Pe aceeași temă
Si Ionescu e victima unor inexactitati, minore, de informare - de pilda, fixeaza intoarcerea lui in Romania la 14 ani, in 1923 (p. 45), iar nu la 13 ani, cand a avut loc de fapt; dar mai ales el e victima unor erori ce provin din lipsa de finete psihologica in interpretarea faptelor.
Autoarea, careia ii repugna tot ce tine de etnic si de national (pe care le confunda intotdeauna cu excesul lor, cu etnicismul si nationalismul), explica neaderenta lui Ionescu la antisemitism si la nationalism intr-un mod surprinzator si cam grosolan: prin originea lui etnica evreiasca (p. 49). Iar insultele grele ale lui Ionescu la adresa armatei romane din ultima sa Scrisoare din Paris le pune nu pe seama amintirilor rele de soldat ale lui Ionescu, ci pe seama faptului ca armata romana, in principal ofiterii: "s’étaient distingués, rappelons-le, par leur participation à l’extermination des Juifs en Bessarabie, en Bucovine, en Transnistrie..." (p. 395).
De acord, dar cu conditia sa aduca proba ca Ionescu a stiut, la 19 martie 1945, cand si-a scris textul, de contributia armatei romane la exterminarea evreilor. Altminteri, suntem in speculatie pura. Oricum, textul lui Ionescu nu contine ceea ce sugereaza L.-L.
Autoarea are, de altfel, ca metoda de lucru o anume tehnica, foarte sugestiva, a contextualizarilor fortate. De pilda, il incrimineaza pe Eliade, aflat, in vara 1941, in legatia romana de la Lisabona, pentru ca nu comenteaza in nici un fel in jurnalul sau pogromul de la Iasi din 29-30 iunie. Autoarea e sigura ca Eliade a stiut de nenorocire - "il n’est pas pensable que l’implication du gouvernement portugais dans un événement survenu en Roumanie n’ait pas fait de remous à la légation roumaine de Lisabonne" (p. 290) - si aproape sigura ce-a gandit Eliade despre masacrarea evreilor: "Peut-être jugeait-il l’événement trop mineur - en somme, quelques centaines de «judéo-bolcheviques» de moins, complices des parachutistes, comme l’avanait le communiqué officiel du gouvernement - pour mériter d’être mentionné dans ses cahiers" (pp. 290-291).
Procedeul, sa recunoastem, este sugestiv. Il au toti romancierii.
La Lisabona fiind, Eliade a stiut, deci, cu siguranta de pogromul de la Iasi, spune Al. L.-L.; in schimb, ea admite ca Monica Lovinescu, in Bucuresti fiind in timpul razboiului, n-a stiut nimic despre volumul antisemit Ard malurile Nistrului (1941) de Constantin Virgil Gheorghiu (pp. 414-415). Se poate. Dar se poate si ca Eliade sa nu fi stiut de pogrom.
Oricum, putina indoiala nu strica.
Al. L.-L. reface si contextul istoric in care Cioran si-a tinut, la 27 noiembrie 1940, conferinta radio despre Corneliu Zelea Codreanu. Conferinta care, s-o spunem, alaturi de textele despre Hitler din 1934, reprezinta nivelul cel mai de jos la care a coborat Cioran. Care e, deci, refacut de Al. L.-L., contextul istoric al conferintei? In noaptea de 26 spre 27 noiembrie, legionarii asasineaza la Jilava 64 detinuti politici (p. 334); in 27 noiembrie, Cioran isi tine la radio conferinta despre Capitan (p. 335). Sugestia Al. L.-L. este ca textul lui Cioran e cu atat mai vinovat cu cat a fost difuzat la radio in acest context criminal.
Asa este, circumstantele au fost criminale; atata doar ca Cioran nu le-a cunoscut, caci stirea despre Jilava, ca si cea despre asasinarea lui Iorga si Madgearu, a patruns in presa abia in 29 noiembrie, sub forma unui Comunicat al Presedintiei Consiliului de Ministri. A fost - ca sa-l citez pe Z. Ornea - o "stranie, nenorocita coincidenta" (p. 196). Care nu-l scuza, tot vorba lui Ornea, pe Cioran pentru faptul ca mai tarziu si-a publicat textul in presa scrisa.
Ce concluzie ilogica trage insa Al. L.-L. din acest context?
Sa vedem: "Car pour avoir fait l’apologie du chef de la Garde de fer au moment même où ses troupes tuaient, Cioran n’est plus en mesure de dire, ou de s’autoriser à dire, même trente ans après: «Le Juif, c’est moi.» Il aurait fallu, pour légitimer une telle parole, qu’un aveu public le délie de sa faute" (p. 440).
Ii amintesc Alexandrei Laignel-Lavastine ca, in noaptea de 26-27 noiembrie, legionarii care au ucis la Jilava nu au trecut intai pe la Cioran, pentru a-si primi ordinele de la el; ca ucigasii legionari au ucis la Jilava romani, iar nu evrei; ca pentru orice om exista dreptul la cainta si ca Cioran, desi nu si-a recunoscut in piata publica vina, a dat repetate semne de remuscare si de cainta, numai sa fii dispus sa i le vezi.
Iar ca observatie generala pentru acest gen de puneri fortate in context: Eliade si Cioran si-au adus, fiecare in felul lui (unul mai ortodox, altul mai eretic) contributia lor doctrinara la legionarism. Dar intotdeauna intre o doctrina si un fapt istoric se intercaleaza factorii de decizie politica (ei insisi aflati intr-un anume context istoric) si factorii de executie a deciziilor politice. Intre Eliade si pogromul de la Iasi din 1941, ori intre Cioran si masacrele legionare de la sfarsitul lunii noiembrie 1940 nu se poate stabili o legatura directa cauza-efect, asa cum sugereaza cercetatoarea franceza. Si pentru pogromul nelegionar de la Iasi, si pentru executiile de la Jilava, deciziile le-au luat altii decat Eliade si Cioran. Vina lor, reala si grea, e alta: aceea de a fi optat, in deplina libertate, pentru o ideologie extremista si de a fi contribuit prin scrisul lor la prestigiul acesteia. E mult. E foarte grav. Nu e necesar sa-i incarcam cu mai mult de atat.
Cum nu e necesar nici sa-l incarcam pe Eliade cu raspunderea pentru persecutiile ce le-a suferit Vasile Paraschiv. Caci iata la ce o duce pe Al. L.-L. arta contextualizarilor fortate: "En 1980 justement, alors que le courageux syndicaliste Vasile Paraschiv, infatigable militant de la cause des droits de l’homme et des libertés syndicales en Roumanie, vient d’être arrêté, battu par la Securitate et donné pour disparu, Eliade a de nouveaux motifs de réjouissance: deux livres sur lui, signés par deux de ses compatriotes, viennent de paraitre, l’un de Adrian Marino (L’Herméneutique de Mircea Eliade), l’autre de Mircea Handoca (Contributions biobibliographiques)" (pp. 468-469). Sa intelegem din acest context ca Eliade a dat ordin sa fie maltratat Vasile Paraschiv? Sau ca ordinul l-a dat... Adrian Marino? Ori Mircea Handoca? Sau l-au dat, cu forte reunite, editorii lui Marino si-ai lui Handoca? Sa recunoastem, Al. L.-L. a creat, in acest pasaj, o adevarata capodopera a contextului istoric...
Asa cum nu e nevoie sa le atribuim lui Eliade si Cioran fapte pe care nu le-au facut, nu e nevoie nici sa le punem in seama idei pe care nu le-au avut. Cand Al. L.-L. il plaseaza fara nuante pe Cioran in "une idéologie ethniciste et organiciste" (p. 68), ori cand afirma ca "pour Cioran, la lumière ne vient pas de l’Ouest" (p. 80), ea pur si simplu greseste. Ea greseste flagrant, asemeni cuiva care nu l-a citit pe Cioran.
Cand sustine ca Cioran l-a urmat pe Nae Ionescu in "son plaidoyer en faveur de l’exclusion des Juifs du corps social" (p. 102) greseste de asemenea, caci si Nae Ionescu si Cioran (si V. Marin, iata, ii mai ofer o informatie utila doamnei L.-L.) s-au inspirat dintr-o unica sursa, germana: Spengler; ultimii doi, pe fata, primul, dupa naravul lui, prin contrabanda.
Apoi, cand scrie: "La Légion est écrasée le 22 janvier 1941. Certains légionnaires trouvent dès lors refuge en Allemagne, en Autriche et en Hongrie; d’autres, moins chanceux, seront expédiés en première ligne contre l’Union soviétique sur le front de l’Est, où ils seront rapidement décimés; d’autres, enfin, sont envoyés dans différentes légations roumaines à l’étranger. Tel sera le cas de Mircea Eliade en avril 1940, puis de Cioran début 1941" (p. 120), aglomereaza, intr-un singur pasaj, eroarea cu insinuarea. Cioran nu a fost legionar - ci, de dinafara legiunii, ideolog al miscarii legionare, al extremei drepte cu preferinta pentru legiune, de fapt. Ceea ce e intr-un fel mai grav, dar ne permite sa intelegem caracterul eretic fata de legionarism al textelor sale. Daca ar fi fost legionar, ar fi stat cuminte in front, fara sa-si permita idei originale si in raspar cu doctrina oficiala. Ca ideolog de dinafara legiunii, si-a permis toate libertatile, inclusiv sa critice antisemitismul acesteia. In cazul lui Eliade, care a sprijinit miscarea legionara mult mai direct decat Cioran, si care a facut propaganda electorala pentru legiune, nu se stie inca daca a fost sau nu a fost propriu-zis inregimentat. Parerea mea este ca nu, dar, desigur, trebuie sa asteptam ca istoricii sa produca proba pro sau contra. (Parerea mea despre neinregimentarea lui Eliade are o baza strict speculativa.
Cred ca relatia lui Eliade cu Nae Ionescu a fost, in mod paradoxal, o piedica in inregimentarea lui Eliade. Caci, daca Nae Ionescu ar fi rupt-o cu legionarii - fapt oricand posibil, dat fiind cinismul personajului si date fiind nenumaratele lui rupturi politice din trecut -, ce s-ar fi facut Eliade? Ar fi avut de ales intre Nae Ionescu si legiune, iar daca l-ar fi urmat pe Nae Ionescu, s-ar fi autolivrat razbunarii legionare, ca "tradator".
Oricum, pentru a sti daca Eliade a fost inregimentat sau nu, trebuie sa asteptam dovezi scrise.) La nivelul actual al cercetarilor, e mai corect sa il numim, ca pe Cioran, ideolog al legiunii. A ii numi pur si simplu legionari, cum face Al. L.-L. in pasajul de mai sus ("d’autres slégionnairest") e o inexactitate, o lipsa pagubitoare de nuante. Felul cum nareaza autoarea consecintele zdrobirii legiunii (unii legionari se refugiaza..., altii sunt trimisi pe front..., altii, in sfarsit, sunt trimisi in diferite legatii romane din strainatate) sugereaza, in ciuda precizarii sale ca Eliade a plecat inca in 1940, ca acesta a fost trimis de Antonescu, ca legionar, sa reprezinte Romania. La pagina 429 a cartii, de altfel, Eliade e numit "l’ancien diplomate du maréchal Antonescu"; da, Eliade l-a reprezentat pe Antonescu; dar mai intai, cronologic vorbind, l-a reprezentat pe Carol II; si, de fapt, ca toti ceilalti foarte numerosi diplomati scriitori, a reprezentat Romania. Si a fost numit functionar cultural nu pentru meritele lui legionare, ci pentru ca era un tanar stralucit si promitator (ca si Busuioceanu, Tincu, Horia Stanca, Eugen Ionescu si altii, nelegionari cu totii, ba chiar dusmani ai extremei drepte).
Eliade nu avea deci ce cauta in pasajul insinuant de la p. 120; Cioran - cu rezerva ca n-a fost legionar, ci ideolog al extremei drepte, cu puternice afinitati pentru legionari -, da. Sosul gros de imprecizii si insinuari in care scalda autoarea faptele lipseste lucrarea ei de acuratete stiintifica si o transforma intr-un eseu romanesc.
De altfel, felul cum amesteca sursele de documentare, punand pe acelasi plan de credibilitate izvoarele directe cu operele de fictiune (fie ele semnate de Eliade sau de Bellow) e simptomatic (si un fapt pe care unii comentatori - vezi Mircea Iorgulescu, in 22 - i l-au si reprosat). Autoarea nu pare sa stie ca un roman, chiar si autobiografic, e o opera de fictiune, si ca, deci, nu poate fi apreciat prin criteriul adevar-fals, sinceritate-minciuna; nestiind asta, scrie ca Noaptea de sanziene este un "grand roman explicitement autobiographique (mais toujours très menteur)" (p. 423). Sau: foloseste romanul lui Bellow ca sursa; si face doua erori intr-o singura fraza: "Ravelstein [...] dans lequel un des principaux protagonistes n’est autre que Mircea Eliade (alias le Pr. Radu Grielescu)" (p. 489). In primul rand, personajul Radu Grielescu nu este "un des principaux protagonistes" din roman, ci un personaj episodic; in al doilea rand, cand te ocupi de un roman, ontologia literara si tehnicile de interpretare iti cer sa pleci de la personaj spre persoana pe care acesta o codifica, deci de la Radu Grielescu spre Mircea Eliade, si nu invers; iar Radu Grielescu e totusi o fictiune, si nu tot ce fictioneaza marele prozator american trebuie mutat asupra lui Eliade. Hotarat, autoarea L.-L. prea amesteca, fara sa fi avut nevoie, planurile; in entuziasmul ei de-a arata ce monstri romani a adapostit Occidentul liber si democrat, doamna L.-L. face o salata rapida, in care pune, fara nici un discernamant critic, tot ce-i cade sub mana, inclusiv romane, inclusiv, cum vom vedea, fragmente - mari si mici - din exegezele altora...
Sosul dens al erorilor marunte transforma cercetarea Al. L.-L., ce trebuia sa fie o demonstratie, intr-o aproximatie. Aproximatia cea mai importanta priveste chiar locul generatiei '27 in peisajul interbelic. Si anume, autoarea considera exagerat ca "Le phénomène Jeune Génération apparait aujourd’hui comme un des phénomènes culturels et politiques les plus marquants de l’entre-deux-guerres en Roumanie" (p. 35).
Ba, mai mult, considera ca intreaga lume culturala romaneasca n-a facut decat sa se invarteasca in jurul acestor debutanti si apoi tineri autori, servindu-le pe tava idei care sa-i ajute in apropierea lor de extrema dreapta legionara. In primul rand, amestecarea lui Blaga in discutie, ca ideolog etnicist si influent inca din - inevitabilii pentru L.-L. - ani '20 (vezi paginile 80, 469), este deplasata; caci in anii '20 Blaga nu are inca texte filosofice pe teme etnice, iar Spatiul mioritic (1936) pune problema "subconstientului romanesc" din perspectiva creatiilor culturale, nu din perspectiva sangelui; conceptul blagian de subconstient romanesc (inspirat din Jung si filtrat prin morfologia germana) nu are nimic discriminator in sens etnic sau rasial; e un concept strict functional, prin care Blaga circumscrie o realitate gasita la fata locului, dar fara nici o conotatie rasista. Deplasata este si aprecierea ca matricea stilistica blagiana ar fi sursa "obsesiei" lui Eliade si Cioran pentru "un État ethniquement pur" (p. 507); matricea stilistica blagiana e un concept de filosofia culturii similar arhetipurilor lui Jung, iar Blaga nu numai ca a fost strain de exagerarile etnicului, dar a respins explicit, ca triste si nefondate, toate formele de rasism si de "mesianism rasial".
Implicarea lui in discutie este categoric nepotrivita. Si, pentru ca veni vorba despre "un État ethniquement pur" care i-ar fi obsedat pe Cioran si Eliade, precizez: in cazul lui Cioran, o asemenea afirmatie nu se sustine, ci e, din partea Al. L.-L., ori o eroare de atribuire, ori o confuzie: cred ca autoarea il confunda pe Cioran cu Crainic. Cioran a propus, intr-adevar, punerea "strainilor" pe "linie moarta", ceea ce suna suficient de rau, caci insemna tratarea cetatenilor romani de alta etnie decat romana ca cetateni de mana a doua; nu mai mult. In plus, are o xenofobie selectiva si partiala, caci e indreptata impotriva evreilor si (foarte aparte), impotriva ungurilor, dar nu si contra nemtilor, rutenilor, ucrainienilor, bulgarilor etc., care erau si ei minoritati nationale. Cred, de altfel, dar n-am studiat problema in amanuntime - numai Ornea ar fi stiut sa raspunda la asta - ca afirmatia nu se sustine nici in privinta lui Eliade; in privinta lui Eliade, ca si a lui Cioran, se poate sustine cu probe ideea minoritarilor ca cetateni de categoria a doua; ceea ce e suficient de grav, cred eu. Nu vad de ce trebuie sa le atribuim ce nu au spus; ba, in plus, sa-l manjim si pe Blaga.
In al doilea rand, Al. L.-L. il amesteca in discutie, si nu oricum, ci alaturi de Crainic si Nae Ionescu, ca unul din cei trei "maitres" (p. 89) ai legionarizarii, pe Radulescu-Motru. E fals, batranul filosof nu a fost atat de influent. Desi a scris Romanismul, catehismul unei noi spiritualitati, lucrare oportunista in care nu se indoieste nici o clipa de legitimitatea extremismelor de dreapta si de stanga din Europa, si, fara s-o numeasca, de legitimitatea Miscarii Legionare (dar indoindu-se categoric de legitimitatea xenofobiei si antisemitismului), Radulescu-Motru nu a fost luat in seama nici de legionari (acestia, de altfel, l-au atacat, ca neconform pretentiilor lor doctrinare), nici de intelighentia tanara, ci doar de Crainic, care l-a atacat violent pentru absenta ortodoxismului normativ. Cartea, cu destule pacate, nu pacatuieste prin nimic din ceea ce o acuza Al. L.-L., nici prin anticontractualism, nici prin biologism (Al. L.-L. s-a inspirat aici, fara sa recunoasca, din Cristian Preda, dar n-a fost atenta la cronologie): in Romanismul..., Radulescu-Motru apara explicit contractul social al Constitutiei democrate din 1923, adica votul universal. Prezentarea lui Radulescu-Motru este vicioasa, iar plasarea lui ca maestru al extremei drepte, alaturi de Crainic si Nae Ionescu, gresita. Filosofia romaneasca interbelica n-a fost, totusi, asa cum lasa L.-L. sa se inteleaga, o fabrica de etnicisti, rasisti si antisemiti. Au existat si asemenea autori, e adevarat, dar Blaga si Radulescu-Motru nu se afla printre ei. Si, apropo de filosofia romaneasca, Tutea si Arsavir Acterian nu au fost "filosofi", cum ii numeste Al. L.-L.; si nici Virgil Ierunca nu este.
Dupa ce exagereaza importanta generatiei criterioniste, Al. L.-L. mai face o eroare, tot factuala: vorbind despre minoritatile nationale, le numeste nu in ordinea lor descrescatoare, cum se obisnuieste, ci intr-un aranjament preferential: "essentiellement juive, allemande et hongroise" (p. 55).
Daca inlocuim cu procente, rezulta: evrei 4%, germani 4,1%, maghiari 7,9%. De ce a schimbat Al. L.-L. ordinea? Probabil din ignoranta. Oricum, e o inversare avantajoasa, pentru ca in felul acesta, conexiunea dintre cei doi factori considerati principali cu care opereaza (fenomenul cultural-politic numit Tanara Generatie si fenomenul demografic evreiesc) iese mai bine in relief. Intr-adevar, conexiunea dintre cele doua fenomene s-a produs in Romania interbelica, via Miscarea Legionara, prin antisemitism. Dar aceasta conexiune tragica - tragica pentru evreii romani si tragica pentru noi, romanii - nu epuizeaza, cum lasa Al. L.-L. sa se inteleaga, continutul epocii interbelice romanesti. Este dreptul unui cercetator sa decupeze un fenomen din ansamblul lui si sa il studieze in mod aprofundat. Dar este totodata obligatia lui sa stie ca, studiind fenomenul, exista si intregul din care l-a desprins; si ca studiind fenomenul pe care l-a ales, nu a studiat, prin asta, si ansamblul. Al. L.-L. ignora acest lucru, si din aceasta eroare de informatie si de metodologie deriva erorile ei hermeneutice, care merita o privire aparte.
