josué Jéhouda, intamplatoarea cunostinta din sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne, Istrati citise romanul Jean-Christophe si, apoi, alte carti ale lui Rolland (in articolul despre conferinta lui Paul Birukov citeaza din Viata lui Tolstoi), cu sentimentul unei intense regasiri de sine. Se identificase, oare, in personajul lui Rolland? Este foarte plauzibil. "Ma cunoasteti, m-ati trait; iar eu, eu nu va cunosc mai putin, v-am trait si eu" - navalea, impetuos, in intimitatea celebrului scriitor, anonimul roman ce se prezenta drept "muncitor, zugrav, nascut in tinutul unde Dunarea face un cot pentru a se desparti in trei brate si a se arunca in Marea Neagra". Inca mai navalnic era inceputul insusi al scrisorii, un inceput irezistibil - "Un om care moare va roaga sa-i ascultati spovedania. (...) va interesati de viata si de aceea va scriu. Cel care va scrie aceste randuri este de asemenea un om care cunoaste viata si care, in acest moment, pluteste in deriva pe marea furtunoasa a suferintei; el nu moare insa atat din cauza trupului sau slabit, cat din zdruncinarea credintei".

Istrati citise intr-un ziar genevez ca Romain Rolland venise la un hotel din Interlaken pentru o "lunga sedere". La 20 august, cand tocmai implinea 35 de ani, ii scrisese lui Romain Rolland epistola muribunda, lunga de 16 de pagini manuscrise, si i-o trimisese pe adresa hotelului. Ghinion, informatia din ziar fusese falsa, Romain Rolland statuse acolo mai putin de 24 de ore si plecase. Scrisoarea ii este inapoiata expeditorului. Pe plic(6) se mentioneaza ca destinatarul a plecat fara sa-si lase adresa. Istrati va pastra scrisoarea si o va lua cu el in Franta, unde pleaca dupa aproape o jumatate de an. Cand, in ianuarie 1921, incearca sa se sinucida la Nisa, scrisoarea este gasita, cu plic cu tot, printre hartiile lui si trimisa la redactia ziarului L’Humanité, de unde ii va fi expediata lui Romain Rolland. Si isi va face efectul, cu o intarziere de peste un an si jumatate de cand fusese scrisa: Rolland ii raspunde recunoscandu-i "flacara divina a Sufletului" si "forta", dar si indemnandu-l sa se realizeze in "opere" ce-i vor supravietui. O asemenea opera era de fapt chiar aceasta scrisoare.

(Fragmente din volumul in lucru Celalalt Istrati care va aparea la Editura Polirom) (Subtitlurile apartin redactiei)

Note:

1. Nr. din 24 iunie 1919.
2. Cf. Bernard Duchatelet - Romain Rolland tel qu’en lui même, Albin Michel, 2002, p. 193.
3. Monique Jutrin-Klener, op. cit., p. 42.
4. Idem, p. 43.
5. La Feuille, 19 sept. 1919.
6. Scrisoarea este reprodusa la inceputul volumului de Corespondenta mentionat. In "Fondul Romain Rolland" de la Biblioteca Nationala din Paris este pastrat si plicul. Stampilele postale din Geneva si Interlaken sunt din aceeasi zi, 22 august 1919. Exista si o stampila trilingva, in germana, franceza si italiana (Abgereist/Parti/Partito), precum si o mentiune manuscrisa - "Parti sans adresse", "Plecat fara adresa".