Pe aceeași temă
Centrul Interdisciplinar de Studii Culturale "Tudor Vianu" a programat marti, 25 martie, o intalnire care se anunta pasionanta, cu Sorin Antohi in rol principal, printre protagonisti numarandu-se: Paul Cornea, Dan C. Mihailescu si Mircea Martin, dar si tinerii asistenti ai Facultatii de Litere Magdalena Raduta si criticul Paul Cernat. Au participat si profesoara Mihaela Irimia, Cosana Nicolae (de la Universitatea Stanford, acolo unde Sorin Antohi a petrecut un an), Bianca Burta-Cernat si Iulian Baicus. Pasionanta din mai multe motive. Sorin Antohi a publicat recent o carte - Razboaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public (Polirom, 2007) - care aduna sase eseuri scrise pe marginea si pornind de la sase carti reprezentative pentru mentalitatea intelectuala a Romaniei de dupa 1989 si a Occidentului contemporan: Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu (1983, numeroase reeditari la Humanitas, ultima in 2003), John Gray, Cele doua fete ale liberalismului (2000, Polirom 2002), romanul Ravelstein de Saul Bellow (2000; Polirom, 2002), Societatea monocroma de Amitai Etzioni (2001; Polirom, 2004) si Criza spiritului american (traducere libera a cartii lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind, 1987, Humanitas 2006). La toate aceste sase interventii se adauga o prefata consistenta, scrisa probabil in 2005. Volumul, aparut asadar in 2007, paraseste piata intelectuala romaneasca undeva pe la sfarsitul anului 2005.
Avem asadar sase teme: Scoala de la Paltinis ca model cultural in Romania nationalist-comunista din anii 1980 si prestigiul lui dupa 1989, semnificatiile liberalismului sau cum ar trebui inteles liberalismul (cu vecinatatile sale mai mult sau mai putin periculoase: libertarianism, conservatorism), chestiunea evreiasca si ecourile ei, din Romania interbelica in cea postrevolutionara, problema unui model societal durabil in epoca individualismului triumfator (sau, cum ar spune Jean-Luc Nancy, problema "comunitatii absente"), chestiunea invatamantului universitar american si occidental dupa 1960. Substratul ideologic al tuturor optiunilor de gandire discutate aici este evident. Cel mai impresionant, la Sorin Antohi, nu este insa bagajul de cunostinte si mecanismul de activare a lui, ci, desigur, echilibrul "ethic" al scrierilor sale in ciuda gravitatii temelor abordate si in ciuda reactivitatii viscerale a populatiei intelectuale de la noi la potentialul lor energetic: scandalul "boierilor mintii", discreditarea ideii de stat si gherila dintre "dreapta" si "stanga", care inainteaza adesea mascate, degradarea invatamantului romanesc si constelatia de solutii mai mult sau mai putin utopice (cu sau fara ore de religie, cu sau fara reviste ISI etc.) si, in sfarsit, segregarea sociala intre o "societate civila" cu veleitati de leadership luminat si discursul radical diferit al unei societati romanesti de targ, un discurs disonant cognitiv (ca sa reiau o sintagma intrebuintata de Antohi) sau, mai simplu, cu memorie scurta si spurcat la gura. Tactul si tactica discursului lui Antohi il plaseaza pe titratul intelectual intre patetismele "boierilor" si iconoclasmele, ironice sau ultragiante, ale "oierilor" mintii, cu toate ca, mi se pare, mai degraba ultimii, mai tineri, ar putea sa secrete spiritul critic care, la varsta certitudinilor, le lipseste uneori ultimilor.
Si asta dintr-un motiv foarte simplu, epistemologic vorbind (pentru ca nu-l cunosc pe omul Sorin Antohi): abordarea istorista sau, daca vreti, crezul lui in ceea ce am putea numi relativism istoric. Din cauza absentei lui persista, in paranteza fie spus, multe dintre "razboaiele culturale" romanesti purtate cu prastia aflata la panda celui mai mic gest al inamicului.
Sorin Antohi a vorbit foarte mult marti seara, celelalte interventii ramanand, prin comparatie, marginale. Dintre ultimele, le remarc pe cele ale Magdei Raduta (cu o lectura foarte aplicata a grilei de interpretare propusa de cartea lui Antohi), a lui Paul Cernat (care a sosit mai tarziu, dar a remarcat perspicace limita cronologica a radiografiei intelectuale facute in Prefata cartii, 2005, lucrurile evoluand in ultimii doi ani) si a Mihaelei Irimia (care se intreba sceptica daca intelectualii romani mai pot face ceva in lume "ca romani"). Regret ca nu le voi epuiza mizele. Asistenta n-a comentat atat cartea, cat starea pietei intelectuale romanesti. Nu s-a vorbit in termenii revendicativ-utopisti ai lui H.-R. Patapievici din Despre idei si blocaje, ci din perspectiva unui istoric al ideilor care a cutreierat lumea academica in ultimii douazeci de ani, care stie limbile straine de circulatie academica si care cunoaste, la zi, mizele dezbaterilor intelectuale din Franta, Germania, Italia, SUA si Estul Europei (dar si Japonia, China etc.).
Exista, desigur, recurente in tematizarea pietei intelectuale romanesti: calitatea literatilor, stilisti, dar si deschisi cultural, cititi, inlocuitorii comunitatii stiintifice absente (pana una-alta); in contrapondere, infantilitatea stiintelor umane romanesti, reaparute din cenusa imperiului comunist, emergente deocamdata si departe de portanta interdisciplinara a umanioarelor de pe alte meridiane (cu exceptia notabila a Frantei, acolo unde persista un provincialism "literaturocentric" greu penetrabil la asalturile stiintelor umane); lipsa unei etici a dialogului si proliferarea monologului si a metaforei: numai in Kosovo, spunea Antohi, a vazut mai multe reviste literare decat la noi, dar acolo Lacan se tradusese, in albaneza deci, din 1982, in vreme ce la noi trece acum drept noutate. Exista, asadar, "patologii ale comunicarii publice" care fac ca, in Romania, sa existe inca oameni care sa fie singurii specialisti in diferiti autori si in diferite teme. Numele lui Alexandru Cistelecan a fost rostit in contextul acestei discutii si nu ma pot impiedica sa nu remarc, la randul meu, ca o critica a eseisticii lui zizekiano-lacaniene nu poate fi facuta profesionist (mea culpa, aici) decat dupa ce criticul si autorul vor fi parcurs aceleasi carti. La fel cum s-a intamplat cu Zizek in SUA (Antohi a vorbit foarte plastic despre succesul slovenului), aceasta carenta de mediu poate fi exploatata individual ca avantaj.
Mai specifica a fost abordarea metodei de analiza: cum citim un text? Sorin Antohi raspunde fara inconjur: contextual; istorist, sociologist, altfel spus, culturalist. Dar chiar in acest punct, in sfarsit specializat, al discutiei, Magda Raduta a adus o critica foarte pertinenta. In capitolul Navetisti in Castalia, Scoala lui Noica: cultura si putere in Romania comunista, Sorin Antohi vorbeste despre legitimarea "epocii Ceausescu" in raport cu noaptea "obsedantului deceniu" si despre reflectia celor doua momente ale comunismului romanesc in literatura contemporana lor: autorul prefera "literatura primitiv-realist-socialista" din anii ‘50 esopismelor cu fumuri ale "rezistentei prin cultura" de mai tarziu si da ca exemplu de realizare a "functiei sociografice" a fictiunii romanul Baragan al lui Valeriu Em. Galan. "Situatiile descrise de Valeriu Em. Galan compun un tablou aproape exhaustiv al Romaniei in curs de sovietizare" (p. 59), scrie Sorin Antohi, pentru care ingenuitatea acestui mimesis transmite mai multa cunoastere decat "constiinta vinovata" (ghilimelele sunt acum ale mele), dar nombrilista totodata a scriitorilor romani din anii 1970-1980. Or, se intreaba aici retoric Magda Raduta, care declara ca a citit romanul cu princina prin grila propusa de Antohi, "daca analiza contextuala functioneaza - in cazul textelor literare cel putin - numai cand din text rezista… contextul?". Eroarea comisa de Sorin Antohi poate trece insa neobservata intr-o cultura in care discutia axiologica doseste mizele pragmatice ale discursurilor analizate. Problema textului "bun" versus textul "prost" are un efect pervers: primului i se iarta, in numele calitatii estetice, orice derapaj ideologic, ca si cum, in momentul receptiei, constiinta cititorului ar fi un recipient neintinat cultural, asta in vreme ce textul "prost" cade in uitare, indiferent de fresca pe care o face, constient sau nu, epocii de referinta. Mutatis mutandis, iata un exemplu revelator al acestui efect de bumerang al "preeminentei estetice", oferit chiar in cursul intalnirii de marti: Dan C. Mihailescu a gasit o figura foarte plastica prin care acuza inutilitatea demersului intelectual, exceptional altminteri, al lui Sorin Antohi in "lautareasca" si provinciala cultura romana: "electrosocuri facute unei balene esuate la mal". OK. E un enunt de efect; te face atent, te sensibilizeaza. Dar ce spune el, de fapt, despre metodologia istoriei ideilor pe care o aplica Sorin Antohi? Nu cumva deplaseaza dialogul dincolo de spatiul normat stiintific al dezbaterii de idei, pentru a o lasa in voia valurilor waterwork-urilor retorice? Observatia Magdei Raduta nu trebuie neglijata. Da, orice text se preteaza unei hermeneutici de profunzime, dar constiinta critica a "prezentificarii" nu trebuie abandonata: valoarea pragmatica a unui text ii conditioneaza, in cele din urma, axiologia, intrucat niciodata valoarea nu va sta desupra celui care o judeca, iar inconstientul cultural al evaluatorului nu poate fi explicat decat indirect, printr-o metaevaluare a plasamentului lui cultural. In atari conditii, Antohi este mai degraba un bourdieusian, fara prejudecatile marxiste ale francezului, dar constient ca orice text are o valoare "de relatie" imposibil de detectat in absenta cunoasterii cartografierii teritoriului in care apare.
Si mai e ceva de spus aici: eseistul crede ca prin viu grai nu se pot transmite continuturi cognitive. O idee foarte interesanta, care-l pune in dificultate pe intelectualul roman peripatetic. Pentru ca il obliga sa constientizeze ceea ce s-ar putea numi mecanica receptarii: vocea se transmite, inainte de orice, pe sine. Doar lectura, desfasurata in timp, asezata, poate lasa o marja de manevra spiritului critic, in vreme ce discursul oral pasivizeaza si spectacularizeaza. El imparte spatiul in cel al vocii si cel al urechii, realizand acel partaj constitutiv oricarui spectacol, in sensul in care, pentru ca o activitate sa se poata numi spectacol, are nevoie de spectatori. De la Nae Ionescu la Patapievici, cultura romana s-a realizat mai ales ca spectacol. Sorin Antohi insusi a facut un spectacol aseara, in cunostinta de cauza. Pentru mai mult decat atat, exista bibliografie. Acest fel de a face cultura nu ocoleste nici "dreapta", nici "stanga". Pentru a deschide o piata de idei autentica, intelectualul roman trebuie sa nu-si doreasca sa impresioneze si sa respinga, oricat de atragator este si deci oricat de greu i-ar fi sa renunte la el - diletantismul. Ceea ce inseamna: relaxare in vorbire, acribie si contextualizare in textul scris. Pentru ca, odata captat "sufletul" autorului, pe nimeni nu mai intereseaza ce vrea autorul sa spuna, ci se lasa vrajit de efectul acestei vointe de a spune. Nu mai insist. Incep sa ma simt vinovat deja chiar si eu.
