„La Timișoara am găsit un capital pentru toți: capitala culturală”

Este încă devreme pentru un tablou complet, lucrurile sunt încă în desfășurare. Dar așa cum le privesc acum, la final de octombrie/început de noiembrie, după trei vizite în ultimul an și mulți ochi ațintiți de la distanță, aș spune că Timișoara în 2023 a născut, prin numeroasele evenimente interconectate, un set foarte clar de bune practici, pentru acum și pentru viitor, s-a bazat pe comunități mai vechi pe care le-a potențat și le-a pus în mișcare, a construit noi comunități, a creat o țesătură de proiecte culturale, care a cerut (și cere în continuare) permanente ieșiri din inima cetății și o intrare în măruntaiele orașului, cu toate istoriile lui și, poate mai ales, cu prezentul lui.

În octombrie 2022 mergeam la Timișoara să întreb câțiva protagoniști ai scenei de arte vizuale despre așteptările lor pentru 2023. În mod poate neașteptat, majoritatea au vorbit mai puțin despre ce vor face în anul de capitală culturală europeană și mult mai mult despre ce va fi după. De parcă anul se ștergea din mintea lor și apărea o teamă de necunoscut pentru 2024, cu toții își căutau cuvintele legate de continuitate, de finanțări viitoare, vorbeau despre capacitățile unui oraș de provincie de a face sau nu față unui asemenea titlu, vorbeau despre un după 2023. M-am întors în februarie, odată cu inaugurarea titlului, am prins expoziții răspândite prin oraș și proiectul Victor Brauner la muzeul de artă, alături de un entuziasm pe care nu prea puteam pune etichete. Am revenit la începutul lunii octombrie. Cu ocazia inaugurării expoziției Brâncuși – surse românești și perspective universale, la Muzeul Național de Artă, ne-am instalat studioul în Piața Unirii, la invitația Asociației Timișoara 2023, pentru o săptămână de emisiuni Orașul vorbește, în direct la Radio România Cultural, alături de numeroși invitați cu care am încercat să înțeleg mai mult despre ce înseamnă să fii timișorean și să celebrezi altfel orașul ori ce înseamnă să fii oaspete cu un proiect aici.

Fundamental, Timișoara se construiește mental pentru mine din imaginea Revoluției pe fundalul căreia, imediat după 1990, orașul devine spațiul perfect pentru mediul performance-ului. E un oraș pe care l-am privit mereu atât prin cheia avangardelor lui și a experimentului, dar și dintr-o perspectivă corporală, un oraș al „trecerii eliberatoare de la tăcerea asurzitoare” la „nebunia stării de ieșire din ham și chingă a strigătului de stradă”, „nebun, halucinant, ca o întâlnire cu extratereștrii”, așa cum scrie regretatul Daniel Vighi într-o proză prezentă în Pas de deux (Vighi&Marineasa, mulțumesc Ralucăi Selejan și Oanei Maria Doboși – Librăria La două bufnițe, un loc cultural emblematic, pentru această referință extraordinară). Un oraș monumental, sobru și totuși foarte uman, care lasă corpul să trăiască cu adevărat și să respire. Ești liber să mergi prin piețele lui pietonale, să îți performezi coregrafia urbană în voie. Pe de altă parte, e o libertate parcă veșnic controlată: nu ai unde să te ascunzi, ești continuu la vedere. Să devii capitală europeană a culturii vine cu o presiune enormă: toate vocile locale sunt nevoite să intre într-o anumită armonie, să se întâlnească și mai mult decât o făceau deja, la fel relația dintre local și național/internațional trebuie urmărită ori mediul academic activat. Pentru un privitor dinafară, mai important ca orice e să înțeleagă orașul dincolo de carapacea lui, dincolo de frumusețea centrului (restaurat pe alocuri, încă în așteptarea restaurărilor în multe alte situații), dincolo de sentimentul de mișcare liberă în acvariu.

Bunele practici. Investiția în educație. Medierea artistică. Publicul nou

În primul rând, este modul de a opera: ceea ce eu ca turist nu văd în mod direct. Sorina Jecza, manager cultural, președinta Fundației Triade, declară că principala schimbare și moștenire, pe care titlul de capitală o lasă orașului, asta ar fi: „Între noi toți, operatorii culturali, s-au creat relații care nu pot fi date înapoi, s-a creat un standard, s-au ridicat un fel de etalon major” și „o exigență”, așa cum adaugă istoricul de artă Ileana Pintilie. „Și din partea publicului – continuă Jecza –, și din partea producătorilor, s-au perfecționat anumite canale și anumite meserii” în relație cu arta și cu modul în care o livrezi publicului. Meserii noi? Cea de mediator artistic, o anumită educare vizuală a voluntarilor, care va rămâne pentru viitor. O investiție, așadar, în educație și în formarea permanentă a publicului. Un public de care înșiși timișorenii se temeau înainte de 2023: că va fi același, în număr mic, în goană de la un eveniment la altul. Același lucru mi se confirmă, de fapt, în urma tuturor întâlnirilor pe care le-am avut. Cu toții vorbesc până la urmă de o implicare la un cu totul alt nivel în acest an, de nevoia construirii unui mod de lucru funcțional, pentru ca proiectele chiar să se poată cu adevărat contura. Și de posibile noi tipuri de public apărute.

Comunitățile. Potențialul creativ al orașului. Interacțiunea locuitorilor cu patrimoniul

Așa cum ghidul Ludovic Satmari își organizează tururile prin oraș performând un continuu du-te-vino prin piețele Timișoarei, prin aceleași locuri, dar mereu din alte și alte unghiuri, creând astfel o istorie cronologică de tip palimpsest a orașului, la fel scriitoarea și profesoara Adriana Babeți reușește să capteze în discursul ei mediul academic (toate programele Universității de Vest din acest an), mediul literar, istoria socială și culturală a orașului, mentalitățile, totul îmbrăcat în umor și într-o extraordinară generozitate. Te poartă în interiorul unei Hărți secrete, a oamenilor și a locurilor, în dorința de a reconstrui orașul și vechile comunități; detaliile aparent mici provoacă exact acea necesară schimbare a unghiului din care privești lucrurile: dintr-o anumită margine fertilă, departe de centru.

„Cel mai mare dinamism cultural de când cunosc eu acest oraș e în acest an”, declară Babeți. „Am găsit un capital pentru toți: capitala culturală. Ceva ce a adus un profit și un beneficiu tuturor locuitorilor, dacă aceștia au avut energia, bunăvoința să iasă din case și să nu se mai mire stând în fața televizoarelor că nu se întâmplă nimic. E loc pentru toate categoriile sociale.”

Odată părăsit centrul către cartierul Fabric, pe malul Begăi, arhitecta Oana Simionescu te întâmpină la Faber, cu un discurs despre moștenire industrială și comunitate/comunități. Faber este un centru cultural independent, aflat într-o incintă industrială cu o vechime de peste 200 de ani. Este, deja, un ecosistem, născut și construit zi de zi cu scopul de a „ne fi mai bine în acest oraș tuturor”, identificând nevoi și probleme locale, creând numeroase tipuri de colaborări, inclusiv cu mediul academic (Universitatea Politehnică).

La fel, ce se întâmplă în jurul Muzeului Apei, o instituție născută în iunie 2023, e extraordinar, creată în jurul primei uzine de apă a orașului, datând din 1914. Aflat la periferie, în mijlocul mai multor cartiere rezidențiale populate de familii cu copii, plasat, așadar, nu într-un circuit obișnuit pentru timișoreni și turiști, Muzeul Apei s-a construit, declară Anabella Costache, coordonatoarea Muzeului, „pornind de la nevoile locuitorilor”, echipa muzeului imaginându-l ca pe „un spațiu cultural, deschis comunității, în care cei care trec pragul nu doar asistă pasiv la istoria uzinei de apă, ci interacționează cu patrimoniul, cu poveștile lui, ca parte din dezvoltarea orașului”.

Mediul academic. Campusul creativ – „adecvarea” la contemporan

Nod social, spațiu al inovării și al creativității, UPT Campus Creativ este iarăși un model care atrage atenția la Timișoara anul acesta, prin numeroasele proiecte și contacte pe care le face posibile. Aflat în interiorul Universității Politehnice, el s-a născut, declară una dintre inițiatoarele lui, arhitecta Loredana Gaiță, ca un spațiu „comunitar, social și cultural, un campus care aduce oameni împreună, îi face să testeze lucruri noi, colaborări inedite, întâlniri cu arta și mediul cultural”. „Să avem – punctează Loredana Gaiță – cetățeni mai implicați, mai adecvați vremurilor în care trăim, mai activi”.

Brâncuși va închide Capitala Europeană a Culturii și deschide noul an fără titulatură

Artele vizuale sunt foarte prezente la Timișoara și au fost în mod continuu de-a lungul anului: e multă artă sub absolut toate formele – de la crucile lui Gorzo din balconul de la etajul Comenduirii Garnizoanei, „Monumente sărace reșapate”, la extraordinara expoziție solo Lucruri mărunte, lucruri prețioase a regretatului Mircea Nicolae, în același spațiu, dar la parterul clădirii și în primăvară. De la o adevărată frescă a sculpturii contemporane românești, situată la Cazarma U, în proiectul după SCULPTURĂ/SCULPTURĂ după, până la expoziția Brâncuși de la Muzeul de artă, curatoriată de Doina Lemny și organizată de muzeu, alături de Fundația Art Encounters și Institutul Francez. Brâncuși – surse românești și perspective universale are deja cronici dedicate în presa culturală, iar eu aș spune doar atât despre ea, că dacă în jur toate proiectele cer comunicare, cer interacțiune, își propun să fie noduri culturale și speră să devină parte din comunitate, la muzeu totul se transformă într-o invitație la privire țintită, la respirație și la tăcere: „Vino când ești liniștit, alocă-ți timpul să stai tu cu cât mai multe lucrări în parte, nu doar să le privești, ci să le vezi cu adevărat” – e invitația pe care Ovidiu Șandor, președintele Fundației Art Encounters, o făcea într-un dialog al nostru din Piața Unirii. Brâncuși – ca o contrapondere la zumzetul orașului.

Care va fi moștenirea capitalei culturale? S-a născut oare în 2023 un nou public la Timișoara? S-au mai schimbat priviri și mentalități? Nu poți da acum asemenea verdicte. Sunt mult mai mulți actori culturali care fac în acest an din Timișoara o capitală culturală, în acest articol prezenți doar o parte dintre ei. În 2023, la Timișoara lucrurile cele mai importante sunt comunitatea, periferia și cartierul, patrimoniul reactivat, comunicarea între instituții, medierea artistică, afluența de public în diferite colțuri ale orașului. //