Jurnal de folclorist

Jurnalul lui Iordan Datcu devine o importantă sursă de informații pentru o istorie a folclorului și a folcloristicii noastre.

O seamă de autori și-au publicat, curând după 1989, jurnalele întreținute în pe­ri­oada ceaușistă. Până spre sfârșitul pri­mu­lui deceniu de libertate apăruseră atâtea jur­nale, încât Mircea Zaciu găsea în ele ma­teria pentru o conferință ținută la Uni­versitatea din Köln.

Iordan Datcu și-a publicat jurnalul abia la un sfert de veac după în­cheierea lui (Jurnal. 1981-1989, RCR Editorial, 2014). El pierde primatul în unele domenii, de exemplu, in­for­ma­țiile despre viața politică din faza finală a ceaușismului (nesfârșitele sărbătoriri, di­fi­cultățile de aprovizionare cu hrană sau ben­zină, lipsa căldurii în locuințe și ins­tituții, acțiunile ministrului de tristă amin­tire Suzana Gâdea etc.) au fost trăite și con­semnate de mai toți autorii de jurnale. La Datcu găsim, totuși, unele detalii ine­dite, cum sunt cele privitoare la ine­fi­ci­ența politicii culturale a regimului: în ciu­da presiunilor și a restricțiilor impuse de oficialități, oamenii continuau să respecte sărbătorile creștine, inclusiv sub raport culinar; astfel, în preajma Sfintelor Paști (6 mai 1983, 13 aprilie 1985), producătorii agricoli s-au ascuns de ochii milițienilor, transformând pădurea în piață de des­fa­cere și confirmând vechea zicală după ca­re „codrul e frate cu românul“.

Multe informații inedite oferă Jurnalul lui Datcu din lumea tiparului: povestea edi­tării Istoriei literaturii române, de G. Că­li­nescu, dificultățile prin care treceau edi­turile, oamenii de știință și scriitorii în vre­mea cenzurii severe și a „lipsei de hâr­tie“. Se fabricau argumente fictive care pu­teau îm­piedica tipărirea Dicționarului fol­cloriș­tilor, vol. II (sau a Dicționarului scri­i­to­ri­lor, cum rezultă din Jurnalul lui M. Zaciu).

Pe lângă informațiile deosebit de utile pen­tru o istorie a tiparului în deceniul 1980-1990, Jurnalul lui Datcu oferă în ex­clu­si­vitate documente din domeniul folclo­risticii și al folclorului românesc. Aici se manifestă cel mai clar două dintre ca­li­tă­țile autorului: sinceritatea și onestitatea. El vorbește cu impresionantă gratitudine des­pre solidaritatea intelectuală, care a asi­gurat supraviețuirea multora și despre oa­menii care i-au fost sprijin în viață. Îi place să releve meritul lui Ioan Șerb, care l-a adus, în 1963, din Băcăleștii Teleor­ma­nului la București, oferindu-i un post în redacția de folclor a Editurii pentru Li­te­ratură. A fost o alegere norocoasă pentru evoluția tipăriturilor de folclor și fericită pentru Datcu personal. Și nu e prima oară când vorbește despre acest episod din via­ța lui (cf. Sub semnul Minervei, p. 11-16).

Datcu își declară recunoștința sinceră și față de alți folcloriști. A. Fochi, care îi re­cen­zase elogios ediția colecției Tocilescu (Materialuri folcloristice), se bucură de aprecieri ca: „a vădit o forță de muncă, o la­boriozitate cum rar se vor mai întâlni de acum încolo și a reînnodat com­pa­ra­tistica folclorică în tradiția lui Tache Pa­pahagi și Petru Caraman“. Autorul Jur­nalului a rămas un devotat prieten al lui Fochi și după trecerea lui în lumea drep­ților. Să ne gândim la ce a făcut pentru posteritatea operei acestuia.

Pagini memorabile dedică Datcu altor doi mari folcloriști în viață: P. Caraman și O. Bârlea, autori ale căror opere tipărite au făcut cinste redacției Șerb-Datcu. Autorul jurnalului suferă că Descolindatul... lui P. Caraman n-a putut fi publicat timp de 14 ani (!), din simplul motiv că autorul ie­șean nu accepta modificările cerute de cen­zură; se bucură când reușește să obțină viza pentru publicarea unora dintre lucră­rile lui și e trist că n-a putut să împiedice reducerea tirajului uneia dintre ele. Bârlea îl considera nașul uneia dintre cărțile lui (Fol­clorul românesc. I), iar Datcu repro­duce pasajul despre omenie, cu care Bâr­lea își încheie lucrarea: „omenia - chin­tesență a rostului omului ca individ și ca grup social în lume“.

O afecțiune deosebită îl leagă pe Datcu de O. Papadima, pe care îl vizitează, îi cu­noaș­te biografia și suferințele îndurate (v. și Sub sem­nul Minervei, 2000, p. 269-292). Papadima îi prilejuiește următoarele elo­gii: „unul din­tre puținii oameni care mi-au făcut mult bine: m-a primit la doctorat și a scris de câteva ori despre lucrările mele; om de carte din cei puțini care au mai rămas, e caracterizat de o mare dis­tincție su­fle­tească“. La rândul său, Pa­pa­dima îi scrie ur­mătoarea dedicație: „lui Iordan Datcu, prieteniei căruia îi datorez atât de multe momente de tonificare su­fletească“.

Sinceritatea și onestitatea lui Dat­cu merită cu atât mai multă aten­ție, cu cât se cunosc destule ca­zuri când cineva și-a riscat ca­riera, în timpul regimului to­ta­litar, pentru a-i salva pe cei aflați în pe­ri­col, dar aceștia, în libertate, în loc să pro­cedeze ca Datcu, șterg cu buretele res­pectivul episod din biografia lor. Unii chiar își desconsideră binefăcătorii și ur­zesc dezgustătoare intrigi în jurul lor.

Dintre autorii decedați îi rețin atenția B. Bar­tók sau Const. Brăiloiu, pentru operele lor, dar primul și pentru că țara vecină a de­cis mutarea la Budapesta a rămășițelor lui pământești. Poate că Datcu dorea să aducă aminte că osemintele lui Brăiloiu con­tinuă să adaste pe meleaguri străine.

Nu lipsesc însă din consemnările lui Datcu informații despre unii membri ai familiei, prin intermediul cărora sunt luminate as­pecte generale ale societății românești: pen­­sionarea unui unchi, care poate cum­păra cu pensia pe o lună „un bănicior de porumb“ sau ne-pensionarea mamei, po­sesoare a unui teren de cinci hectare, care altfel i-ar fi asigurat existența, dar rămasă fără nici un mijloc de subsistență. Mama și fratele lui revin în diferite ipostaze. Stingerea mamei a fost urmată de o ce­re­mo­nie cu adevărat folclorică

Dintre folcloriști se bucură de atenție în Jur­nalul lui Datcu unii dintre con­tem­poranii lui, dar și cei care au fost reeditați în deceniul 1980-1990. Sunt nume care apar și în Dicționarul folcloriștilor, dar de data aceasta nu e vorba de articole de enciclopedie, ci de consemnări ale unor eve­nimente la zi ori de reproducerea, din amintire, cu participare sufletească, emo­ționante texte despre ei.

Cel care încă în studenție era considerat poetul, era mare admirator al operei poe­tice a lui Octavian Goga, a publicat câteva vo­lu­me de poezie, a realizat valoroase stu­dii și ediții din domeniul folclorului și al is­to­riei literare, a fost un neuitat spriji­ni­tor al inițiativelor altora în domeniul fol­clorului, se bucură așadar de elogierea lui Datcu.

Folclorul propriu-zis îl urmărește pretutindeni pe Iordan Datcu. El fixează în scris versuri con­si­de­rate „folclor nou“, dovezi ale si­luirii poeziei populare, texte pe ca­re nici nu-ți vine să le reproduci, ele ne­fiind altceva decât „sforăitoare, gran­di­locvente și găunoase sloganuri“. Probabil că, lucrând la monografia frumoasei ba­la­de Toma Alimoș, Datcu se prindea cu mâi­nile de cap când auzea la radio sau la te­le­viziune texte din așa-zisul folclor nou. Sau atunci când, la 30 decembrie 1981, A.Pău­nescu afirma că președintele Ceau­șes­cu „ne-a redat colindele“, Datcu știind prea bine că până și termenul co­lind era pri­go­nit în publicațiile edi­turilor și în periodice. Iată de ce Jurnalul lui Dat­cu devine o im­portantă sursă de in­for­mații pentru o is­to­rie a folclorului și a fol­cloristicii noastre.