Pe aceeași temă
S-a stins recent din viaţă, la München, Mariana Şora, una dintre cele mai importante scriitoare de limba română a ultimei jumătăţi de veac.
Imaginea Marianei Şora este indisolubil legată în mintea mea de prima noastră întâlnire în primăvara anului 1990, când am realizat împreună o convorbire ce a apărut fragmentar în revista Amfiteatru. Încetul cu încetul, am devenit (fără s-o merit) unul dintre „copiii ei de suflet“, cum ea însăşi mărturisise cândva într-o notă de jurnal. Prin Mariana Şora m-am simţit contemporan cu o altă generaţie şi cu o lume din care m-am inspirat mereu. În mintea mea, ea s-a aflat alături de alte două mari doamne ale culturii române, Alice Voinescu şi Jeni Acterian, de care au apropiat-o patosul ideilor filosofice şi pasiunea pentru autenticitate.
Născută în Budapesta în mai 1917, Mariana Şora a crescut în Timişoara, unde a respirat din plin aerul cosmopolit al Mitteleuropei, al cărei spirit deschis şi erudit l-a reflectat în toate scrierile sale. De copilărie au legat-o amintiri şi trăiri adânci, aşa cum recunoscuse ea însăşi într-un interviu din 2007: „Am fost mai mult eu însămi nu ca femeie, nu ca intelectual, ci copil. Mă simt atrasă de copilărie, cred că atunci am avut cele mai fertile intuiţii, cea mai intensă viaţă interioară“. A urmat, la Bucureşti, cursurile lui Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Mircea Eliade şi Anton Golopenţia, pentru a ajunge mai apoi bursieră a guvernului francez. Aventura acelor ani a evocat-o într-o superbă carte de amintiri, O viaţă în bucăţi. Reîntoarsă (dramatic) în România în 1948, nu a făcut compromisuri politice. S-a afirmat mai întâi ca traducătoare (peste o sută de titluri traduse în mai multe limbi, între care Kafka, Blecher, Ionescu) şi a izbutit să publice câteva remarcabile cărţi de critică literară, precum Unde şi interferenţe (1969), Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga (1970) sau Gândirea lui Goethe în texte alese (1973), înainte de a lua calea exilului în 1977. Au urmat anii de libertate, dar şi de relativă izolare intelectuală, la München, alături de o parte a familiei. Deschiderea de după 1989 i-a prilejuit reîntoarcerea în sânul culturii române, căreia i-a dăruit noi cărţi, între care un remarcabil roman-eseu, Mărturisirile unui neisprăvit (1999) şi multe pagini memorabile de jurnal adunate în Cenuşa zilelor şi Două jurnale faţă în faţă.
Obsedată de curgerea timpului, Mariana Şora a trăit intens având o poftă enormă de viaţă şi cunoaştere. Într-o notă de jurnal din noiembrie 1940 ea afirmă: „Vreau viaţă, viaţă proteică. Invidiez orice fiinţă despre care am impresia că trăieşte mai din plin decât mine. Vreau să fiu tot: fetiţă proastă, aventurier, copil, femeie, scriitor, vagabond, poet, muncitor, explorator. Oh, explorator! Simt chemarea mării, mă atrage largul, ca pe un adolescent“. Sentimentul dominant în paginile Marianei Şora e nu doar combustia interioară, ci şi melancolia trează şi lucidă, întărită de conştiinţa acută a propriilor talente şi limite. A fost, după propria sa mărturisire, un „diletant“, în sensul cel mai pur al cuvântului, înzestrat însă cu un acut spirit critic căruia nu i-au scăpat nici măcar unii dintre prietenii săi precum Constantin Noica (memorabilă a fost scrisoarea Marianei Şora inclusă miraculos în Epistolarul editat de Gabriel Liiceanu în 1986). S-a încăpăţânat să practice arta admiraţiei, cutreierând domenii diverse (de la filosofie la ocultism), cuprinsă de dorinţa imensă de a înmagazina tot. Înzestrată cu multe haruri, Mariana Şora a avut din plin darul evocării, memoriile ei reprezentând o culme a genului în literatura română. A preţuit (şi invidiat) figurile sistematice şi luminoase precum Goethe şi Thomas Mann, dar s-a simţit mai aproape de spiritele neliniştite precum Cioran.
În tinereţe, prietenii îi preziseseră că va fi recunoscută şi chiar celebră post mortem. E aproape sigur că nu s-au înşelat. Dumnezeu s-o odihnească în pace!
