Lagărul din cap

In romanul Leagănul respiraţiei, Herta Müller evocă o experienţă care nu-i aparţine, aşa cum face în toate celelalte cărţi ale sale, ci una pe care a cunoscut-o după ore nesfârşite de ascultat poveştile celor direct implicaţi. Este vorba despre saşii deportaţi, începând cu 1945, către lagăre de muncă în URSS, de unde unii au revenit după câţiva ani, alţii nu.

Scriitoarea a stat îndelung de vorbă cu poetul Oskar Pastior, supravieţuitor al unui astfel de lagăr, dar în 2006 acesta moare. Herta Müller porneşte în scrierea romanului său de la caiete de notaţii, în urma discuţiilor avute cu Oskar Pastior şi cu alţii, şi a unei vizite în Ucraina, pe locul unor foste lagăre de muncă forţată. Documentarea foarte serioasă se topeşte însă admirabil în naraţiunea la persoana I, din acest roman care e de departe cel mai reuşit al autoarei, şi astfel cititorul are în faţă vocea unui foarte tânăr personaj. Eroul, Leopold Auberg, sas din Sibiu, adolescent, e pus pe lista celor care trebuie să fie deportaţi pentru că tocmai împlinise în 1945 şaptesprezece ani şi corespunde criteriilor de recrutare pentru lagăre ruseşti.

La plecare, bunica îi spune, profetic: „Ştiu că te vei întoarce“. Se va dovedi că rămânerea în viaţă şi întoarcerea nu sunt chiar atât de preţioase pe cât par, nu în orice condiţii.

Viaţa din lagăr e descrisă, ca în toate naraţiunile care evocă experienţe traumatice, cu o detaşare justificată psihologic: păduchii şi praful de ciment invadează trupurile, dar mai ales foamea, adevărat personaj al cărţii, sunt expuse în scene care ne trimit la memoriile celor deportaţi sau ale celor care au făcut închisoare comunistă. La Herta Müller, descrierea nudă se transformă în metaforă şi naraţiunea capătă, dintr-o dată, aura unui basm trist, aproape suprarealist: „Pe ghiorăie-maţe ajuns numai păr şi oase îl taxezi după găvanele din obraji - şi anume dacă în ele perişorii albi subţiri i-au crescut îndeajuns de lungi şi deşi. Fiindcă înainte de moartea prin înfometare, omului îi creşte pe faţă un iepure alb“.

Cum fiecăruia i se pare că raţia lui zilnică de pâine e mai mică decât a celorlalţi (percepţie deformată din cauza foamei, căci pâinea e cântărită draconic de Fenia), el o schimbă, dar imediat ce capătă alta, senzaţia de frustrare reapare. Trocul acesta înşelător e un cerc vicios din care nu se poate ieşi; în plus, duce la o scrutare a Celuilalt, care alimentează o luptă surdă pentru supravieţuire: „Şi atunci îţi zici că degeaba mai iroseşti pâinea pe ăsta, că nici nu merită osteneala să se mai hrănească, de vreme ce în curând iepurele alb îşi va fi mâncat mălaiul“. Există însă o morală impresionantă: când unul dintre ei vrea să profite de Kati-Planton, o fată retardată mintal, şi îi oferă o bucată de lemn în loc de pâinea lui, ceilalţi fac dreptate: „Cât timp [Kati] trăieşte printre noi, ne ştim capabili de multe rele, dar nu de toate“.

De îndată ce un deportat trece în lumea drepţilor, foştii lui colegi se grăbesc însă să-i recupereze hainele şi raţia de pâine, ascunsă în pernă, iar graba cu care dezbracă trupul neînsufleţit e motivată, halucinant, nu doar de instinctul autoconservării, ci şi de teama că un cadavru ajuns rigid va face imposibilă operaţiunea. Leo comentează macabru: „Scuturatul morţilor e felul nostru de a-i jeli. Când în baracă soseşte targa, conducerea lagărului nu trebuie să se mai aleagă cu nimic altceva în afara cadavrului“.

Foamea este laitmotivul principal al poveştii lui Leo. Visează că mănâncă dejunuri copioase, îşi pune deoparte bucăţele de pâine, pentru mai târziu, dar nu le poate păstra prea mult, se luptă cu sine, luptă din care se naşte o creatură stranie, numită „Îngerul foamei“, dar care, în ciuda numelui, nu prevede nimic bun: „Cu foamea-n văzul lumii, Îngerul mă însoţeşte la mormanul de gunoaie din spatele cantinei... Foamea îmi este direcţia, de nu cumva o fi a lui“. Este, de fapt, dincolo de stilul poetic propriu Hertei Müller, o dedublare tragică a eroului, o schizoidie chiar, ca semn al deteriorării parţiale a minţii din cauza înfometării: „Îngerul mă lasă să trec înainte. N-a devenit ruşinos, doar că nu vrea să fie văzut împreună cu mine. Sunt mâinile mele, Îngerul nu se atinge de gunoaie“.

Hrana atât de dorită devine însă un duşman, în timp. Când găseşte pe jos o bancnotă, la bazar, într-o ieşire de voie, Leo se îndoapă cu tot ce găseşte de mâncare, după care, cum stomacul lui nu mai era obişnuit cu multe alimente, vomită tot, chiar înainte de întoarcerea în lagăr. Golirea rapidă şi violentă a stomacului e însoţită de o constatare înfricoşătoare: mâncarea aşa-zis normală nu mai este pentru el, îi face rău, deci el nu mai aparţine lumii „normale“: „… lagărul mă ţine prizonier spre binele meu, nu pot s-ajung de râsul lumii decât în locuri de care nu aparţin. În lagăr sunt acasă...“.

Când renunţă la un şal din mătase, adus de acasă, pentru a obţine mâncare în schimb, Leo e recompensat în mod surprinzător: şeful lagărului, Tur Priculici, îl trimite să muncească în colhoz. Leo crede că e o trimitere mascată la moarte, dar revenind de acolo, seara, are ocazia să fure cartofi, ascunzându-i în haine, nu e controlat de nimeni şi înţelege că acesta fusese preţul pentru şalul de mătase.

Scena în care Leo se întoarce în lagăr, având hainele îndesate cu cartofi, mergând ca un robot îmbrăcat sordid, slab şi devorat de păduchi, neputând să se scarpine din cauza cartofilor care, ticsiţi inclusiv pe la încheieturi, îl fac foarte rigid, e o imagine cinematografică grotescă greu de uitat. Universul întreg din jurul lui Leo, „omul de cartofi“, ia un aspect de coşmar: „Salcâmii, porumbul, chiar paşii mei purtau pelerină neagră. Căpăţânile de varză priveau în urma mea ca nişte căpăţâni de om cu tunsori şi căciuli din cele mai diferite. Doar Luna purta bonetă albă şi-mi palpa faţa ca o infirmieră. Mi-am zis că poate cartofii nici nu-mi mai trebuie, poate că m-am şi intoxicat mortal în pivniţă şi încă n-o ştiu. Mi-am spus că nu-i permis să mă tem, altfel mă-nec. Vorbeam cu mine însumi ca să nu mă rog“.

Această pierdere a identităţii fusese observată de Leo mai înainte, la nivelul diferenţierii sexelor: din cauza foamei şi a degradării trupeşti, femeile şi bărbaţii din lagăr nu par să mai aibă trăsături sexuale distincte, devin nişte fantoşe asexuate: „Ce-i drept, continui să spui ăla sau aia, la fel cum spui şi pieptenele ăsta sau baraca asta. Şi ca şi-acestea oamenii pe jumătate morţi de foame nu sunt de gen bărbătesc sau femeiesc, ci obiectiv neutrali ca nişte obiecte - probabil de gen neutru“.
O bătrână rusoaică îi oferă lui Leo o batistă albă, care pentru ea e simbolul iubirii faţă de fiul ei deportat în Siberia, iar Leo o va păstra ca pe o fiinţă protectoare: „Nu mi-e ruşine să spun că batista a fost singurul om care a avut grijă de mine în lagăr“. În locul lui Dumnezeu sau chiar al unui înger veritabil, dragostea unei mame, fie ea şi din poporul care îl deportase, e un sprijin, singurul posibil. Singurătatea deportatului este enormă, iar amintirea familiei nu duce, cum cititorul s-ar aştepta poate, la o imagine idilică: deşi cei rămaşi acasă nu au vreo vină, ei rămân nu mai puţin pe dinafara acestei experienţe alienante şi, când se naşte un frate al lui Leo, acesta îl vede ca pe „un ersatz de frate“ şi chiar ca pe înlocuitorul său în cadrul familiei.

Solidaritatea legăturii de sânge dispare astfel în faţa unei suferinţe prea mari, care dislocă identitatea şi pe care cei dragi nu pot să o înţeleagă.

Întors acasă după cinci ani, Leo se simte foarte străin faţă de ai săi: „Eram închis în mine şi dat afară din mine - lor nu le aparţineam şi mie îmi lipseam ... Să fii străin e, cert, o povară, dar să te simţi străin într-o imposibilă apropiere - e o povară peste poate“. Leo e cu totul schimbat şi pentru totdeauna. Nu doar felul lui de a mânca e altul: „Mănânc cu toţi porii ... Aşa de mult îmi place să mănânc încât nu vreau să mor fiindcă atunci nu voi mai putea mânca“. Alta e întreaga lui fiinţă: „Capul îl ţineam în valiză, respiram ruseşte“. Lumea liberă devine un spaţiu pe care nu şi-l mai poate apropia, nici dacă se duce să revadă, la Sibiu, în Biserica Sfintei Treimi, „sfântul în mantie cenuşie purtând la ceafă drept guler o oaie“, nici dacă se mută în Austria, unde trăieşte până la o vârstă înaintată. Lagărul e în mintea lui şi, decenii după regăsirea libertăţii, Leo visează că e deportat iar şi iar şi că găseşte lagărul gol, toţi camarazii de suferinţă, personaje foarte credibile în naraţiune - Trudi Pelikan, Bea Zakel, Albert Gion, Kobelian, Paul Gast şi Oswald - au dispărut, nu e nici măcar un nacealnic (şef, în ruseşte - n.a.) şi, spune Leo, „Nimeni de aici nu mă vrea, iar eu de aici în niciun caz nu pot pleca“.

Ajungem, astfel, la al doilea punct forte al cărţii: constatarea identităţii pierdute a celui care supravieţuieşte. „De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagărul să-mi aparţină?“, se întreabă Leo. Punând pe hârtie povestea „pâinii obrajilor“, Leo observă cu amărăciune că „în libertate fiind, îmi sunt de unul singur şi chiar mie însumi, irevocabil, un martor fals“. Cum să descrii mai bine ceea ce ţi-a modificat deja spiritul? Cum să te detaşezi de ceea ce face parte din tine?, aşa cum o bucăţică de zgură îi pătrunsese lui Leo în picior, la gleznă, pentru totdeauna.

„Tot ce am port asupra mea. Sau: Tot ce-i al meu port cu mine“, sunt primele fraze ale lui Leo, la începutul romanului. Se referă la obiectele personale, puţine, pe care le ia cu el în lagăr. Dar, când iese de acolo, cu ce mai rămâne, din propria-i identitate de fost om liber? Rămâne cu o singurătate aparte, cea care dansează, în final, cu obiecte (cu ceainicul, cu telefonul, cu zaharniţa ş.a.), terminând cu imaginea în care, găsind o stafidă, Leo dansează cu ea, apoi o mănâncă, pentru ca, din stomac, să simtă „o anume depărtare“. Este singurătatea incurabilă a celor care au fost privaţi de libertate, în secolul al XX-lea. //

// HERTA MÜLLER
// Leagănul respiraţiei
// Editura Humanitas, 2010