Labirintul poveştilor de dragoste

Love stories, de Radu F. Alexandru, în regia lui Claudiu Goga, cu Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Alexandru Pavel, Diana Cavallioti, la Teatrul Metropolis.

Premiată la concursul Piesa anului (2010) al UNITER, piesa Labirint, de Radu F. Alexandru, ce se joacă acum la Teatrul Metropolis cu titlul Love stories, produce încă de la lectură oarecare stupoare cu privire la viziunea autorului asupra iubirii în relaţia de cuplu. O seamă de neînţelegeri bizare scoase la iveală prin forţarea notei duc la situaţii ireconciliabile faţă de care o simplă ridicare din umeri nu este însă suficientă, fiindcă pretenţiile autorului sunt ceva mai mari şi bat spre misterul fiinţei şi al existenţei.

O mamă autoritară, intolerantă şi nefericită, un tată filozof carismatic, profesor universitar intră în derută la aflarea veştii căsătoriei fiului lor, băiat de treabă, fiinţă vulnerabilă, dar avid de dragoste (care i-a lipsit probabil în familie). Aleasa, Giulia, e prezenţa cea mai stranie din piesă, fiindcă face un copil fără să-l fi dorit, se căsătoreşte cu tatăl acestuia tot à contre coeur, pentru ca spre final să-şi dezvăluie pornirile perverse (e lesbiană) dintr-un prea plin al accidentelor biografice. E orfană de mamă, o părăseşte mai apoi şi tatăl, care se sinucide într-o cameră de hotel cu ea alături, caută afecţiunea şi o găseşte pe undeva prin junglele Americii de Sud, lângă o fiinţă de acelaşi sex şi cu aceeaşi vocaţie a suferinţei, dar şi a speranţei. (Cam trasă de păr această istorie exotică!) În final, din toată astă încrucişare de destine, tatăl care părea cel mai raţional şi detaşat (ironic în exprimare), se sinucide (lovitură de teatru) lăsându-i pe toţi cu gura căscată, inclusiv pe spectatorii care sperau probabil la o revenire la verosimil a celor despre care autorul se angajează a ne povesti. Mai ales că acesta ni se adresează în mod direct în vreo trei reprize relatând de la faţa locului, adică de la Albena, unde se afla în vacanţă, martor, zice-se, al întâmplărilor.

Procedeul autoreferenţial îl include în piesă şi pe autorul adevărat, care a pus probabil şi ceva din aventura propriei vieţi în acest love story cu aer de policier. Mai sunt şi alte ingrediente la modă în text şi în spectacol, respectiv limbajul derapat în trivialitate de care abundă textele contemporane şi ecranele cu filmări din dreptunghiul cărora ne urmăresc insistent privirile eroilor. (Episoadele filmate sunt şi ele indicate în piesă, evident, lăsând libertatea regizorului de a le folosi după plac.)

Regizorul Claudiu Goga, tentat iniţial de melodrama subsidiară explicitată mai cu seamă în laitmotivul musical bine ales, dă montării de la Metropolis şi o tentă de dezbatere, de proces (de aici şi distribuirea unor scaune în decor care aşază în dialog direct personajele) prelungit în etajul filmic, unde gros-planurile vor să sugereze adânci fixaţii în conştiinţă. Cu alte cuvinte, eroii se întâlnesc doi câte doi sau trei în şedinţe de psihoterapie inutile, de vreme ce acestea mai degrabă îi învrăjbesc, scoţând la iveală loessul din relaţiile cu aparenţă de normalitate (e atacat, evident, şi convenţioalismul vieţii civilizate). Problema nu e doar a relaţiilor, ci şi a personajelor a căror psihologie contorsionată regizorul e preocupat să o înţeleagă şi redea prin intermediul distribuţiei bine alese. Dana (mama) e Maia Morgenstern cu tot ce ştie ea să aducă în scenă ca inteligenţă şi backround cultural.

E pedantă până la rigiditate şi dramatică până la lacrimă, izbutind să-şi ascundă drama până la acea scenă memorabilă cu Giulia, când aceasta se năpusteşte asupra ei într-un sărut ce pare al morţii, nu al iubirii. Scena care se petrece lângă un stâlp coşcovit, sub un felinar care pâlpâie enervant (scenografie: Lia Dogaru), e destinată să o demaşte şi pe ea, cu suferinţă cu tot. Un strigăt bine plasat... pe banda sonoră marchează momentul. Diana Cavallioti, sigură pe ea, se dovedeşte aceeaşi actriţă de mari resurse pe care am remarcat-o încă de la debut şi nu demult în Cui i-e frică de Virginia Woolf?. Are aplomb, forţă şi un tremur interior indeniabil care o plasează adesea în centrul de greutate al spectacolului. Mircea Rusu, cu prestanţa-i artistică tot mai evidentă în ultima vreme, joacă subtil ambiguităţile rolului, rezonându-se de unul singur în faţa perplexităţii provocate de viaţa ce-i lunecă printre degete. Ca nisipul pe care e pus să calce în scenă. În fine, tânărul Alexandru Pavel rămâne un naiv care ştie să facă din sinceritate o armă pe scenă. Marcat profitabil de rolul doctorului din Ivanov, spectacolul Teatrului Bulandra, actorul dă consistenţă unui personaj cam indecis din scriitură. Mai apare în câteva momente filmate şi cunoscutul jurnalist Emil Hurezeanu, care ridică pe afiş cota de interes a spectacolului, deşi rolul putea să-i revină de drept autorului însuşi. ( Cum jurnalistul e şi poet, poate istoria poveştilor la care asistă îl va inspira, cine ştie.) Această primă ieşire la rampă a piesei premiate în 2010, Labirint, de Radu F. Alexandru, de la Teatrul Metropolis, a fost, cum era şi firesc, cu... şampanie. //