Jean-Pierre Filiu, Acapararea Israelului. Netanyahu și sfârșitul visului sionist

Stefan Popescu | 18.06.2019

Beniamin Netanyahu nu poate fi înțeles decât plasat în tradiția curentului dreptei naționaliste din cadrul mișcării sioniste.

Pe aceeași temă

Jean-Pierre Filiu este un nume cunoscut în Franța atunci când se încearcă să se înțeleagă situația din Orientul Mijlociu și Apropiat. Profesor la prestigiosul Institut de Studii Politice din Paris, Sciences Po, Filiu este autorul câtorva zeci de studii privind lumea arabă și islamul contemporan. În preajma alegerilor parlamentare israeliene, cercetătorul francez a publicat la Editura La Découverte o carte cu un titlu provocator, Acapararea Israelului. Netanyahu și sfârșitul visului sionist (Main basse sur Israël. Netanyahou et la fin du rêve sioniste). Autorul prevede victoria dreptei și menținerea lui Beniamin Netanyahu, poreclit Bibi de către partizanii săi, la șefia guvernului de la Ierusalim. Aceasta a fost a doua motivație de a scrie o asemenea carte, prima fiind reprezentată de faptul că, în luna martie, Beniamin Netanyahu „a bătut recordul de longevitate la șefia guvernului israelian, de 13 ani și 4 luni (mai 1948-ianuarie 1954; noiembrie 1955-iunie 1963)“, deținut până la acea dată de David Ben Gurion, și de revoluția politică produsă de cel dintâi. Potrivit autorului, dacă Ben Gurion este părintele fondator al Israelului, Netanyahu este „părintele refondator“ al țării prin transformarea radicală a vieții politice interne, dar și a schimbării obiectivelor strategice ale statului. O lectură utilă, în ciuda faptului că avem de-a face cu ceea ce francezii numesc un istoric angajat, cu alte cuvinte, un om de știință care nu ezită să emită și judecăți de valoare.

Personal, consider că Jean-Pierre Filiu se înscrie într-o anumită tradiție istoriografică franceză, dar nu numai, aceea a cercetătorilor care vizitează istoria în straie de geopolitician. Acest lucru înseamnă că își înscrie demersul în viziunea de politică externă a Franței, țara care în lumea occidentală are o abordare specifică față de spațiul arab. Faptul că Liban, Algeria, Tunisia și Marocul, dar și țări ce se revendică drept arabe, precum Mauritania, fac parte din lumea francofonă și reprezintă priorități ale politicii externe franceze, faptul că cetățenii francezi de origine arabă reprezintă o parte importantă a corpului național francez, apoi proximitatea prea mare dintre Israel și Statele Unite ale Americii, faptul că Israelul este văzut drept element al influenței americane în Levant, iar în ultimul timp mai ales un susținător al unilateralismului american, toate acestea imprimă politicii externe franceze o sensibilitate pro-arabă. Este și motivul pentru care Israelul nu a fost acceptat în Organizația Internațională a Francofoniei, deși cuprinde mai bine de 300.000 de francofoni nativi. Angajamentul israelian și în mod particular al lui Beniamin Netanyahu împotriva acordului nuclear cu Iranul, susținerea stridentă pe care politica domnului Netanyahu o găsește la președintele Donald Trump sunt alte motive care fac Parisul și mare parte a specialiștilor francezi să fie rezervați cu privire la comportamentul recent al Israelului pe scena internațională. Nu trebuie însă înțeles că nu există și suprapuneri ale intereselor franceze și israeliene, cele mai vizibile fiind susținerea kurzilor, a prințului moștenitor saudit Mohamed Ben Salman, consolidarea statului libanez în raport cu Hezbollahul. Să trecem acum la principalele concluzii ale cărții lui Jean-Pierre Filiu!

Istoricul francez se face adeptul teoriei timpului lung al istoriei, a lui Fernand Braudel. În opinia autorului, Beniamin Netanyahu nu poate fi înțeles decât plasat în tradiția curentului dreptei naționaliste din cadrul mișcării sioniste, ale cărei baze au fost puse de Zeev Vladimir Jabotinsky. Ideile acestui curent sunt soluționarea conflictului israelo-arab pe baza raporturilor de forță, extinderea domeniului teritorial al statului israelian de o parte și de alta a Văii Iordanului, imigrația de masă israelienă în spațiile nelocuite sau slab locuite de la Est de Valea Iordanului, autonomia arabilor palestinieni sub control israelian. La acest curent aderă tânărul istoric Benzion Netanyahu, tatăl lui „Bibi“, care devine în SUA mâna dreaptă a lui Jabotinsky, iar pentru câțiva ani, după moartea acestuia din urmă, liderul acestui curent. Pe baza trecutului familial, istoricul francez face trimiteri către prezent pentru a concluziona că premierul israelian este adeptul concesiilor minime pentru arabii palestinieni. Iată ce scria Beniamin în anul 2000 despre „pacea autentică și durabilă cu palestinienii“: „Inima conflictului palestinian cu Israelul nu rezidă în lipsa autodeterminării palestiniene, ci în exigența palestiniană de a dispune de o autodeterminare totală“; „dacă dorința palestinienilor este pur și simplu de a fi stăpânii propriilor vieți și de a și le ameliora“, atunci această dorință „poate fi cu siguranță realizată în cadrul unui acord de pace definitiv cu Israelul“.

Autorul francez pune în evidență și importanța pentru „Bibi“ Netanyahu a anilor petrecuți în SUA. Și aici rolul tatălui său este fundamental. Benzion este cel care „dezvoltă o importantă rețea în sânul clasei politice americane, unde privilegiază mai degrabă Partidul Republican decât pe cel Democrat“. Alături de prezența în SUA, un eveniment nefericit va marca existența lui Beniamin, și anume dispariția fratelui său mai mare, lt.col. Jonathan Netanyahu, într-o operațiune antitero desfășurată pe aeroportul din Entebbe (Uganda) pentru eliberarea ostaticilor unui avion deturnat de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. În memoria lui, tânărul Beniamin creează în 1979 Institutul Jonathan, care devine la New York o platformă de reflecție pe tema terorismului internațional și mai ales de networking cu membrii marcanți ai Partidului Republican: fostul șef al CIA George H. Bush, care va deveni vicepreședinte și președinte al SUA, fostul secretar al Trezoreriei George Schultz, care devine secretar de stat. La scurt timp, prietenul tatălui său Moshe Arens, devenit ambasador la Washington, îl numește direct șef al secției politice a ambasadei. După ce Arens devine ministru, Beniamin este numit ambasador la ONU. Aceste poziții îi permit și mai mult să se apropie de mediile republicane, dar mai ales de cele neoconservatoare, al căror exponent era omoloaga sa de la ONU, Jeane Kirkpatrick. Iată cum, arată Jean-Pierre Filiu, viziunea lui Beniamin Netanyahu „se hrănește și din raportul intim și constant cu aripa cea mai radicală a dreptei americane, cu mult înainte de instalarea lui Donald Trump, campionul acesteia, la Casa Albă. Ea este structurată în general de o viziune radical pesimistă asupra lumii și, în mod particular, a Orientului Mijlociu, unde nicio pace serioasă nu poate fi imaginată fără a fi garantată de un zdrobitor raport de forțe“. Tot în SUA, Beniamin mai înțelege un aspect fundamental, și anume „că un destin politic se construiește pe un mecenat puternic“.

Cartea tratează și relațiile dificile ale premierului israelian cu diaspora. Autorul constată distanțarea acestuia față de diaspora evreiască din SUA, care oricum votase majoritar cu Partidul Democrat și candidata acestuia Hillary Clinton, și apropierea de evangheliștii americani: „Alianța strategică înnodată de Bibi cu sioniștii creștini și încoronată de transferul ambasadei americane la Ierusalim accentuează distanța dintre guvernul său și diaspora. Ambasadorul său de la Washington consideră că de acum înainte fundamentaliștii creștini, și nu comunitatea evreiască constituie pilonul susținerii Israelului în Statele Unite“. Pentru Netanyahu, comunitățile evreiești trebuie să imigreze în Israel. Numai așa își pot păstra identitatea și întări demografia israeliană din Statul Israel și Cisiordania. Cu atât mai mult, cu cât pot fi substituite prin influența crescândă a celor 600 de milioane de evangheliști, apropiați în SUA de mediile neoconservatoare și dornici ca Israelul să își regăsească frontierele biblice. Tocmai lobby-ul evanghelist a făcut ca liderii Braziliei, Guatemalei și Hondurasului să se alinieze Administrației Trump în chestiunea mutării ambasadei la Ierusalim.

Un paragraf este dedicat și antipatiei lui Netanyahu față de George Soros, care și-ar găsi explicația în puternica susținere a miliardarului pentru Obama în campania prezidențială din 2008 și în mecenatul în favoarea ONG-urilor de apărare a drepturilor omului, mai ales Human Rights Watch, pe care liderul de la Ierusalim o acuză de defăimarea Israelului. Autorul subliniază afinitatea politică dintre Netanyahu și liderul ungar Viktor Orbán, bazată atât pe antipatia manifestată de Soros, pe pozițiile similare față de demografia arabo-musulmană, dar și a modului de a face politică și mai ales viziunea iliberală a celor doi, „determinarea metodică de a neutraliza orice formă de contra-putere“. Netanyahu este un refondator pentru că s-ar îndepărta de proiectul democratic al părinților fondatori ai Israelului. Dincolo de angajamentul autorului, cartea lui Jean-Pierre Filiu ne permite să înțelegem mai bine dedesubturile vieții politice israeliene.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22