Judecată proletară

Două zile, o noapte  (Deux jours, une nuit) • Regia: Luc Dardenne, Jean-Pierre Dardenne • Cu: Marion Cotillard, Fabrizio Rongione, Catherine Salée • Belgia, 2014 •

Distribuit în România de Independenţa Film.

Polemica Marx-Bakunin despre lum­pen­pro­­letariat e încă indecisă. Cine e mai me­sia­nic: muncitorul sau declasatul? Dacă lu­ăm în seamă doar lumea filmului, cei pe care Marx îi asocia cu dispreț „boemei“ – o so­cietate pestriță, unde se regăseau, prin­tre al­ții, evadații și escrocii, circarii și cer­șe­torii, proxeneții și hamalii, spoitorii și ho­ții de buzunare – câștigă detașat. Sunt nu doar mai interesanți, în primul rând fiind­că sunt stridenți, favorizând gustul con­tras­telor, dar sunt mai ales insidios sub­ver­sivi, căci pun sub semnul întrebării va­lorile unei ordini funcționale. Brutalul Zam­panò și candida Gelsomina, saltim­ban­cii vagabonzi din La strada, Abel, evre­ul rătăcitor prin Berlinul în curs de na­zi­fi­care din Oul de șarpe, boxerul ratat Terry din Pe chei, docher până la urmă revoltat, prostituata maternă din Mamma Roma, șarmantul escroc Michel din Cu sufletul la gură, Woyzeck, soldatul cobai, Travis, veteranul insomniac din Taxi Driver, ori tânărul Alex și tovarășii săi de silnicii din Por­tocala mecanică – iată doar câteva fi­guri memorabile. Câți proletari, alții decât eroii de propagandă comunistă, îi pot con­cura fără a părea doar niște mostre an­tro­po­logice șterse ori chiar caricaturale? Când a fost întrebat de ce face filme despre târ­fe, dar nu și despre muncitoare familiste, Fellini a zâmbit cu subînțeles. Și nu e vor­ba doar că artei îi place nu o dată să fie pro­vocatoare și nonconformistă. Oare nu se înșelase Marx când căutase sensul alie­nării? E drept, în același timp, că istoria i-a contrazis profețiile, parțial îm­bur­ghe­zind proletariatul, parțial accentuându-i precaritatea. Perspectiva lui Bakunin, în schimb, își dovedește încă vitalitatea, do­va­dă L`insurrection qui vient, manifestul anonim de acum câțiva ani care nu i-a lă­sat indiferenți nici pe polițiștii francezi.

Lumpenul e însă nu doar un re­zervor de umanitate alternativă, ci și o figură cu un mai mare po­tențial metafizic. E vulnerabil, de­­seori disperat, e hăituit într-un context ostil, glisează înghițit de pro­mis­cuitate, se vede lipsit de identitățile pro­tectoare și de orice statut onorabil, e ade­seori repliat într-o tragică însingurare. Un erou existențialist prin excelență, cu alte cuvinte. Dar și un protagonist de aventuri picarești, pe măsura unei epoci atât de cos­mopolite, care în plus cultivă de ceva timp o adevărată ideologie a mar­gi­na­li­tă­ții. Până și neorealismul italian, un succes cultural al stângismului, n-a avut drept eroi proletari propriu-ziși: Antonio din Hoți de biciclete e mai degrabă un șomer disperat care ratează integrarea socială. De fapt, pentru a fi atrăgător cine­ma­to­gra­fic, muncitorul trebuie să fie nu doar un banal salariat de fabrică. Ceea ce-i dă cu­loare e etosul, precum sindicalistei din Okla­homa – interpretată de Meryl Streep – în luptă cu patronii cinici și cu colegii lași în Silkwood, ori celui din Marsilia ca­re-i adoptă în cele din urmă pe frățiorii tâ­nă­rului tovarăș de concediere care l-a tâlhărit în Zăpezile de pe Kilimanjaro.

Frații Dardenne au ales dintru în­ce­put filmul cu tematică socială – o sintagmă ambiguă de fapt, mai degrabă un eufemism pentru așa-numitele „relații de producție“ din teoria marxistă. Departe de a viza ori­ce fenomen al vieții sociale, e circumscrisă la problematici legate de angajări, salarii, condiții de muncă, politici sindicale, șo­maj, asistență socială. Dar și cei doi re­gi­zori belgieni au preferat drept protagoniști lumpeni: marginali la limita supraviețuirii, mici delincvenți, imigranți, persoane fără locuință. Cel mai recent  film al lor, Două zile, o noapte, e însă pur proletar – o mi­că întreprindere industrială, un colectiv de muncitori, un maistru, o concediere, pro­misiunea unui bonus salarial. Desigur, nu mai e lumea lui Dickens ori a lui Zola, cu mizeria inumană a altei epoci a ca­pi­talismului. Acum niște simpli muncitori au case cochete, chiar își permit să le în­noiască, au mașini, dispun de o gamă nu chiar minimală de bunuri, sunt deja niște mic-burghezi – altă sintagmă cu iz vetust, dar încă elocventă în ceea ce privește as­pi­rațiile. Dovadă și conflictul dramatic din Două zile, o noapte: un mult râvnit bo­nus, în detrimentul solidarizării cu o co­legă concediată. Niciunul dintre muncitori nu suferă de foame, dar fiecare tinde com­pulsiv spre un venit superior, prins parcă în menghina unor năzuințe con­strân­gă­toa­re și indiscutabile ca un instinct. Într-o primă etapă, toți privesc bonusul drept un mic dar providențial, fără de care aproa­pe nu-și pot închipui viitorul imediat. Parcă ar fi vorba de o cărămidă, în lipsa căreia construcția propriei vieți riscă să se îm­potmolească iremediabil. Ceea ce do­ve­deș­te, de fapt, o insidioasă instabilitate exis­ten­țială. O femeie vrea să-și renoveze lo­cuința, fiindcă nu știe cum altfel să-și re­lan­seze mariajul, în timp ce un bărbat mai în vârstă e ezitant, întrucât deja incapabil să strunească lăcomia violentă a fiului. Ba­nii sunt, în cazul lor, un balsam paleativ. Există apoi o vulnerabilitate mai concretă – imigrantul care știe că e următorul pe lis­ta celor ce își pot pierde slujba, cu con­diția ingrată a celui ce trebuie să fie re­cu­noscător pentru un favor. În alte cazuri, vulnerabilitatea vine din lipsa exercițiului deciziilor ferme, chiar dacă sentimentele morale nu lipsesc: unul din colegii mai tineri nu poate uita decisivul ajutor primit cândva de la cea acum concediată.

Altă deosebire față de pre^­ce^­den­tele filme ale fraților Dardenne este și o suplimentară rafinare a atmosferei dramatice, cândva mai îngroșată pe măsura unei anumite submersiuni a conștiințelor. Mai vechile personaje introvertite și repliate într-o chinuită defensivă, pe cât de re­pe­titive în cotidian, pe atât de enigmatice, la­să acum locul unor crochiuri cu tră­să­turi sumare, dar elocvent esențializate. Pre­cum portretul lui Joyce făcut de Brân­cuși: o simplă spirală, de un minimalism sugestiv – o structură labirintică, un vâr­tej abisal ori o aparență magică. În Două zile, o noapte miza acestuia e însă alta: se renunță la potențialul simbolic pentru concentrarea pe o strictă disecție a con­științei. Ambiguitățile sunt epurate la li­mi­tă. Să ne amintim de Dantelăreasa lui Claude Goretta, unde clivajul cultural din­tre cei doi îndrăgostiți făcea parcă ine­vitabil abandonul și trauma consecutivă. Aici, în schimb, diferențele de context sunt cu totul nesemnificative, nu există scu­za universurilor paralele pe măsura unor vieți de chibrituri închise în cutii. Fac parte din același mic colectiv de lu­cru, iar condițiile de viață sunt com­pa­rabile. Solidaritatea are aparent toate pre­mizele pentru a se activa, depinde doar de alegerea fiecăruia. Dar oare Kant avea drep­tate: are morala o dimensiune uni­ver­sa­lă? Cu alte cuvinte, ceea ce e bun pentru unul e neapărat bun și pentru altul? Într-o epocă în care se privilegiază diferențele în așa măsură încât le consideră constitutive chiar și pentru identități – azi pare un loc comun, deși nu mereu s-a gândit astfel –, dar care în același timp cultivă presiunea uniformizării, solidaritatea însăși își schim­bă hainele. Unii deplâng că noile soli­da­rități sunt, în fond, doar formale, tri­bu­tare unui egalitarism mai curând an­xio­litic. Alții, în schimb, le denunță drept in­compatibile cu orice accepțiune a drep­tății – optimismul lui Platon cu privire la armonia etică a cetății ideale e de mult ne­convingător, chiar și în variantele suc­cesoare, adaptate ori nu teologic.

Jean-Pierre şi Luc Dardenne readuc în joc problema renunțării. So­li­da­ritatea se bazează pe un minus (as­cetic) sau, dimpotrivă, pe un plus – provocarea de a nu abandona (un coleg)? O renunțare la cuantumul ne­voilor, ca un fel de austeritate cu miză altruistă, poate părea o ieșire salutară din limitarea eului. Dar a privi astfel lucrurile înseamnă a introduce o ambiguitate de fond în resorturile moralității. Putem însă aplica o altă grilă, cea propusă de in­ci­tantul eseu de tinerețe al lui Alain Fin­kielkraut, Înțelepciunea dragostei, în­da­torat în bună măsură gândirii lui Emma­nuel Lévinas. Solidaritatea încetează de a fi un epifenomen al eliberării eului de is­pite degradante, pentru a deveni orizontul existențial primordial. „Celălalt“ ne obli­gă, prin simpla întâlnire a feței sale – care mai mult ascunde decât arată –, să-l luăm în grijă. Sandra, amenințată cu con­ce­dierea, își vizitează, rând pe rând, colegii. Nu le spune nimic nou, nu insistă, doar le solicită câteva clipe față către față. Toți îi cunosc deja situația, majoritatea aleseseră inițial bonusul în deplină cunoștință de cau­ză. Dar apariția ei la ușile lor le reve­lează pregnant caracterul de judecători ai existenței sale. Ceea ce, accentuează Fin­kielkraut, e o povară extrem de apă­să­toa­re, de care umanitatea tot încearcă, în fel și chip, să scape. Cu consecințe funeste, de cele mai multe ori. Înainte însă de a fi o năpastă, e singura șansă de a ieși din „tragedia lui Oblomov“, cel obosit de o existență obsedată de conformitatea cu sine, mai deprimantă decât amenințarea mor­ții. E tocmai ceea ce va descoperi Anne, colega Sandrei, care fuge de min­ciu­na mariajului său, solidară în sfârșit cu un viitor deschis.

Fiindcă, în modernitatea proletară, tragică nu e condiția de salariat, cât fragilitatea ca­drului relațional al existenței. De aceea, mi­za eticii proletare nu e conflictul de cla­să – care duce la ceea ce Finkielkraut de­nunța drept „dragoste fără înțelepciune“, adică o solidaritate sângeros discriminantă –, ci res­ponsabilitatea judecății. Ca în 12 oa­meni furioși – cu a cărui schemă dra­ma­ti­că filmul fraților Dardenne are afinități –, decizia „juraților“, atât de versatilă în fond, e hotărâtoare nu doar pentru cel vi­zat, ci mai ales pentru propria lor uma­ni­tate. Stângismele impenitente cu care se ră­fuiește Finkielkraut tocmai aceasta do­resc să evite: testul unei judecăți cu ade­vărat asumate. Reconstituirea lui Pintilie țintise bine: „Justiția proletară“ nu-și asu­ma pedepsa drept act de conștiință, pla­sând-o improbabil în sarcina unei gloate (metaforice de microbiști) fără chipuri, simplu urlet colectiv. Adevărata alienare a proletarului survine când nu-și mai pri­vește în față tovarășii, când îi tratează fără a apela la exercițiul imprevizibil al con­științei. Judecățile acesteia nu sunt simple jo­curi subiective, ci au impactul unor de­cizii de tribunal existențial.