La sfârșitul imperiului

Așa cum a rămas în memoria fiului, familia von Rezzori păstrează toate datele inconfortabilului amestec de bruschețe meridională, energie carpatină și fragilitate nevrotică tipic vieneză.

Un imens dar de tandrețe și melancolie condimentată este cartea lui Gregor von Rezzori, Zăpezile de altădată. Admirabila traducere a Sandei Munteanu este practic primul volum al unei tri­logii, din care au apărut de­ja în două ediții mult mai cunoscutele Memorii ale unui antisemit (o versiune de asemenea foarte bună, semnată Catrinel Pleșu). Al treilea volet (Ein Hermelin in Tschernopol. Ein ma­ghre­binischer Roman) își aș­teaptă încă editorul.

Tradus din germană, bu­co­vineanul cu ascendență frumos stratificată (veche aristocrație siciliană, plus mozaic et­nic central-european) e mai român de­cât cel mai pur vlăstar din Carpați. Născut la Cernăuți sub Franz Josef, a copilărit în­tre hotarele României Mari. A locuit apoi pretutindeni în spațiul din centrul con­tinentului, impregnându-se de căldura și de vitalitatea lui și vorbindu-i aproape toate limbile. Amintirile primei tinereți (1930-1938) și le-a legat de București, că­ruia i-a iubit haosul ingenuu și franchețea, ca apoi să balanseze, tipic european, până la sfârșitul vieții, între mari capitale oc­cidentale. Limba maternă, germana, n-a expulzat niciodată amprenta românească a sensibilității acestui scriitor, care în­târ­zie încă, din motive neclare, să aparțină și literaturii române.

Zăpezile de altădată nu mai este roman, ca Memoriile unui an­ti­semit, ci spune direct povestea naratorului fără nume, sub forma unor calupuri de amintiri în­cân­tătoare, în amestecul lor de vervă și me­lancolie, regret și toleranță, umor și in­teligență sclipitoare. Cinci portrete mag­nifice (doica, tatăl, mama, sora și guver­nanta autorului) sprijină această recon­s­trucție nedeclarată a unei ambianțe is­to­rice: viața la marginea (și mai ales la sfâr­șitul) imperiului austro-ungar, în colo­ra­tul mozaic uman al Cernăuților de după primul război mondial. Bucovina, cu soar­ta ei schimbătoare, se recompune pe ne­simțite din amănuntele unei existențe agi­tate de crize familiale, insolubile, peste ca­re doar naturile providențiale ale doicii ro­mânce, Cassandra, și a lui Strausserl, gu­vernanta austriacă, mai ridică punți, în beneficiul copiilor. Firul cronologiei e de fapt un ghem cu mai multe capete. Ori­cum îl desfaci, e captivant și surprinzător. Din când în când, „pe ecran“ stăruie stop-cadre fermecătoare, care fixează at­mosfera ori starea de spirit a celui care povestește.

Toată copilăria bucovineană a lui von Rez­zori se încorporează în ființa frustă, para­doxală, inclasificabilă a Cassandrei – cine-i va fi dat acest nume, pe care era exclus să-l fi primit la botez?, se întreabă retoric scriitorul. Divinitatea tutelară fusese adu­să în familie de tată, țărancă tânără, mai mult sălbăticiune decât om, de-o urâțenie spectaculoasă: „gorilă femelă îmbrăcată în haine de doică și care răpise un copil alb“ o arată o fotografie. Înfățișarea neo­bișnuită masca însă o căldură „de cloșcă“, multe „ghidușii“, un tact înnăscut, căruia cuvintele nu-i foloseau cine știe cât. Pa­văză secretă a familiei, Cassandra salvează instinctiv copilul de acizii involuntari ai dragostei materne. Fără ea, copilăria au­to­rului s-ar fi stins pur și simplu. Până la 13 ani, totul, de la refugiul aproape senzual sub clopotul părului ei lung (singurul lu^­cru frumos cu care se pare că o înzestrase natura), până la basmele spuse într-un idiom inventat („limbajul ei peticit, cu­legându-și de peste tot cu­vintele, îmbinându-le în­tr-un colaj format din crâm­peie de limbă, cuvinte fic­tive încropite ad-hoc, cre­ații lingvistice grotești, mon­ștri lingvistici, ho­munculi lingvistici...“), de la timpuria familiaritate cu nonconformismul unei na­turi libere, până la primele deslușiri despre moarte, dra­goste, dreptate și iertare, se leagă de Cassandra. Devotamentul ei aproape ne­cuvântător a îndreptat firavul suflet al băiatului, ridicându-l cumva în picioare, pre­gătit pentru viața complicată și miș­că­toare cu care fusese sortit.

„A doua mea mamă“, cum o numește von Rezzori, nu este doar emblema unui mod de organizare a familiei, din vremea când lumea încă se mai sprijinea pe acest nucleu, dar și un extraordinar personaj li­terar. Ultima scenă din capitolul rezervat Cassandrei e un mic poem japonez, cu zăpezi villonești ce nu se mai întorc: o zi geroasă dintr-o iarnă de după război, un drum lung, pe zăpadă, pentru o prețioasă doniță cu lapte, un copil înghețat și obosit și o urâțenie de țărancă deșteaptă, care-i păcălește pașii mici cu jocuri ingenioase. Pășesc de-a-ndoaselea, într-un picior, do­nița lasă gingașe amprente în formă de floa­re pe marginea drumului. Ghidușii.

De ce nu este mama în centrul acestor amin­tiri? Cu mână de mare scriitor, von Rezzori smulge portretul frumoasei aus­triece, conștiincioasă, pretențioasă și edu­cată, din tonurile sumbre la care părea con­damnat. Baricadată pe singurul te­ritoriu care credea că-i aparține de drept, copiii, mama este portretul nefericirii prin inadecvare. Un măritiș nepotrivit și o dem­nitate eclipsată de conformism îi risipesc viața în chinul de a păstra aparențele. Amin­tindu-și, von Rezzori sublimează: înțelegerea ia locul frustrării, iar com­pa­siunea – ranchiunei. „Fantomele vieții ei ratate“; „grația ei (care) nu poate di­si­mula o inhibiție timorată, devenită o a doua natură“; „trufia și aroganța mamei noastre“; „candoarea naivă a mamei noas­tre“; „egocentrismul ei“; „doci­lita­tea pioasă și irascibilă cu care a încercat toată viața să țină pasul cu timpul“. Ce era de făcut, în aceste condiții?...

Așa cum a rămas în memoria fiului, familia von Rezzori păs­trează toate datele incon­for­tabilului amestec de bruschețe meridională, energie carpatină și fragilitate nevrotică tipic vieneză. În cuplul imposibil, soțul egocentric, in­ventiv și jovial își slujește până la excen­tricitate unica pasiune – vânătoarea. Soția își face un scop din a-i expulza tem­pe­ramentul invaziv și ca să facă față unei misiuni greșit atribuite de soartă, aceea de mamă. Dacă bărbatul își dibuise exact limita posibilităților, doamna von Rezzori dimpotrivă, a perseverat o viață întreagă în inaptitudine, cu tragică tenacitate. Sun­tem în ambianța psihologismului austriac deprimat, de sfârșit de imperiu, dar peste datele neliniștitoare ale situațiilor plutește veselia robustă a altui sânge, hrănit de pă­durile Bucovinei, în iernile ei lungi, în ca­re parcă aleargă turme de cerbi în bătaia puștii. În mediul nevrotic, segmentat de ar­mistiții negociate cu ură, copiii în­vă­ța­seră repede să-și „întrebuințeze“ părinții: tatăl a fost iubit și tolerat, cu tot egoismul lui dezinvolt; mama, mai degrabă con­tem­plată cu tandră complezență.

Rezzori e un psiholog rafinat, crescut la școala lui Schnitzler, dar eliberat prin fi­bra latină de morozitățile vieneze. Nu o dată trimite malițios la Freud. Per­so­na­li­tatea i s-a rotunjit cu siguranță nu doar în semi-bucolismul de nevoie al copilăriei cernăuțene, ci și sub influențele succesive ale extra-mamelor pe care le-a avut. De o parte, Cassandra, analfaberă; de cealaltă, Strausserl, guvernanta austriacă echi­li­bra­tă și cultivată. Doi îngeri păzitori și poli echilibranți ai unui spațiu pe cât de tu­multuos, pe atât de încercat.

Printre furtunile domestice și întâmplările de un comic irezistibil (Cassandra aler­gând goală pușcă împreună cu haita de câini de vânătoare, de pildă), prin viața copiilor Rezzori trec și refugiul, și lipsurile războiului (e vorba mai ales de primul, au­torul fiind născut în 1914), sărăcia, pier­derea rând pe rând a reperelor unei lumi. Asamblajul perfect funcțional de clase sociale bine delimitate tocmai se prăbușea. Acea lume imperfectă, dar vitală, fusese aptă pentru toate transformările posibile, cu excepția cataclismului istoric. Des­tră­marea imperiului e trăită prin sinecdoca destrămării propriei familii. În urmă ră­mân sclipirea zăpezilor, căldura - puțin oar­bă, de cuib - a fustelor Cassandrei și pă­mântul bun al vechii Bucovine.

Gregor von Rezzori dedică un capitol aparte surorii mai mari, competitoarea obstinată a co­pilăriei, apoi, după moartea ei prematură la 22 ani, reper in­tangibil de feminitate. Poate cele mai fru­moase pagini sunt cele care recompun ten­siunea confuză a relației frate-soră, re­zolvată sfâșietor în fața morții. Scena de rămas bun, cu puține zile înainte de moa­r­tea tinerei femei, gâlgâie de umanitate. Ea ține să-l provoace pentru ultima oară la o... partidă de râs împreună. Doar te­o­retic „împreună“, din pricina bolii. Îi po­ves­teș­te totuși o scenă, cu mama, în exer­cițiul abnorm al devotamentului ei ine­ficient. Bolnava nu mai reușea să adoarmă de câ­teva săptămâni. Când, în fine, ați­pește, ma­ma observă un păianjen dea­su­pra pa­tului. Înșfacă un papuc și-l trăz­nește, tre­zind-o iremediabil pe suferindă, care n-a mai putut dormi alte câteva săp­tămâni. „S-a delectat văzându-mă că râd cu la­crimi. Mi-a șoptit că i-ar plăcea și ei să se alăture râsetelor mele – nu-i așa că era unul dintre cele mai comice și mai ilustrative exemple pentru bunele intenții mereu ratate ale mamei noas­tre?“ – scrie Gregor von Rezzori.

Nu există resentiment în descrierea aces­tui mic infern familial. Și nimic nu o do­vedește mai bine decât subtilul omagiu adus într-o scenă de împăcare tuturor de­fectelor omenești. După zeci de pagini ca­re povestesc maniile vesele ale func­țio­narului austriac, neiertând nimic din im­perturbabila lui insensibilitate, fiul alege să-l păstreze în... amintirea unei amintiri. O revede la Viena pe guvernantă, Straus­serl, deja nonagenară, și primește spre păs­trare un flash al memoriei ei. Pro­tagoniști, un tată ciudat, dar mult iubit, și o soră care deja nu mai este: „bărbatul înalt, pe patine, îmbrăcat demodat de mo­dern, cu o căciulă de lână pe capul ple­șuv, ducând-o cu grijă de mână pe fe­tița minusculă. Ea își ține cealaltă mână într-un manșon mic, fața ei îmbujorată de frig e încadrată de capișonul tivit cu blăniță al paltonașului. În felul acesta străbat amândoi lumea, alunecând pe gheață și înscriind pe oglinda neagră, cu linii subțiri, modelul în formă de brăduț al urmelor lor“.

Frumoasele zăpezi de altădată. //

// GREGOR VON REZZORI

// Zăpezile de altădată. Portrete pentru o autobiografie pe care nu o voi scrie niciodată

// Humanitas, 2013, 302 pag.