Jocuri din țara mea

În funcție de care parte a Europei de Vest ești, viața începe să-și recapete normalul.Iar pentru cei mai mulți dintre iubitorii de cultură, manifestările artistice încep să fie programate, iar artiștii încep să călătorească din nou.

Neumünster este un centru cultural deschis în mai 2004, în zona medievală a orașului-capitală Luxemburg. Pentru români, locul nu este fără interes, căci aici s-a semnat, în 25 aprilie 2005, tratatul de aderare al României și Bulgariei la Uniunea Europeană.

Fostă mănăstire benedictină, reconstruită de trei ori (1606, 1688 și 1720), locul a servit de două ori ca spațiu carceral, ultima dată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial când Germania nazistă a folosit localul pentru detenția prizonierilor politici luxemburghezi care rezistau ocupantului. Printre cei care au trecut pe aici se numără cel mai important sculptor luxemburghez: Lucien Wercollier (1908-2002), a cărui colecție privată poate fi vizitată de public.

În weekendul trecut, trei artiste berlineze au fost invitate să dezvolte un concept legat de jocurile copilăriei. Ada Mukhina, Natasha Borenko și Lisa Siomicheva au adoptat Berlinul în urmă cu 5, 3, respectiv 2 ani. Cultura și CV-ul artistic le-au construit în Sankt Petersburg, pe care l-au părăsit căutând oportunități și modalități de a-și extinde orizontul.

Le-am întâlnit duminică, la Neumünster, unde așteptau participanți la atelierul Play. Erau pregătite să prezinte jocuri din copilăria lor post-sovietică. La schimb, participanții au trebuit să fie pregătiți să întoarcă gestul și să contribuie la cercetarea celor trei, oferind două jocuri ale copilăriei și câteva date de context (vârsta, țara de origine, regimul politic). Cele trei berlineze sunt la prima colaborare, dar într-o lume artistică cu circuit închis, toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar trioul era doar o chestiune de timp.

Cu o zi înainte avuseseră același atelier, dar cu participanți aduși de un ONG care se ocupă cu imigranții ajunși în Luxemburg. Participanții n-au trebuit doar să explice regulile jocurilor din copilărie, ci au trebuit să joace și să invite ceilalți participanți să se joace împreună. Totul a fost documentat și pentru prima fază de cercetare, rezultatele sunt surprinzătoare: multe jocuri se regăsesc în diverse spații culturale. Cu surprindere am văzut fotografii cu imigranți veniți din Irak și Pakistan, care jucau Moară. În România, desenam tabla de Moară cu creionul și foloseam boabe de porumb și fasole; cei din Orient îl jucau cu bile colorate, din sticlă.

Venisem pregătită să le spun despre elastic și Bunul gospodar - un fel de Monopoly românesc comunist, dar m-am gândit că poate le-ar servi mai mult să le spun despre un alt joc pe care îl jucam cu vecinele de bloc: noi ne jucam de-a gimnastica. Suntem după Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984) și cele patru medalii olimpice ale Ecaterinei Szabo. Cu vecinele de la bloc ne duceam în mica grădină din fața blocului și terenul improvizat de fotbal al băieților devenea solul, bara de bătut covoare erau paralelele, dalele de beton care încadrau intrarea în bloc era bârna (avea o lățime de 12 centimetri și 1,20 m înălțime). Săriturile erau un scaun scos dintr-un garaj peste care trebuia să sărim în viteză. Cu ace de gămălie fixam pe spatele tricoului numele Ecaterinei Szabo, scris pe o foaie de hârtie de mate sau dictare. Colile albe de scris erau o raritate.

Ada Mukhina se consideră artist nomad și creator de teatru. Regizează spectacole, scrie texte, predă, face cercetare, iar mai nou urcă și pe scenă. E interesată de intersecția între social și politic în artă, în general. E adepta teatrului documentar: lucrează cu indivizi cărora le culege poveștile sau îi încurajează să urce pe scenă. Consideră că e vital ca publicul să participe în actul scenic. O întreb dacă într-un secol al imigrantului, artistul se poate revendica și ca fiind unul. Îmi răspunde râzând că „nu mă simt imigrant pentru că la bază nu am o puternică identitate națională. Niciodată nu am spus despre mine că sunt de origine rusă, pentru că în realitate sângele meu e foarte amestecat. În Rusia conviețuiesc mai mult de 80 de etnii diferite. Sankt Petersburg, orașul de unde vin, e un oraș de frontieră, mai mult un oraș european”. Ada este un cetățean al lumii, dar de când s-a instalat adânc în inima Europei, s-a trezit privată de noțiunea de european. Dar ca orice artist, fiecare șoc vine cu inspirație. În prezent lucrează la un proiect în colaborare cu Academia de Artă din Berlin, intitulat Cum să te vinzi mai bine în Occident o încercare de a se juca și cu ideea de identitate. De cele mai multe ori, Ada nu vrea să spună că este un artist de origine rusă, tocmai pentru a evita întrebările de genul: cum e să faci artă într-o dictatură? „Îmi place să spun că vin din Berlin, ceea ce nu înseamnă nimic”, glumește Ada. Ultimul an i-a adus multe angoase. Pentru prima dată a realizat că poți fi irelevant fiind artist. „În ultimele 12 luni, cei mai relevanți au fost lucrătorii din sănătate”, constată Ada. Dar dincolo de șocul inițial, situația mondială a obligat-o să descopere alte medii artistice pentru a se exprima. A început să experimenteze cu video, dar și să schimbe ordinea de ducere la bun sfârșit a unei montări scenice. „În teatru, de obicei, montezi un spectacol, iar apoi îi faci un trailer. De data asta am filmat trailere la spectacole inexistente”.

Natasha Borenko s-a născut în Siberia. A locuit 10 ani în Sankt Petersburg, iar acum și-a desfăcut valizele la Berlin. „Nu sunt în război cu Rusia”, precizează încă de la începutul discuției. „Îmi place să am proiecte artistice în Rusia”. Natasha s-a integrat în lumea teatrului din poziția de dramaturg. O interesează teatrul documentar, iar de aici și-a construit o bază solidă în jurul ideii de comunitate. E pentru teatrul participativ, teatrul pentru cetățeni. Îi place să lucreze în grup, să facă și ceea ce numește muncă de teren pe orizontală. O interesează enorm partea de împreună, de arii de interes care se intersectează, urmate de puncte de vedere diferite. O interesează adolescenții, femeile, oamenii cu dizabilități. Ultimul ei proiect artistic a avut loc în orașul Kazan, în Republica Tatarstan. Intitulat Descentralizare, Natasha și alți trei artiști locali au transformat scena într-o hartă imensă a orașului, iar spectatorii au fost invitați să contribuie la imaginarea/dezvoltarea suburbiilor. Apoi a fost invitată să refacă spectacolul în alt oraș. „Toate proiectele interesante se întâmplă în Moscova sau Sankt Petersburg, dar simt că există un ușor curent de descentralizare în lumea artistică, iar pe undeva proiectul meu despre asta vorbește”. În Berlin tocmai a terminat un proiect oferit cu bursă despre artă ca instrument de menținere a păcii într-o comunitate. Genul acesta de proiect e axat pe dialog și mai puțin pe atributele artistice conexe. „Ideea e de a aduce oamenii împreună și de a pune punct escaladei conflictelor”. Natasha știe cum să scrie texte neutre ca gen, care să nu ofenseze categoriile de gen; a se debarasa de stereotipuri. O interesează femeile de vârsta a treia, așa că a făcut un proiect cu femei care au trăit mare parte din viața lor în societăți socialiste. „Știu ce pot face în Rusia, dar în Germania, proiectele de scriere dramatică sunt serios amputate de cunoașterea mea limitată a limbii germane”. Apoi adaugă, ca și cum greutățile ei de integrare într-o nouă cultură ar fi derizorii: „Chiar azi, o prietenă cu care am lucrat teatru-forum în Sankt Petersburg mi-a dat de veste că toți cei care am participat la astfel de proiecte artistice au fost invitați la poliție; deci presiunea crește în fiecare zi”. Are un proiect intitulat Ruși răi, în care încearcă să se joace cu clișeele de care se lovesc rușii care au emigrat în Europa: rusul violent și mafiot, foarte prezent în media occidentală.

Lisa Siomicheva este în primul rând manager cultural, dar nu ezită să încerce să se afirme și ca artist multidisciplinar. E în plină perioadă de tranziție, de la postura de curator la cea artistică. E interesată de arta documentară, sub toate formele. A început cu fotografia și video, dar apoi s-a simțit atrasă de teatrul social și chiar de artele circului, dar care adaugă conținut social în numerele propuse. Lisa e organizator de evenimente culturale multidisciplinare - universul în care se exprimă și se regăsește cel mai mult. Ca și Ada, e interesată de zona unde socialul și arta se intersectează. „Arta înaltă e departe de ceea ce trăim, așa că îmi place să încerc să o mixez cu chestiuni sociale pentru că această dimensiune este relevantă. Arta la care particip trebuie să fie în contact cu realul, cu prezentul. Iar dacă nu, cu felul în care ne amintim realitatea de la un moment dat”. Lisa e interesată de activitatea ONG-urilor și proiectele lor sociale. În Berlin, a lucrat ca voluntar la Sprechclub für Frauen (Clubul femeilor care vorbesc), un fel de platformă pentru femeile care locuiesc în capitala germană, dar toate venite din alte spații naționale. Femeile se întrunesc pentru a face conversație, pentru a-și îmbunătăți limba țării de adopție, dar și să se ajute pe drumul administrativ pe care fiecare emigrant îl parcurge pentru obținerea unei noi identități.

Jocuri din țara mea merge direct la esență: cât de diferiți putem fi dacă ne-am jucat aceleași jocuri în copilărie? //

Lisa, Natasha și Ada