Laignel-Lavastine: metoda "franceza" (V)

Marta Petreu | 29.07.2002

Pe aceeași temă

Bun pentru Franta

Stau in fata acestei carti facute din peticute: carte compilata si plagiata din sursele critice românesti si oferita cititorilor drept o mare si noua documentare proprie. (Este adevarat, doamna L.-L. imprumuta si de la ea insasi: am gasit multe pasaje de diferite dimensiuni pe care L.-L. si le-a mutat din volumul Filozofie si nationalism; paradoxul Noica in volumul Eliade, Cioran, Ionesco: L'oubli du fascisme, ceea ce, evident, este dreptul sau.) Si ma intreb care este noutatea cartii. Caci, in mod sigur, noutatea nu este nici de problematica, nici de documentare: problematica - e deschisa, in cultura româna, din 1990; documentarea - s-a vazut unde, cum si cat de exact si-o face (iar numai pentru faptul ca numeste "inedite" toate scrisorile si documentele care au fost publicate in revistele din România nu trebuie sa cadem in capcana, ci sa tragem concluzia ca habar n-are despre ce vorbeste). Iar la o asa documentare citim o interpretare pe masura. Prima eroare de interpretare, ce provine dintr-o evidenta nedocumentare, am mai pomenit-o, si ii priveste pe toti trei autorii luati in discutie. Si anume, d-na L.-L., atribuindu-le acestora o precocitate politica extraordinara, uneori anterioara debutului, sustine ca ei evolueaza de la bun inceput direct in spatiul politicului (chiar daca "nemilitant"). Deoarece am mai vorbit despre asta, nu mai insist. Vreau doar sa arat unde duce aceasta eroare: de pilda, in cazul lui Cioran, d-na L.-L. echivaleaza la un moment dat asa-numita de ea "phase prepolitique" (p. 37) cu faza scrierilor "prefascistes" (p. 72); e o echivalare sugestiva pentru teza mare a cartii, a unui fascism etern, de la nastere pana la moarte, pe care l-ar fi practicat, uneori fatis, alteori mascat, Cioran si Eliade.

In cazul lui Eliade, pentru care nu avea la indemana, ca pentru Cioran, unde o stabilisem eu, data precisa a convertirii la politica, d-na L.-L. face altceva: fixeaza, cat mai devreme cu putinta, antisemitismul lui Eliade. Si anume, il fixeaza "au debut des annees 1930" (p. 79), cu ocazia articolului Mentalitatea francmasonica (din vol. Oceanografie, 1934), articol "deja fortement teinte d'antisemitisme" (p. 79).

Am recitit articolul: este antifrancmasonic, dar deloc antisemit (e bine de precizat ca francmasoneria e o organizatie universala, dar nu una evreiasca). Ei bine, dupa ce stabileste acest fals precedent, d-na L.-L. vorbeste, pentru epoca de reala implicare politica legionara a lui Eliade, despre antisemitismul eliadesc ca despre un rau deja invechit; ceea ce nu e cazul; i-ar fi ajuns textele lui antisemite din 1937.

Apoi vorbeste, tot in cazul lui Eliade, despre un antisemitism/"antiiudaism" etern (p. 432), caci Eliade si l-ar fi prelungit si camuflat in opera lui de istoric al religiilor. Ce e de comentat la asta: in principiu, examinarea intregii opere a unui ideolog al legionarismului - in cazul de fata, Eliade - din perspectiva contaminarii sau necontaminarii de ideile lui politice este legitima. Astfel de operatii s-au mai facut, de pilda pentru a se verifica masura in care opera lui Heidegger e sau nu tributara national-socialismului. Face oare d-na L.-L. o asemenea lectura critica a operei integrale a lui Eliade? A citit oare miile de pagini ale acestei opere si, dupa aceasta lectura, a constatat ca toata opera de istoric al religiilor e contaminata de otrava legionara si de antisemitism? Nu, nu a facut o asemenea anevoioasa lectura si evaluare. In schimb, ne comunica, din dirijabilul in care s-a urcat, ca toata opera eliadesca de istoria religiilor e contaminata si structurata de antiiudaismul funciar al autorului. Pentru ca nu se bazeaza pe o examinare pozitivista, mi-e greu s-o cred. Examinarea operei lui Eliade si verdictul asupra ei raman, cum au fost si pana acum, o munca grea pe care va trebui, pana la urma, s-o faca cineva, cu toata rabdarea si obiectivitatea.

In privinta lui Cioran, noutatea adusa de d-na L.-L. e cam de aceeasi natura. Antisemitismul real al lui Cioran e rastalmacit si agravat. D-na L.-L. trece sub tacere caracterul initial ambivalent al atitudinii cioraniene fata de evrei si-i atribuie lui Cioran un antisemitism compact, ba, mai mult, ii atribuie ideea ca i-ar fi considerat pe evrei sub-oameni (pp. 160, 164, 446). E absolut fals: pentru Cioran, evreii erau rasa superioara, iar românii, rasa inferioara; asa ca ii detesta pe evrei din invidie, din admiratie, din frica. D-na L.-L. face abstractie de caracterul ambivalent al atitudinii lui Cioran, cum face abstractie si de temperamentul si de stilul acestuia. Iar prin aceste omisiuni, ajunge sa diagnosticheze ca antisemitismul cioranian este unul "intellectuel et froid", iar Cioran este plasat "dans la categorie des antisemites de conviction" (p. 155).

Cred ca L.-L. greseste (sau falsifica). Antisemitismul cioranian - pe care autorul insusi si l-a considerat "militant" - este unul de conjunctura politica nationala: mai explicit, Cioran considera ca evreii se opun in principiu oricarei cristalizari nationale, cu exceptia formarii propriei lor natiuni, si ca numarul de evrei din Romania, apreciat de el ca prea mare, este o piedica in cristalizarea natiunii romane. A fost un antisemitism de conjunctura, e limpede. Asta nu-l scuza pe Cioran, iarasi e limpede; nici macar ambivalenta atitudinii nu-l scuza, iarasi e limpede. Dar nici d-na L.-L. nu are nici o scuza ca lucreaza doar cu jumatate din pozitia lui Cioran fata de evrei, dand-o drept pozitia lui intreaga. Clasandu-l la "antisemitii din convingere", L.-L. argumenteaza foarte usor un antisemitism cioranian etern, prezent inclusiv in Un popor de singuratici, de fapt, in toata opera lui franceza. Pentru a-si argumenta teza antisemitismului implacabil al lui Cioran, d-na L.-L. ii forteaza citatele si le falsifica fara nici o jena. Unele rastalmaciri de citate au fost deja observate si comentate de Ion Vianu, de Alain Paruit (in masa rotunda de la RFI, reprodusa in Curentul si 22), de Mircea Iorgulescu. Fara nici un efort, am observat si eu, la prima lectura, doua asemenea falsificari.

1. Comentand articolul cioranian Constiinta politica a studentimii, d-na L.-L. scrie:
L.-L.: "L'antisemitisme, ecrit-il dans le meme sens en 1936 au fil d'un article s'adressant a la jeunesse estudiantine, doit "constituer un aspect, mais non le principal aspect du nationalisme" (p. 158).

Cum suna pasajul in romana si in context:
Cioran: "Daca n-am fi avut evrei, A.C. Cuza nu s-ar fi gandit un singur moment la soarta ei sa Romanieit. Exemplul lui A.C. Cuza ne arata cum nu trebuie sa fie nationalismul. Antisemitismul este un singur aspect al nationalismului si nu cel mai principal" (Constiinta politica a studentimii, Vremea, an IX, nr. 463, 15 nov. 1936, p. 3).

Care e diferenta intre ce a scris Cioran si ce sustine L.-L.? La Cioran, antisemitismul e unul din aspectele revolutiei nationale pe care trebuie s-o faca Romania, si anume un aspect "nu cel mai principal", deci un aspect secundar (aspectul principal era, pentru Cioran, proiectarea si construirea viitorului tarii). Doamna L.-L. sustine ca la Cioran antisemitismul este normativ, obligatoriu: ea introduce caracterul obligatoriu al antisemitismului prin verbul "doit", care nu este al lui Cioran, ci contributia proprie a interpretei L.-L.
2. D-na L.-L. introduce a doua falsificare:
"Le fait que les Juifs aient contribue a retarder l'heure historique de la Roumanie lui parait une evidence incontestable" (p. 158).
Cioran a scris altceva:
"Evreii cel mult au amanat ceasul solemn al Romaniei; ei nu sunt, in nici un caz, cauza mizeriei noastre, a mizeriei noastre de totdeauna. Un nationalism care nu vede acest lucru este fals si mult prea unilateral, pentru a fi durabil" (Schimbarea la fata a Romaniei, Bucuresti, Ed. Vremea, 1936, p. 129, sublinierea lui Cioran).

Care e, din nou, diferenta dintre Cioran si falsificarea interpretativa a d-nei L.-L.? Cioran scrie ca evreii "cel mult au amanat" intrarea in istorie a Romaniei, iar "cel mult" suna a improbabilitate. Dimpotriva, L.-L. ii atribuie in mod fals lui Cioran afirmatia ca este "incontestabil" ca evreii sunt de vina pentru amanarea intrarii in istorie a tarii.

Dar: pentru retardarea noastra istorica - si asta e una din ideile onest-masochiste ale lui Cioran -, tanarul filosof a refuzat sa dea vina pe istorie, pe vecini, pe minoritari: dimpotriva, a dat vina pe noi insine, pe romani. D-na L.-L. falsifica un lucru simplu si evident. Sigur, in cultura franceza de azi nu exista nimeni in masura sa-i vada falsificarea. E o falsificare utila, caci prin asemenea inlantuiri de falsuri, ea transforma antisemitismul cioranian - real, condamnabil, dar limitat, foarte nuantat si dublat de admiratie fata de evrei - intr-un antisemitism implacabil si fara speranta. Intr-un antisemitism etern, caci perpetuat in toata epoca franceza.

Deoarece eu am citit toata opera lui Cioran si am verificat existenta sau nonexistenta in opera franceza a unor reziduuri de gandire din epoca lui politica, deoarece am cautat structuri de gandire antisemite in toata opera franceza a lui Cioran, precizez: nu, nu se poate sustine existenta antisemitismului in aceasta opera. Se poate insa sustine si proba cu texte - si am aratat asta in cartea mea - ca in opera franceza a lui Cioran exista, ca si in Schimbarea la fata a Romaniei, o atitudine ambivalenta fata de evrei: cu precizarea ca predomina admiratia, compasiunea si apare identificarea lui Cioran cu figura evreului ratacitor; cu precizarea ca reprosul fundamental care ii motiva in 1936 antisemitismul - evreii impiedica cristalizarea natiunii romane - dispare cu totul in opera franceza; cu precizarea ca observatii din 1936 asupra constantelor obiective ale existentei evreiesti (de genul: evreii nu sunt legati de peisaj etc.) trec, pe un ton neutru sau rezervat, si in opera franceza, condimentand elogiul si facandu-l credibil. In analiza pe care o face eseului Un popor de singuratici, L.-L. preia si mutileaza o observatie cu o anume circulatie in critica romaneasca, observatie pe care o citim in Livius Ciocarlie, in Ion Vartic si, din nou, in cartea mea despre Cioran: ideea ca Cioran, in epoca franceza, spune acelasi lucru cu sensul rasturnat. Interpretarea d-nei L.-L. vine insa cu urmatoarea mutilare: pentru ca nu a luat nici o clipa in calcul ambivalenta initiala a sentimentelor si ideilor lui Cioran fata de evrei, ea sustine ca filosoful, in eseul Un popor de singuratici, "en realite ne fera pour l'essentiel qu'inverser les signes: le sous-homme deviendra le surhomme" (p. 164; vezi si pp. 443, 444, 446) si, deci, ca nu va face decat sa-si perpetueze "le cliche judeophobe" (p. 445). Trebuie precizat ca Cioran n-a vorbit niciodata despre evrei ca despre sub-oameni; a-i atribui asemenea afirmatii sau idei - cand el gandea pe dos, ca noi romanii suntem maimute, iar evreii ne sunt superiori - e o bizara proiectie a inconstientului - antisemit? - al dnei L.-L. Schimbarea sau rasturnarea sensurilor si semnelor despre care au vorbit criticii romani e alta: daca in 1936, in Schimbarea la fata..., predomina respingerea evreilor, in 1956, in Un popor de singuratici, predomina admiratia si compasiunea. Aici e schimbarea sau rasturnarea: de atitudine, de sens, de idei ale lui Cioran. Si in faptul ca in locul respingerii active a evreilor exista consemnarea rezervata a unora din trasaturile lor constante. A considera - cum face d-na L.-L. - Un popor de singuratici un text ce conserva si perpetueaza cliseele antisemite inseamna a nu tine cont de foarte multe lucruri: de ambivalenta funciara a lui Cioran fata de evrei, de stilul lui Cioran si, peste toate, de intentia lui Cioran de a-si cere, prin acest text, iertare de la cei pe care i-a ultragiat. Evident, evreii au dreptul sa nu il ierte pe Cioran. (Eu ma intreb cum de l-au iertat romanii..., dar asta e o alta poveste, masochista.) Dar nimeni - nici evreii, nici d-na L.-L. - nu are dreptul de a spune, dupa acest text si dupa insemnarile din Caiete, ca Cioran nu a reflectat asupra vinovatiei sale, ca Cioran nu si-a cerut iertare, ca a ramas prizonierul pe viata al antisemitismului sau real (dar limitat si dublat de admiratie) din epoca Schimbarii la fata a Romaniei. Cioran si-a cerut iertare. Cu aceleasi mijloace cu care a gresit - scrisul - si polemizand direct cu propriile afirmatii din 1936. Ca e sau nu iertat - asta e alta problema.

Tot in legatura cu Cioran, e cel putin bizara trecerea sub tacere a componentei de extrema stanga din gandirea lui politica. Si foarte pagubitoare ignorarea completa de catre d-na L.-L. a influentelor romanesti liberale (Draghicescu si Lovinescu) pe care Cioran le-a asimilat si le-a distorsionat in Schimbarea la fata.... Prin punerea in paranteza a influentelor de extrema stanga, Cioran apare in cartea dnei L.-L. drept produsul monstruos al unei singure monstruoase ideologii - si nu e adevarat. La formarea lui au contribuit doua. Marele nedreptatit al cartii este insa Ionescu, care nu avea ce cauta sub umbrela echivoca a titlului. Dusman, inca de la inceputul politizarii sale, atat al extremei drepte fasciste, cat si al extremei stangi comuniste, el n-a uitat, de fapt, niciodata fascismul. Nici chiar cand scria impotriva comunismului.

Plecarea lui ca marunt diplomat in legatia romana de la Vichy a fost, pentru el, din punct de vedere subiectiv vorbind, solutia unei probleme de viata si de moarte. Poate ca daca ramanea in Romania nu patea nimic mai rau decat raul pe care l-a trait Sebastian. Dar pentru el a fost vital sa plece, si e bine ca a plecat. El a tacut in Franta asupra acestui episod, dar exact in aceeasi masura in care a si vorbit despre el, intr-un mod cifrat, ca despre evadarea lui, deghizat in uniforma dusmanului.

Doamna L.-L. diagnosticheaza, repetat, "la duplicite des annees vichyssoises" (p. 428) si-l acuza deschis ca a facut compromisul cu regimul antonescian. Dovada ar fi rapoartele lui diplomatice, si mai ales unul, din 1 mai 1943, in care Ionescu scrie despre "les verites roumaines historiques et nationales" (p. 355). Raportul respectiv al lui Ionescu (publicat de altfel in Manuscriptum, nr. 1-2, 1998, p. 213) e unul normal, nenationalist, neetnicist. D-na L.-L., care are, am mai spus-o, o alergie pronuntata atat la etnic si national, cat si la boala lor, etnicismul si nationalismul, ricaneaza la aceasta formulare, acuzandu-l de compromis. L.-L.: "On croirait presque lire du Eliade! Et outre qu'on ne voit pas bien, dans pareil contexte, comment une verite nationale pourrait s'averer compatible avec quelque axiome scientifique, le style de ce rapport tranche pour le moins avec l'aversion de l'auteur de Non pour ce genre de theses ethno-nationalistes. Ionesco, a l'evidence, passe des compromis" (pp. 355-356).

Il mai acuza si pentru "la paisible complicite" (p. 16) cu Cioran si Eliade; formula revine cu variatii: "l'enigme liee a sa reconciliation avec Eliade et Cioran" (p. 452), "cette enigmatique reconciliation" (p. 503), pusa, de data asta, in legatura cu anii de la Vichy (ani care, nu ma pot abtine, nu au fost "deux", cum spune L.-L., ci din iunie 1942 pana la inceputul lui octombrie 1945, deci 3 ani si 3 luni), alteori vorbeste despre "amnezie complice" si un "straniu pact al tacerii".

De fapt, cum am spus mai sus, Ionescu nici n-a uitat, nici nu a tacut. Ca dovada, opera lui. Incepand de la Rinocerii si pana la capat, in teatru, in jurnale, in interviuri, Ionescu a vorbit despre legionarism si despre rinocerizarea colegilor sai de generatie. E drept, n-a dat nume. Putea sa le dea - si nu le-a dat. Spre onoarea lui.

Ca a avut discutii cu Cioran pe tema trecutului, o dovedesc Caietele celui din urma. Ca a avut discutii cu Eliade e mai mult decat probabil, dar trebuie sa asteptam deschiderea arhivei Eliade. Ca, datorita propriei sale "nebunii" din tinerete, a inteles mecanismul psihologic (a intelege nu inseamna a aproba!) al legionarizarii lui Cioran: "nebunia", irationalitatea (vezi Cahiers, p. 695), iarasi e limpede. Ca i-a iertat, de asemenea. Dar, oricum am intoarce-o, avea, ca victima, dreptul moral de a-si ierta persecutorii. Numai el avea, de fapt, acest drept. I-a iertat. Spre nobletea lui morala.

I-a iertat si, totodata, prin ceea ce a scris, i-a torturat pe cei doi dupa metoda picaturii chinezesti. La fiecare nou text ionescian despre legionari, oameni noi si rinoceri, lui Cioran si lui Eliade avea de ce sa li se faca rau si de ce sa le fie frica. Noi, care am trait intr-un regim totalitar in care s-a practicat denuntul, il intelegem si il aprobam pe Ionescu pentru faptul ca, intr-o tara democrata traind, s-a ferit sa fie delatorul fostilor sai dusmani politici. A vorbi acuzator despre "amnezia complice" a lui Ionescu si a-i da o medalie lui Lucien Goldmann, care n-a tacut, e un punct de vedere pe care nu il impartasesc; cata vreme Europa a fost impartita in lumea libera si lumea comunista, a rupe tacerea prezenta riscul unor urmari incalculabile. Dupa 1990, a fost altceva.

Doamna Laignel-Lavastine ar fi putut scrie aceasta carte in mod cinstit: fara compilatii, fara plagiat, cu declararea pe fata a surselor critice romanesti de care s-a folosit, fara sute de erori factuale, fara citate falsificate, fara fortarea interpretarii. Si fara tonul de femeie-comisar la adresa celor trei "inculpati". Si fara sa ne trateze pe Ornea, pe mine si pe altii drept negrii sai personali. Daca ar fi scris o asemenea carte onesta, as fi salutat-o cu tot atata bucurie cu cata am salutat si cartile altora, ale lui George Voicu si Matei Calinescu, de pilda. A ales cealalta cale. Si m-a obligat sa scriu ceea ce am scris, inclusiv sa-mi apar proprietatea intelectuala si juridica asupra celor doua carti si a articolelor mele.

Despre cartea ei s-a scris deja in Romania: si favorabil, si nefavorabil. Am fost frapata sa citesc, in comentariile unor autori romani (Toma Pavel, Mihai Dinu Gheorghiu, Alexandru Florian) ca volumul d-nei L.-L. e foarte bine documentat si ca deschide o discutie nu numai necesara, dar absenta din Romania. Acesti comentatori pur si simplu nu stiu ce scriu, sunt nespecialisti, ba, mai mult, ignoranti in problema. Unul dintre ei nu stie nici cum se numeste "insiruirea de aberatii" ale lui Cioran, carora le da ca titlu Transfigurarea Romaniei. Habar nu au de bibliografia critica aparuta din 1990 incoace in tara. Habar nu au de efortul editorilor romani de a publica volume de documente - scrisori, acte, interviuri, marturii, memorii etc. - in care problema intelighentiei prolegionare si cea a antisemitismului sunt puse in discutie fara nici un fel de menajamente. Ar fi putut sa stie, daca - inainte de-a se apuca sa salute din dirijabil cartea dnei L.-L. si sa ne dea noua, romanilor retrograzi ce suntem, lectii - s-ar fi dus la biblioteca. Aprecierile lor, facute de la inaltimea ignorantei lor suficiente, sunt jignitoare atat la adresa specialistilor romani care au studiat si studiaza problema, cat si la adresa editurilor si revistelor care au publicat carti multe si multe articole pe acest subiect. Daca nu te pricepi la o problema atat de otravita, e mai bine sa taci si sa nu prezinti cu superlative o carte care e sub nivelul exegezelor romanesti.

Da, volumul d-nei L.-L., in ciuda aparentelor, este sub nivelul exegezelor romanesti, si ca documentare, si ca interpretare; iar despre onestitatea tehnicilor de munca, ce sa mai vorbim! Pe diploma medicilor romani care studiau in Franta la sfarsitul secolului al XIX-lea-inceputul secolului XX se specifica: "Bun pentru Orient". Gratie bravei noastre politici culturale, in Franta nimeni n-are cum sa stie nici de erorile factuale, nici de nivelul comentariilor romanesti, nici de masivele "imprumuturi", nici de citatele falsificate din cartea d-nei L.-L. Asa ca pe acest volum, facut dupa o atat de curioasa metoda "franceza", putem aplica linistiti apostila: "Bun pentru Franta".

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22