La revolution dans le boudoir*

Corina Suteu | 26.07.2022

Cei care decid pentru soarta Teatrului Național o fac din perspectiva puterii și a controlului, nu din cea a logicii artei și a culturii, adică a libertății.

Pe aceeași temă

În cele 22 de minute, cât durează lucrarea audio-video, conceptuală, a lui Dan Mihălțianu (care inspiră titlul acestui articol), artistul reușește o suprapunere lucidă și neliniștitoare între doi timpi: cel al cotidianului implacabil și cel al dinamicilor secrete, rămase de neînțeles pentru cetățeanul de rând, prins ﹘ spasmodic și fără scăpare ﹘ în plasa istoriei.

„La revolution dans le boudoir” datează din 1999, când realitatea de după evenimentele din ʾ89 pare să se fi instalat în normalitate, cu toate că resorturile celor petrecute cu un deceniu înainte sunt, în continuare, ascunse.

Folosesc această metaforă ca argument pentru a descrie o perspectivă care îmi apare esențială în discuția publică despre concursul de director la Teatrul Național din București.

Aspirând retoric, din anii 1990 încoace, către o majoră ameliorare instituțională, către construirea și menținerea unor cadre legale funcționale moderne, către instalarea meritocrației la conducerea instituțiilor de cultură... etc., refuzăm să vedem efectiv ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în paralel cu himera aspirațiilor din mințile unei comunități creative idealiste. O gravă disonanță cognitivă pare să ocupe astăzi, încă, mentalul colectiv al sistemului cultural din care facem parte.

Altfel, ne-am aminti că, în 32 de ani, am avut 28 de miniștri ai culturii. Între ei, doar Ion Caramitru, Răzvan Theodorescu, Adrian Iorgulescu și Kelemen Hunor au avut mandate complete, iar recordul de mandat scurt a fost de două săptămâni (cel al Csillei Hegedus). Important de notat că, în toată această perioadă, mulți dintre funcționarii ministerului au rămas aceiași. Adică, oameni care au „înghețat” în posturi prost plătite și a căror energie profesională se consumă până azi, majoritar, după un tipic ﹘ explicabil ﹘ de multe ori ignorant și resentimentar.

Sub Guvernul Văcăroiu s-au schimbat șase miniștri ai culturii, moment care a produs, cu siguranță, o reală degringoladă a instituției încă de la începuturi (1992-1996). Perioada Văcăroiu este, de altfel, cea în care e obligat să plece de la direcția TNB – prin tactici administrative agresive și inadmisibile ﹘ Andrei Șerban. Alexandru Dabija părăsește, și el obligat, directoratul de la Odeon, iar la Theatrum Mundi, primul teatru de proiecte din țară ﹘ inițiat sub ministeriatul lui Ludovic Spiess ﹘ este instalat peste noapte Ion Cocora.

Aceste schimbări sunt dictate de politic și ele nu sunt întâmplătoare.

Cele trei instituții de spectacol ﹘ fiecare la nivelul său ﹘ lansaseră atunci o dinamică de programare cu totul diferită de cea comunistă, inițiaseră programe și proiecte, iar directorii lor propuneau un alt model de funcționare. Cât despre Teatrul Național din București, el se plasase, grație lui Andrei Șerban, brusc și foarte spectaculos, pe o traiectorie de liga întâi în lume, cu turnee europene și intercontinentale. Se vorbea despre o reformă a salarizării, se vehicula ideea unei retribuții bazate pe merit, se comenta despre modernizarea contractelor pentru actori, într-un cuvânt, se gândea modern.

Totul s-a oprit, așadar, brusc, prin voință politică și jocuri de culise nici până astăzi total limpezite. Așa cum arătam într-un mai vechi articol despre acest subiect, Ion Caramitru renunță și el treptat, în aceeași perioadă, la dorința sa inițială de reformă structurală radicală în teatru, fiindcă înțelege pragmatic faptul că, fără compromisul cu sistemul politic deja instalat (adică acel om din lucrarea lui Mihălțianu care se bărbierește tacticos, pregătindu-se să preia puterea, în timp ce toată lumea urla libertate”), nu va putea face mai nimic. El s-a poziționat, de aceea, din 1990 încoace, drept cineva aflat într-un război constant cu părerile divergente, dorind să reziste ﹘ rigid și contraproductiv, ce e drept ﹘ schimbării, ca să nu facă loc controlului politic total.

Pe linia aceleiași, foarte necesare, lucidități, să ne amintim că Teatrul Național a avut următorii directori, după Andrei Șerban: Fănuș Neagu, Ion Cojar, Dinu Săraru. Comentariile sunt de prisos. Din 2005 până în 2021, Ion Caramitru ocupă constant această poziție, confruntându-se uneori cu critici și situații extrem de dificile (unele justificate, altele nu), dar reușind să facă față atacurilor, în numele unei convingeri autogenerate că idealurile momentului ʾ89 merită în continuare sacrificii. Și, mai ales, crezând că el este singurul care le poate apăra. Admirabil și just în absolut, dar, din păcate, păgubos pentru instituția TNB din lumea reală.

În concluzie, cultura organizațională și creativă a TNB s-a consolidat sub aceste directorate și ea este, fie că vrem sau nu, oglinda lor.

Doar o voință politică radical inovatoare și organic reformistă, și un efort major de reorganizare și corelare legislativă și managerială, combinate cu alianța durabilă a breslei artistice (astăzi profund atomizată), pot cu adevărat să facă să renască elanul restructurator și deschis al anilor ʾ90.

Ar fi oare posibil ca, într-o Românie post-pandemică, aflată la granița cu războiul din Ucraina și într-o lume în care inteligența artificială produce „arta”, puterea politică să se intereseze responsabil și consecvent de un asemenea subiect? Din păcate, mă îndoiesc.

Viziunea, talentul și curajul nu mai sunt azi suficiente pentru a transforma un mamut instituțional într-o navă culturală amiral.

Din ce în ce mai compact ca ecosistem și interdependențe, bulgărele spațiului creativ și intelectual din România depinde azi de factori externi și interni puternici, consolidați în rețele toxice de influență, greu dizolvabile. Complicitățile negative, cele vizibile și invizibile, sunt atât de solid instalate, încât dorința reformatoare nu face decât să le dea un tremur vag, abia perceptibil.

Iar ceea ce ar fi trebuit să fie în centrul procesului de reformă organică, nu mecanică – acea gândire și acea sensibilitate poetice, deschise unor noi orizonturi, despre care vorbește Andrei Șerban într-un text recent pe LiterNet – este iremediabil obstrucționat de mediocritate și oportunism.

Și pentru că discuția despre dorința de schimbare și de reformă revine constant, să vedem, practicând același exercițiu de coborâre cu picioarele pe pământul realității, ce se petrece, de fapt, în România, când are loc schimbarea instituțională. Exemplul cel mai revelator și cel mai dramatic rămâne, cred, ICR-ul condus de echipa H-R Patapievici.

În șapte ani și ceva, acea echipă a produs un miracol: schimbarea efectivă a mentalității și a culturii organizaționale a Institutului Cultural Român, moștenitor al Fundației Culturale. Adică, a modificat percepția internațională despre politica culturală externă a României. De asemenea, a obținut adeziunea artiștilor și pe cea a generației tinere față de o instituție a statului. A oferit suport real, eficient și sustenabil pentru conectarea, adică reconectarea artelor și intelectualilor din România cu piețele internaționale.

Această victorie absolută a inovației și a modernizării organizaționale e efectiv ucisă, brutal și mârșav, în 2012. Tot de către politic. De atunci încoace, ICR nu și-a mai revenit, dimpotrivă.

În concluzie, la noi, emanciparea mentalității instituționale, chiar și atunci când ea se întâmplă sistemic și benefic pentru o vreme, este grav pedepsită, până la urmă. Controlul politicului trebuie să revină. Iar comunitatea culturală acceptă asta... ea s-a obișnuit, inerțial și resemnat, să o accepte.

Revenind la TNB, să ne uităm și către public și să constatăm modificarea profundă a gustului acestuia, produsă în ultimele decade sub efectul emisiunilor de divertisment, al banalizării vulgarității în spațiul public și prin câștigarea unei legitimități fără apel, în societate, a valorilor exclusiv materiale, în detrimentul spiritualității și intelectului. O glisare dramatică înspre deteriorarea gustului a produs un public care cere exclusiv distracție sau efecte exterioare. Sau care vine la teatru pentru a-și reverifica propria apartenență la idei deja răsuflate, dar confortabile. Un public care nu mai are discernământ estetic, nici etic. E un fapt. O situație care este întreținută și cronicizată grație dispariției autorității critice, lipsei vizibilității culturii în mass-media, absenței educației artistice și neatenției față de politica repertorială a teatrelor noastre naționale, și nu numai, în ansamblul lor.

Teatrul Național din București nu poate ignora o asemenea, esențială și greu amendabilă, schimbare de paradigmă.

Mă voi opri aici cu încercarea de a oglindi realist așteptările pe care le putem, de fapt, avea de la o nouă conducere a TNB. Aș fi dorit să pot formula și soluții, la fel de realiste, dar pozitive, față de cele descrise.

Dar în absența unei viziuni politice regeneratoare și responsabile pentru cultură, în contextul în care administrativul contează mai mult decât artisticul și cantitatea, nu calitatea, dictează evaluarea cheltuirii cu rost a banului public, mă tem că TNB-ul de azi se îndreaptă spre un destin mediocru.

Fiindcă, în continuare, cei care decid pentru soarta Teatrului Național o fac din perspectiva puterii și a controlului, nu din cea a logicii artei și a culturii, adică a libertății.

Exact ca în minunata și tragica metaforă din lucrarea lui Dan Mihălțianu. Boudoirul revoluției a invadat viața noastră. //

*Titlu lucrare Dan Mihălțianu

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22