La comanda realității

Volumul – foarte inspirat publicat în seria de Istorie a Editurii Corint – este unul colectiv: coordonatorii proiectului editorial sunt Alexandru Gussi și Armand Goșu, doi dintre gânditorii politici cu nume și impact de la noi, și, în contabilitatea textelor care compun această carte, alături de cei doi, mai au contribuții (remarcabile) și Igor Munteanu, Mihai Maci, Stefano Bottoni, Octavian Manea, Dragoș C. Mateescu.

Miza majoră a cărții este aceea de a puncta liniile de forță ale unui context – deopotrivă geografic, politic, (desigur) regional și cât se poate de „la zi“ – foarte complicat, un context în care România este puternic „înșurubată“. În cuvintele coordonatorilor, atunci când formulează teza după care au gândit arhitectura acestei cărți: „vrem să subliniem faptul că, prin fiecare capitol, încercăm să ajutăm publicul să facă un pas înainte spre înțelegerea etapei în care se află regimul politic din România și din câteva țări fără de care actualul context politic și geopolitic nu poate fi clarificat: Federația Rusă, Turcia, Ungaria și, în general, Europa Centrală“. Și: „Ce au în comun toate aceste cazuri, din păcate, inclusiv cel românesc? Ele desenează un context regional în care, la aproape 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste, asistăm la o așa-numită «de-democratizare», la un recul al instituțiilor democratice și la utilizarea legitimității democratice în scopul consolidării unor regimuri din ce în ce mai puțin pluraliste“. Un mic asterisc: faptul că acest volum a apărut cu puțin timp înainte de consumarea alegerilor europarlamentare (un scrutin cu multe rezultate interesante, unele – multe, dar nu majoritatea – dătătoare de speranțe moderate în privința ideii democratice) nu modifică deloc, în mod substanțial, aprecierea de fond care stă la temelia proiectului editorial de față.

Cu totul, în carte, sunt șapte studii ample. Câte unul este alocat peisajului politic și ideologic din Rusia, Turcia, România și Republica Moldova. Ungaria e țara care beneficiază în volum de două analize, făcute, firesc, din perspective eseistice distincte. În fine, un al șaptele texte nu are o țară anume ca referință geografică și politică, ci o temă cu o miză foarte importantă – Tranziția către Tradiție. Mai jos, foarte schematic, o serie de repere care subîntind construcția ideatică a celor șapte eseuri pe care le regăsim în cartea de față.

Armand Goșu, unul dintre specialiștii verificați de decenii pe spațiul ex-sovietic, este autorul eseului dedicat Rusiei – în fapt, un compendiu dens de istorie recentă a țării care avea să devină, în anii 1990, cea mai puternică și mai influentă dintre moștenitoarele defunctului Imperiu Sovietic. Decupajul tematic pe care îl alege A. Goșu trimite direct la marea provocare - încă actuală, dar, cu asupra de măsură, ratată în deceniile de existență ale noii Rusii -, și anume la „iluzia democrației“ în această țară care contează foarte mult în geopolitica mondială. Există, demonstrația convingătoare e chiar în studiul de față, o cauzalitate remarcabilă care impune condiția istorico-politică actuală a Rusiei. Istoria ultimelor două decenii ale comunismului sovietic, plus istoria – atât de accidentată – a primilor ani, a primului deceniu chiar, de după căderea comunismului dau, consideră Armand Goșu, condițiile de posibilitate – în termenii realității, nu ai unor proiecții și idealuri – pentru ceea ce se întâmplă în Rusia de aproape două decenii, până în zilele noastre: autoritarism (politic, electoral, prezidențial), oligarhie, control sever de la centru, una peste alta – „democrație dirijată“ (un alt nume, dar mult mai faimos – conceptul de „democrație dirijată“ este unul dintre favoritele lui Vladimir Putin). „În câțiva ani, cele două cuvinte, libertate și democrație, au și dispărut din dezbaterile publice“, notează A. Goșu, cu trimitere explicită la Rusia contemporană. „Mai mult chiar, libertatea și democrația sunt văzute ca fenomene dăunătoare pentru eficiența instituțiilor care pot reforma statul și garanta creșterea economică. Regimul autoritar s-a instalat și s-a consolidat, invocând rațiuni de stat, presiunea modernizării economiei și a societății din Rusia.“

Dragoș C. Mateescu glosează, în eseul său, despre actualul viraj periculos al unei Turcii care, tradițional, nu avea o relație foarte naturală cu ideea de democrație. Ceea ce se întâmplă cu Turcia acum, notează D.C. Mateescu, e „o îndepărtare fără precedent a Turciei de standardele pe care acest stat ar trebui să le ia în considerare cu maximă seriozitate în calitatea sa de candidat (încă) la aderarea la UE, și nicidecum o modificare fundamentală a felului în care statul turc funcționează de aproape o sută de ani“.

Pentru Republica Moldova, studiul lui Igor Munteanu este aplicat la această țară, lucrurile stau acum, de asemenea, foarte problematic. Cleptocrație pronunțată, sistem bazat pe rentă, presă cumpărată, justiție selectivă, stat capturat – toate acestea sunt teribile linii de forță care caracterizează o țară despre care rafinatul analist (și fost diplomat – în SUA, Canada, Mexic) care este Igor Munteanu apreciază că „niciodată în ultimele trei decenii nu a fost puterea politică de la Chișinău mai refractară ca în acest moment la valorile și principiile democrației de tip european“.

Cele două studii dedicate Ungariei sunt semnate de Stefano Bottoni (doctor în istorie modernă și contemporană, specialist în istoria politică și socială a Europei Răsăritene în perioada comunistă) și de rigurosul și foarte versatilul Octavian Manea (eseist, specialist în probleme de securitate euroatlantică). Ambii survolează rădăcinile, motivațiile și efectele „democrației iliberale“ – un concept pe care liderul (cu evidente și numeroase pulsiuni autoritariste) de la Budapesta, Viktor Orbán, pune foarte mare preț. Bottoni, bunăoară, invită la a privi cu atenție într-un cadru mai larg – la scara istoriei recente – ceea ce se întâmplă în Ungaria: „pentru a înțelege pe deplin modul de funcționare a sistemului Orbán, este totuși necesar să săpăm mai adânc în istoria acestei țări din Europa Central-Răsăriteană, în căutarea rădăcinilor aversiunii profunde față de democrația liberală și de capitalismul postcomunist“. Explicațiile cu privire la un fapt – anume, în cuvintele lui Bottoni, că „Europa Centrală și de Est s-a emancipat și a creat, sub călăuzirea neoficială a lui Orbán, un discurs propriu asupra Europei și Occidentului“ – nu țin numai de contextul ultimilor ani, al ultimilor 15 să zicem, ci vin mult mai de departe. Octavian Manea, la rândul său, produce, în eseul din această carte, analiza spectrală a „democrației iliberale“. Succint și oarecum anecdotic spus, ceea ce relevă eseul lui Octavian Manea în privința nuanțelor și a diferențelor dintre democrație liberală și cea iliberală trimite destul de mult la distincția care se făcea, ceva mai înainte, între democrație și democrația populară: e ca diferența dintre o cămașă și o cămașă de forță. Sunt, oare, și soluții pentru a tăia valul pe care îl călărește Viktor Orbán? În finalul textului său, Octavian Manea avansează, din două direcții de autoritate, o formulă rațională: „Fukuyama sugerează că ieșirea din spirala politicii identitare ține de aderența la un crez comun, la un set de valori care recompune nucleul dur al percepției naționale – credința în libertăți și drepturi inalienabile, în instituțiile care le protejează și, mai presus de toate, în ideea că toți suntem creați egali. Fidelitatea față de aceste idealuri, «nu față de etnie sau religie, cultură sau clasă», cum spunea John McCain, este măsura civismului“.

Foarte interesant și bine plasat în cadrul acestui proiect editorial (inclusiv în arhitectura cărții: la jumătatea ei) eseul lui Mihai Maci – care vizitează, din „lateral“ și cu mult profit intelectual, un termen ce asigură o semnificativă combustie mișcărilor identitare de astăzi mai ales din Europa Centrală și de Est. „Iliberalismul est-european nu s-a născut dintr-un cuvânt, ci, dimpotrivă, cuvântul acesta a numit ceva real, în speță, tradiția acestor locuri mărginașe ale Europei, care își caută mereu – fără a o găsi întru totul niciodată – calea de dezvoltare menită a le face egalele Vestului. Asta dacă nu cumva a numit cealaltă tradiție, cea care le împiedică să ajungă acolo unde își doresc în momentele de grație care le catalizează speranțele colective.“

Studiul care deschide seria de șapte „aplicații“ care dau seama, din perspective diferite, de condiția democrației din Europa Centrală și de Est – „democrație asediată“ – e despre România și aparține unuia dintre cei mai rafinați cunoscători (și) ai istoriei politice contemporane a României, Alexandru Gussi. Eseul e despre reperele democratizării originale a României din ultimele trei decenii și despre tarele structurale ale „democrației limitate“ – deci, într-o anumită măsură, „uitate“ sau obosite, sau neterminate, sau imature – de la noi. Un nou pact social – „care nu mai poate fi unul vertical între elite și societate, ci un contract orizontal și voluntar“ – este o condiție obligatorie, ne spune Al. Gussi, a „democratizării“.

Pe scurt: o mare plăcere (din unghi istoric, dar și politic, dar și publicistic) lectura acestei cărți. De asemenea: o necesitate evidentă, presantă pentru apariția, atât de binevenită, a volumului de față. //