Kill Nimigean (I, II, III s.u.)

Cartea lui O. Nimigean* mi-a evocat filmele lui Tarantino: aceeasi aglomerare de coincidente nascute din spuma unei paranoia demiurgice, aceeasi voluptate de a se scufunda in maelstromul actiunii iconoclaste, apetenta pentru contestarea ironica, pastisarea formulelor consacrate (dar facuta fara "sfanta indignare" a contestatarului purtator de caita), lirism de conclava, adevarate insule de poezie plutind in deriva asemeni Delos-ului apollinic... "Tanarul dintre masini nu mai misca. Sangele ii putrezeste in barba. Luna ii joaca pe frunte, pe harca goala. Parul i se faramiteaza. Carnea i-o mananca furnicile. Ii intra in nas, in gura. Ca un giulgiu, unduitor ii urca viermii pe piept. Raman oasele albe, cu urme tremuratoare pe zgarciuri. Vantul ii sufla dintii din gingii, ii imprastie falangele. Un mic vartej sidefiu matura asfaltul si ia cu el ramasitele. Abaza se uita la ceas." In postfata entuziasta pe care o scrie Liviu Antonesei - avem un exemplu perfect de critica senzuala -, atentia ne este dirijata spre un eventual model Boris Vian (cu rezerve liostate chiar de critic - vezi "realismul" practicat de Nimigean, spre deosebire de filonul "fantastic" exploatat de scriitorul francez). Lipseste, as spune eu, in plus, "duiosia stilistica" a lui Vian din marile sale romane, dar, daca vrem intr-adevar sa identificam stilemele comune celor doi, atunci ar trebui sa ne aplecam asupra romanelor americane ale cantaretului de jazz. Cruzimea, raceala cu care relatarea este propulsata asupra cititorului, modul in care manechinul actant executa - in toate sensurile acceptate de verb - se regasesc in abstrusul Mortido: "Abaza ne ia pe toti, ca pe prosti, prin surprindere. O imbratiseaza strans pe Cordula, din ce in ce mai strans, cu mainile inclestate pe gatul ei, din ce in ce mai inclestate. Fata nu mai apuca sa spuna nimic, se zbate de cateva ori si cade, invinetita, pe covor. Simplu. Asta fusese. Abaza intra in baie, se spala pe maini - venise apa - isi pune palaria, invarte yala si pleaca."
Citind paragraful de sus, imi dau seama ca a recurge exclusiv la modelul Vian ar insemna sa tratam oarecum superficial acest roman: mai apropiat si mai adecvat mi s-ar parea un eventual model "gazetaresc", de tip Norman Mailer (cel din In Cold Blood). Avem de-a face - glumind mai mult sau mai putin - cu un fel de "nouveau roman", unde rolul obiectelor este preluat de fiinte. Fiinte fantastice (a caror existenta in cadrul naratiunii este fantastica - elementul fantastic vine tocmai din asumarea fireasca a acestei conditii, prin refuzul unei afirmari lipsite de echivoc) pe care Roger Caillois le-ar fi inclus cu entuziasm in opul sau In inima fantasticului... Adevaratul fantastic se gaseste in amanunte: fantastica nu este transformarea lui Gregor Samsa in "ganganie monstruoasa", ci faptul ca el pastreaza constiinta umana chiar atunci cand toti cei din jurul sau se transforma in monstri cu fata umana. Tot asa, prezenta "aburoasa" a celor doi martori, naratorul si Fra, care-l insotesc pe securistul Abaza in noaptea sa de crime, nu este explicata, ei nu sunt delimitati ca personaje, nici macar ca referenti decupati din domeniul ontologicului: jocul de prolepse ne va indica totusi o ulterioara moarte a lui Fra - practic, discursul liric al naratorului este transat: inainte si dupa Fra... "Intreb acum. In noaptea aceea nu mi-am pus prea multe intrebari. Iar Fra probabil stia. Adica si eu stiam. Ba nu, banuiam. Ba nu, presimteam. De fapt, nu stiam. Ma apropiasem de Fra. Disparuse acea tensiune stanjenitoare si privindu-l - acum imaginile de atunci si cele de mai tarziu, de la priveghiul lui Fra, se suprapun - l-am vazut alb-pamantiu, ca si cum ar fi fost inchis intr-un cosciug vertical. A intins mana spre mine si ne-am strans unul intr-altul, umar la umar. "Se des-tra-ma jo-cul!", silabisi Fra fara sa miste buzele."

Cuvintele naratorului sunt concepute ca o epistola adresata unei iubite misterioase, precum soaptele rostite in confesionalul alcovului. Legaturi primejdioase... fara elementul pervers-erotic. Intrebarea care ramane suspendata este "De ce omoara Abaza?". Nu care sunt motivele subiacente, ci de ce omoara el din primul pana in ultimul moment. Noaptea, intre 11:58 si 4:25, securistul rade de pe suprafata pamantului, cu raceala unui Humphrey Bogart malefic, tot ce-i iese in cale, de la taximetristi la nesatioasa Cordula. Actiunile sale sunt ale unui profesionist cu sange de reptila, lipsite total de elementul umoral (care poate fi insa identificat atat la narator, cat si la misticul Fra, cei doi "secondanti"), impregnate de eficienta unei masini. Totul precedat de descrierea minutios ironica a echiparii, enumerare perfect incadrabila intr-o scena de gen: "Isi incheie, pe stanga, bratara cu fiole. Plaseaza Dag-Styl-ul subtire in buzunarul din interior, langa creionul chimic. Cantareste in palma amortizorul si-l ataseaza profesionalului sau "Beretta 92". Isi prinde la piept pumnalul solid, un MK3VSM8A1. Benzile adezive. Baltagul cu tais vidia. Destabilizatorul genetic. Pompa cu bacterii. Verifica generatorul de izotopi radioactivi. Isi joaca degetele pe claviatura telecomandei. Monteaza buteliile ignifuge. Incearca, pe pumn, doua sau trei boxuri. Cateva nimicuri: poazoanele "Tabacco", "Scrisorile de la Mos Aghiuta", doza "Kiwi", cu efect paralizant instantaneu." Nu va evoca scena aceasta plecarea la lupta a unui Inger al Mortii, sau echiparea Umei Thurman din primul episod al trilogiei Kill Bill?... Cele trei umbre, Abaza, naratorul si misticul Fra, se intalnesc in unica ipostaza Nimigean. Ti-l imaginezi scriind cu pipa in gura, cu potaia pe genunchi (un vesnic sadic si ferice), sau meditand asemeni lui Fra la consecintele faptelor fara de intoarcere, ori iubind, asemeni naratorului, o femeie de hartie, o umbra la fel de intunecata precum destinele celor trei. Fiecare omor comis de Abaza reduce din consistenta ontologica a celorlalti doi, fiecare lacrima a lui Fra procura indulgente pentru faptele lui Abaza, iar "totalitatea morala" a triadei e salvgardata de iubirea naratorului. E greu sa-l ghicesti pe Nimigean in spatele celor trei, sa-i decupezi cu exactitate umbra proiectata pe stanca pesterii, desi iti este absolut clar ca el e "papusarul"...

Inchizi ochii, il urmezi pe Abaza in expeditia sa de pedepsire, il urmezi pe Fra in moarte, iubesti o data cu naratorul si... scrii alaturi de Nimigean. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca fiecare victima a securistului este, la randul sau, un fragment minuscul din umbra scriitorului. Asa ca Mortido ajunge sa fie, la o a doua lectura (mai putin inocenta si impresionabila), un fel de Kill Nimigean, un ritual al expierii din care singurul castigator va iesi acel lector capabil sa omoare, sa moara si sa iubeasca in acelasi timp: "Se lasa roua peste pasarela innegrita de funingini. Incepe o dimineata clara si distincta. Abaza respira. In mirosurile de fierarie si motorina s-a amestecat o unda prospata. Peronul se insufleteste. Vanzatorii de ziare isi intind marfa, unii pe masute, altii de-a dreptul pe jos. In fata dughenelor prind sa se formeze grupuri. Opreste, cu trei semnale scurte, prima cursa de navetisti a zilei. Oamenii coboara, pe rand, unul cate unul, si se aglutineaza in masa curgatoare. Abaza isi aranjeaza palaria si trece leganat pasarela. Invarte umbrela intre degete. SFÂRSIT." Tu iti tragi, la randul tau, palaria peste ochi, privesti peste umar, te vezi tot pe tine suspinand, dimineata miroase a innoire, te gandesti la iubirea careia i-ai scris...

* O. Nimigean, Mortido, Editura Versus, 2003