Jocul de-a preistoria

 Santa Agata, Sfanta patroana a Cataniei, a fost martirizata, candva, prin anii 250-253. Agata, fiica unor oameni cu stare, de la marginea celui mai vestit port de grane al Siciliei, se logodise in taina cu Cristos. Frumoasa Agata, spun izvoare istorico-bisericesti, a infruntat dorintele unui senator roman si a patimit, apoi, fara cracnire. Azvarlita intr-un lupanar, Agata a ramas neinduplecata. Temnita, batjocura si caznele cele mai dracesti - intre care taierea sanilor - nu i-au invins credinta. Curand, povestea s-a raspandit si sicilienii au inceput sa o venereze, sa i se roage si sa o cheme pe Agata in ajutor. Cel mai adesea, in speranta ca vor fi feriti de cutremure, de invazii (dese si statornice), de pangarirea trupului femeiesc si mai ales de revarsarile de foc ale Muntelui Etna, asezat pe coasta rasariteana a Siciliei, aproape, prea aproape de Catania. Mai sus, pe coasta de Nord, palermitanii ii poarta un respect infiorat, dar numai la Catania a devenit cultul Agatei o patima care scalda pacatele, incearca sufletele si opreste orice alta miscare a orasului, in trei zile anume: 3, 4 si 5 februarie. Sute de mii de oameni se indreapta spre oras si il fereaca in devotiune. Statuia intronata a Sfintei trece de la o biserica la alta si multimile isi tarasc durerile pe scarile si lespezile Basilicii in care poposeste, un timp, imaginea Sfintei. Orasul e chinuit de remuscari, inaltat de speranta si framantat de nevolnicie. Catania se stinge pana la soapta si reapare intarita, dupa marele foc de artificii, care anunta incheierea Procesiunii de trei zile. Asta pana in noaptea de 3 spre 4 februarie 2007. Dupa doua mii de ani de fidelitate, logodna cristica a luat sfarsit. O noapte de patima si violenta primara a lasat la vedere o noua religie universala, atragatoare si cuprinzatoare ca un lup anar cu intrare libera: fotbalul - jocul de odinioara.

Un pelerin mai putin

 Catania -Palermo ar fi trebuit sa inceapa in alta zi. De preferat, niciodata. Nu s-a putut, desi Catania ceruse, din ratiuni care bat spre presentiment, amanarea meciului. Pregatirile pentru Festivalul anual al Sfintei Agata adusesera in oras aproape un milion de oameni. Federatia italiana a incuviintat doar devansarea cu 48 de ore. Meciul a inceput, totusi, oarecum pios, cu un minut de reculegere in memoria lui Ermano Licursi, un mort recent, stalcit in Calabria vecina, pentru ca n-a inteles, la timp, schimbarea de timpuri si religii. Sammartinese, echipa de Serie C condusa de Licursi, s-a incaierat cu adversarii de la Cancellese. Licursi a incercat sa-i desparta si suporterii l-au tropait, fara sa-i simta oasele trosnind. Minutul de reculegere de la Catania a fost repede intrerupt de primele semne ale bataliei care incepea pe stadionul Angelo Missimino. Palermitanii si catanezii stiu de mult sa se deteste, cu toate incheieturile complicate, explozive si irecuperabile ale urilor locale. Insa ce a urmat a trimis la culcare terorile violentei intraregionale si a chemat la dezmat un tip de furie foarte lipsit de culoare, accent si nationalitate: violenta comuna impotriva autoritatii, dorul de anarhia pura, nevroza ravasita care cauta disparitia tuturor insemnelor si temeiurilor. Brusc si tarziu, politia a inteles ca a cazut intr-o ambuscada. Mii de ultras sosisera la meci, dar nu pentru a lupta oras contra oras, ci pentru a ataca, impreuna, politia, blestemata reprezentanta a autoritatii si ierarhiei. Ultimul destinatar al acestei noutati ucigase a fost Filippo Raciti, un politist de 38 de ani. Un bolovan sau o bara metalica i-a spart ficatul. Raciti s-a chinuit trei ore bune si ultime, inainte de a muri in bratele medicilor. A fost constient aproape tot timpul si a continuat sa nege: "Cred ca n-am nimic, dar imi e putin rau!". Raciti nu s-a lasat induplecat si a murit cu credinta ca lumea n-a luat-o razna, ca a doua, a treia sau macar a patra zi, se va putea pierde si el intre pelerinii prosternati in fata Sfintei Agata. Intre timp, Italia se dovedea ultima si cea mai febril convertita la religia fotbalului, jocul de odinioara, cultul global carnivor de astazi. Lucrurile erau in prefacere de mult.

Ultracomunism fascist si fascism comunist

 Ultras , cele 4-500 de galerii de club care populeaza peluzele ("curve") stadioanelor italiene, numara cam 75.000 de oameni. Profilul ultras ultra-tipic: 18-25 de ani, abia insurubati intr-o furie irepresibila. Ultrasii plonjeaza cu capul inainte, la intalnire cu orice i-ar putea incolona in directia frontului: de obicei o idee extrema, de dreapta sau de stanga, un fulger fara continut, o flama rupestra stransa in cateva porecle totemice. Nu exista club italian fara unul pana la cinci grupuri ultras afiliate. La Catania, domina Ultras Ghetto, de extrema dreapta. La Livorno, Brigate Autonome Livornesi, stalinisti pur-sange. La AC Milan, Fossa dei Leoni, comunisti militanti. La Napoli, Nuova Guardia, fascisti devotati. La Bologna, Forever Ultras, marxisti, purtatori de portrete ale profetului. La A.S. Roma, Fedayn, antiamericani proterorism. La Ternana, Working Class, mereu la curent cu suferinta muncitoreasca. La Inter Milano, Viking Irriducibili, un grup de bruneti domesticiti de cultul bestiei blonde. Toate aceste armate de stransura traiesc agatate de cluburi, desi e din ce in ce mai greu de spus cine pe cine tracteaza. Cu timpul, capii de galerii au ajuns sa negocieze cu directori de cluburi si au primit drepturi speciale. Una dintre cele mai raspandite forme de colaborare face din capii galeriilor agentii neoficiale de bilete. Inaintea meciurilor mari, ultrasii primesc mii de bilete gratuit. Pasul doi e contactul cu reteaua proprie de distributie la negru. Sumele se duc in vistieria de lupta si reprezentare a galeriei. Cu banii scapati dinspre cluburi se tine decorul excitant al tribunelor: bannerele imense, artificiile si drapelele uriase. Aceiasi bani aduc armele. Membrii galeriei platesc, la randul lor, o cotizatie individuala, care face din sefi ordonatori de credite si binefacatori: zilele de spitalizare sunt platite, faptele de arme, rasplatite. Ultras stapanesc orice miscare in tribune. Politia nu calca in peluze. Stadioanele sunt practic abandonate marilor galerii, de la Curva Sud sau Nord. Nici nu e greu. Caci, in Italia, stadioanele sunt proprietatea primariilor sau a consiliilor locale. Cluburile n-au nici un amestec si nu trebuie sa cheltuiasca. Majoritatea stadioanelor sunt vechi, depasite si uzate. Din cand in cand, o comisie nationala le declara "nefunctionale" iar o comisie locala elibereaza prompt un certificat "temporar" de exploatare. Acest aranjament cuminte si subinteles, asa cum l-au tricotat in complicitate birocratia locala si aparatul de stat, a asigurat o violenta continua, aproape molcoma si manoasa pentru ultras. Apoi, televiziunea prin cablu si satelit a cucerit piata.

Nevroza vine prin cablu si satelit

 Marile retele au cumparat masiv drepturi de transmisie si au impins meciurile spre ore de desfasurare cat se poate de neitalienesti. Viata sociala spune, in Italia, ca meciul de la ora trei dupa-masa e tocmai potrivit.  La partita e un soi de matineu pentru ragazzi care se intorc seara a casa si continua pasnic alaturi de familii, la trattoria sau gelateria din cartier. Cablul si satelitul au impus ore de seara tarzie. Ragazzi au decis sa ramana a casa. Tribunele s-au golit, biletele ultrasilor nu mai au cautare. Schema de finantare interna a cazut. Ultras au inceput o epoca de nervozitate crescanda. Dupa noaptea de groaza de la Catania, Federatia Italiana a lasat impresia ca a sesizat ceva grav si a "inchis" fotbalul. Nici un meci, in urmatoarele doua saptamani. Decizia a trimis România intr-un amical cu Moldova, dar asta e neimportant. A inteles oare Federatia Italiana ce s-a intamplat? A sesizat ea schimbarea de epoca sau va prelua, in panica, "metoda engleza"?

ACAB - ultimul graffitti

La mijlocul anilor ’80, stadioanele engleze au fost transformate in spatii de supraveghere semipenitenciara. Politia a preluat controlul tribunelor, camerele cu circuit inchis au inceput sa inregistreze fiecare miscare in stadion. Violenta a disparut. Insa analogia cu tulburarile anilor ’80 e inselatoare. Atunci, ca si acum, un lumpen turmentat de gol existential, plictis si hormoni isi gasea sensul si sala de forta in fotbal.

 Schimbarea si deosebirea sunt de gasit altundeva. In evolutia dezastruoasa a jocului. Fotbalul a capatat o importanta cvasispirituala. Regulamentul a ramas acelasi, dar fotbalul a incetat sa mai fie joc si a devenit un substitut existential pe cat de rudimentar, pe atat de supradimensionat. In acest culcus global, cu temple ample si o iradiere (tele)vizuala permanenta, s-a instalat un nou proletariat universal. O plebe planetara care contesta nevrotic structurile, toate structurile existente si secreta, intr-o agresivitate fara sfarsit, moartea autoritatii. Armatele urbane italiene ale fotbalului au un singur dusman. A doua zi dupa noaptea de furie de la Catania, zidurile Italiei s-au umplut, la Roma, Piacenza, Torino, Florenta de graffitti victorioase:  "Vrem inca un Raciti!", "Moarte gaborilor!". Si: "ACAB!". Acronim englez al lui "All Cops Are Bastards" - "Toti politistii sunt niste nenorociti". Unanimitate in resentiment. Graffitti, cea mai degradanta ipostaza a scrisului, semnatura unei civilizatii care regaseste zidul, in drum spre pestera. Prima literatura care impinge spre barbarie, spre epoca gata sa ne desparta de scris. Definitiv. Preistoric.