La limită

După ce a debutat în 2007 cu roman și a continuat tot cu roman, dar și cu proză scurtă, George Cornilă publică al șaselea roman, Silex. Bazat pe întâmplări false, la Ed. Polirom, în colecția Ego Proză, oferindu-ne o explorare a spațiului inefabil al memoriei și al imaginației, dar și o chestionare asupra condiției scriitorului.

Eroul narator este scriitor și, în urma unui accident de motocicletă, în Grecia, începe să confabuleze, cum spune el, să amestece realitatea cu imaginația, să creadă că lucruri pe care a vrut să le facă chiar le-a făcut, să ia drept reale niște personaje din cărțile lui, să considere încă vii persoane care au murit. Soția sa, Isabel, și fiica, Eva, sunt cele care îl corectează în permanență, aducându-l la realul adevărat, spre mâhnirea lui și spre o treptată neîncredere în sine.

Această repliere spre sine are loc într-un spațiu de refugiu, o garsonieră cumpărată inițial pentru scris, în care e însoțit de un animal de companie inedit, o caracatiță mică, numită García, din specia mim, care în momentul în care e privită, își contorsionează corpul și expresia ca să semene cât se poate cu cel care o privește. Încetul cu încetul, garsoniera se transformă din spațiu de scris în spațiu de locuit, minimalist, dar suficient pentru un scriitor care scrie tot mai puțin, mai degrabă traduce. Însă și traducerea lui e dintr-un autor despre care nu prea sunt informații pe net, seamănă mult cu eroul, iar cartea nu e comandată de vreo editură. Traducând, eroul se caută pe sine, rătăcit fiind prin mintea lui, după accident.

Ca în multe romane contemporane de egoficțiune, eroul lui George Cornilă face numeroase incursiuni în amintirile copilăriei, la Focșani, unde și-a petrecut viața până la intrarea în facultate, la București. Este o modalitate de regăsire de sine pentru scriitorii care și-au petrecut copilăria în ultima decadă a comunismului, apoi au fost bulversați de tranziția spre un alt tip de societate. Tot ceea ce se întâmplă în copilărie și adolescență apare și la George Cornilă ușor mitizat, evenimentele banale, în fond, căpătând în timp o valoare aparte. 

Eroul din Silex e convins că a petrecut câteva luni, în timpul studenției, în Camerun, ca profesor într-un sat aflat la limita subzistenței, apoi a trăit cu soția și fiica o vreme la Londra, de unde se întoarce în țară, în urma unui atentat terorist.

Acestei realități periculoase și imprevizibile, din care nu lipsesc, în evocare, anii pandemiei, apoi invazia Ucrainei de către Rusia, i se opune lumea din mintea eroului. O lume populată masiv de autori, personaje literare, citate, întâmplări reale, întâmplări imaginate, vise urâte, totul curgând omogen: „Codam amintiri, le consolidam, le stocam și le puteam recupera ca orice om sănătos. De multe ori, provocarea venea din faptul că creierul, nemaigăsind o anumită informație, lasă imaginația să umple spațiile goale. În cazul meu însă, chiar dacă aveam informația respectivă și o puteam accesa, preferam inconștient să nu o fac, ci să creez o amintire falsă care să o suprascrie pe cea reală. 

Îmi împlineam fictiv dorințe, ștergeam întâmplări traumatizante, înlocuindu-le cu momente fericite, furam din poveștile de viață ale altora, din filme, din cărți citite, traduse sau scrise. Sau cel puțin așa mi s-a spus”.

Prietenia eroului cu Abel, scriitor pe care îl considera genial, dar care nu e acceptat de editori și care arde manuscrisele care îi sunt refuzate, prilejuiește discuții despre condiția scriitorului, aducând în lumină cazul unui scriitor care trăiește complet asocial, într-o locuință veche, plină de cărți, și care proferează declarații extreme: „Nu poți să trăiești pentru scris dacă nu ești dispus să mori pentru scris. Nu trebuie să fie neapărat o moarte eroică, poți să mori și de foame (…) nimeni nu e nemuritor, nimic nu e nepieritor (...) Eu cred că tocmai efemeritatea noastră dă sens vieții (…) Eu n-aș putea muri împăcat cu gândul că mi-am irosit viața muncind pentru a trăi, făcând ceva doar pentru mine, cel imediat și nimic pentru ceilalți eu”.

Ideea unei multitudini de variante ale aceluiași individ îl tulburase pe erou însuși, care crede că se vede pe sine într-un ins numit în mod semnificativ Goliadkin. În studenție, de asemenea, i se pare că un portar are mai multe versiuni care circulă prin lume. Idolii lui Abel sunt Kafka și Cioran, iar moartea lui, ca și a mamei lui, prin sinucidere, va fi uitată sistematic
de erou, care dorește inconștient să îl mențină în viață. Ca și Abel, eroul detestă să iasă în lume, fie chiar și pentru promovarea cărților sale, sau mai ales: „Cei ca mine și ca Abel nu puteau să treacă vreodată peste groaza de a fi expus, ca o atracție de bâlci, ca niște actori de bulevard ori mimi catatonici, jupuiți de învelișurile noastre protectoare”. Scriitorul apare, astfel, ca o creatură la limita dintre uman și altă specie, terorizată de întâlnirea cu semenii, căutând în izolare un spațiu propice nevoii sale de autoconservare, care nu exclude autofagocitarea. Eroul ajunge să nu mai mănânce, singur, în garsoniera care, prin acvariul caracatiței, se autoreprezintă ca spațiu izolat complet, autosuficient și autodistrugător, până la urmă.

Confabulațiile din mintea eroului pot fi însă interpretate nu doar ca un efect al accidentului, ci și ca o condiție extremă a scriitorului. Felul în care scriitorul trăiește curgerea fără opreliști între real și fals, cum preferă el să spună, în loc de imaginar, îi impune suferință: „Am învățat să trăiesc cu amestecul nebun din mintea mea friabilă, ceva din romanele lui Calvino și din filmele lui Resnais. Nu era greșit totul, îmi mai aminteam și corect, asta mă bucura și mă îngrozea în același timp, căci nu puteam face deosebire între ele. Ar fi fost mai ușor dacă aș fi avut convingerea că totul era fals”.

Alegând liber această condiție, scriitorul trebuie să fie dispus să se lase hăituit de lumea care-l înconjoară și care își accesează propria-i minte oferindu-i ficțiuni reușite, dar și un chin considerabil, pentru că nu are liniște cine explorează posibilitățile realului, așa cum face un scriitor adevărat. Fals, real, posibil, scriitorul se învârte în jurul lor ca într-un joc care a derapat. 

Ca un animal dintr-o altă specie (Abel se dorește a fi un pește fabulos), scriitorul se visează sălășluind în teritorii vaste, depărtate de oameni, dar trimițând către ei semnale puternice de clarviziune, prin intermediul revelațiilor sale și al poveștilor din amintire sau din dorințe. Trăirile eroului sunt la limită, pentru că în mintea lui au loc explozii, artificii cauzate de un iureș al neuronilor, imposibil de stăpânit și care se transformă în emoții, tot devastatoare: „Sufocare, vertij, cașexie, sevraj, sete, foame, poftă, sațietate. Lehamite, somnolență, surescitare, manie, milă, iubire, ură, duioșie, dor.(…) Eram asemenea australopitecului care s-a întrebat întâia oară cine este”.

Silexul este o piatră mică, vopsită în roșu, pe care eroul știe că a primit-o în dar în Camerun, ca să îl apere de duhuri rele. Numai că această cremenea poate nu doar să protejeze, dar și să fie folosită ca armă. Este ca un farmakon care poate salva, dar poate și ucide, depinde cum e folosit.

În această Coborâre în Infern, după accident, eroul are însă doi îngeri păzitori: soția și fiica sa. Isabel și Eva îl însoțesc și în cele din urmă îl și salvează. Un elogiu adus iubirii în acest roman, care pune problema relației dintre real și posibil, în literatură, ca și problema condiției artistului, într-un mod inedit și tulburător. Având multe referințe nu doar la literatură, ci și la pictură și cinema, romanul lui George Cornilă impresionează prin tumultul sufletesc al scriitorului care se caută pe sine ca om și ca artist. //