Lars von Trier interzis 48 de ore

Filmul Nymph()maniac pare să fie un fel de Prânz în iarbă de început de secol XXI, cel puțin pentru lumea noastră românească.

Săptămâna trecută a fost publicat un co­municat de presă prin care Independența Film, distribuitorul român al Nym­ph()­ma­niac (cea mai recentă peliculă a re­gi­zo­rului danez Lars von Trier), anunța că Vo­lumul 2 al filmului a primit clasificarea IM-18-XXX, ceea ce înseamnă interzicerea sa pe ecranele din România, după ce pri­ma parte – Volumul 1 – primise ratingul IM-18 și rula în cinematografe din 17 ia­nuarie.

Situația a inflamat multe spirite, critici de film, oameni de cultură și chiar oficialități luând poziții dure împotriva măsurii. Ministrul Culturii, Gigel Știrbu, prin De­par­tamentul de Comunicare al ministerului său, transmitea în 30 ianuarie că: „înțeleg că filmul Nymph()maniac include scene explicite, uneori șocante, din spațiul in­tim, care sunt, în principiu, subiecte ta­bu (…) aș dori să atrag atenția asupra fap­tului că suntem o democrație tânără și că orice formă de cenzură ne poate trimite cu mulți ani în urmă pe scara is­toriei“. Dacă Hotărârea Consiliului de ra­ting din cadrul Centrului Național al Ci­nematografiei (CNC) ar fi rămas de­fi­ni­ti­vă, România ar fi fost singura țară eu­ro­peană care ar fi interzis filmul.

Mihai Kogălniceanu, directorul general  al CNC, declarase în aceeași zi că „atât timp cât voi fi director al Centrului Naţional al Cinematografiei, în România nu va exista cenzură în privinţa filmelor ce vor fi di­fuzate în cinematografe“ (potrivit Me­dia­fax).

Știrea a făcut înconjurul lumii și a fost pu­blicată și de The Hollywood Reporter, o platformă multimedia, parte a Guggen­heim Digital Media, interesată de in­dus­tria de film din Los Angeles, televiziune și in­dustria de divertisment. Articolul sem­nat de Scott Roxborough amintește un in­cident asemănător din 2008, când filmul Saw IV (regia Darren Lynn Bousman, 2007, Lionsgate) a făcut subiectul unei hotărâri asemănătoare, motivul fiind cruzime ex­ce­sivă și sadism. Filmul, realizat cu un buget de 10 milioane de dolari, care a reușit nu­mai din încasările din Marea Britanie și SUA să scoată de șapte ori mai mult, a fost distribuit în România de New Films România. Distribuitorul a contestat de­ci­zia Consiliului de rating, reușind să răs­toarne hotărârea, astfel că filmul a putut fi văzut în cinematografe unde, după nouă săptămâni, a strâns aproape 8.500 de spec­tatori.

Independența Film a făcut apel la ho­tă­rârea Comisiei de rating și a obținut, după o a doua deliberare sub o presiune media puternică, un rating similar cu cel pentru prima parte, respectiv IM-18, astfel că par­tea a doua (intitulată Volume 2 și care cu­prinde ultimele 3 capitole ale filmului) va putea fi văzută în cinematografe începând cu 7 februarie.

Incidentul – puternic discutat în special în mediul virtual – n-a făcut altceva decât să stârnească publicul, astfel că, în cele do­uă săptămâni de la premiera primei părți, au fost cumpărate aproximativ 8.000 de bilete, ceea ce reprezintă un număr relativ bun de intrări, dar departe de ritmul fil­melor comerciale, cum este cazul ulti­mu­lui film al lui Martin Scorsese inspirat din fapte reale – Lupul de pe Wall Street –, care în trei săptămâni a strâns aproximativ 43.000 de spectatori și este în prezent pe locul doi în box-office-ul românesc, po­trivit www.cinemagia.ro.

Hotărârea Comisiei de rating a adus în atenția presei componența acestei comisii formată din nouă membri: Cristina Cor­ciovescu (critic de film, președintele co­mi­siei), Tudorel Butoi (psihologul cri­mi­na­list), Marin Vladimir (distribuitor de film, fost director RomâniaFilm), Cristina Do­chianu (fostă vedetă Playboy, pre­zen­ta­toare de știri sportive la Observatorul An­tenei 1), Sorin Bian (finanțist), Alexandru Chifu, Mihnea Sebastian Lazăr, Iulia Ioa­niţoaia şi Alexandra Greceanu (producător de film). În ianuarie 2013, Comisia de ra­ting a renunțat la trei importanți critici de film: Călin Stănculescu, Rola Mahler şi Emanuel Lăzărescu, care au fost înlocuiți cu Iulia Ioaniţoaia (fiica lui Ovidiu Ioa­ni­ţoaia, producător la TVR2) și Alexandru Chi­fu (fiul lui Gabriel Chifu - vice­pre­şe­dinte al Uniunii Scriitorilor, finanţist). Din comisie a făcut parte, la un moment dat, și Ovidiu Garcea, şeful firmei de pază Eneea Real Security SRL, care asigură paza CNC. Numirile din 2013 au fost făcute de fostul director general CNC, Eu­gen Şer­bănescu.

În seara zilei de 30 ianuarie, a fost co­mu­nicat rezultatul apelului înaintat de In­de­pendența Film Comisiei de rating. 48 de ore după ce fusese declarat IM-18 - XXX, filmul a fost etichetat „doar“ ca IM-18, adi­că film interzis minorilor, ceea ce-i permite distribuitorului să îl prezinte în sălile de cinema. Noua clasificare a fost în­soțită și de informația potrivit căreia Cri­s­tina Corciovescu a fost schimbată din func­ția de președinte al Comisiei de clasificare a filmului, locul ei fiind dat Alexandrei Greceanu. Cristina Corciovescu, important critic de film (absolventă IATC 1968, secția filmologie-teatrologie), va continua să fie membru simplu al Comisiei de rating.

În Europa, filmul a primit diferite ra­tin­g­uri. În Danemarca, țara de origine a re­gizorului, ambele părți au primit R15 (R de la „Restrictiv“, adică film ce conține sce­ne cu nuditate și sex explicit) și au avut premiera în ziua de Crăciun, în urmă cu șase săptămâni. În Franța, prima parte a primit R12, iar partea a doua R16.

Varianta regizorului pentru pri­ma parte, necenzurată și ne­tăiată, va fi difuzată în cadrul Fes­tivalului Internațional de Film de la Berlin (6-16 fe­brua­rie), dar în afara competiției. Filmul ori­ginal avea o lungime de 5 ore și 50 de mi­nute, care au fost reduse la două părți de 4 ore în total: Volume 1 – cuprinde pri­mele 5 capitole ale filmului – are o durată de 2 ore și 20 minute, iar controversata par­te a doua – Volume 2 –, care cuprinde ul­timele 3 capitole, are o oră și 20 mi­nute.

Varianta filmului care este proiectată în România începe cu aproape un minut de ecran gri și nu se aude niciun sunet. Pri­ma senzație e că în camera de proiecție s-a întâmplat un accident, că filmul s-a blocat între părțile proiectorului. Primul cadru vizibil arată fire de apă care se preling în tăcere pe un perete exterior de cărămidă roșie, în timp ce afară fulguiește. O liniște stranie însoțește această călătorie simplă, între pereții exteriori ai unei clădiri de locuințe, unde un bărbat între două vârste se plimbă inocent până la magazinul aflat în vecini. Încetul cu încetul, spectatorul descoperă în curte, pe jos, corpul unei femei agresate fizic. Bărbatul o vede și se apropie să-i dea primul ajutor. Totul se pe­trece lent, firesc, fără urgență, fără vi­teză. Femeia este adusă în apartamentul modest al bărbatului și îngrijită. Pe parcursul fil­mului însă, devine evident că minutul cenzurat și gri al filmului trebuie să fi fost o scenă de extremă violență sexuală și nu numai.

Cenzurarea filmului m-a dus cu gândul la tabloul lui Édouard Manet (1832-1883), Prânz în iar­bă (1862/1863). Tabloul a fost re­fuzat de Salonul oficial parizian (expoziție anuală de artă ai cărui pro­mo­tori erau guvernul francez și Academia de Arte Frumoase din Paris) și l-a obligat pe pictor să aleagă o alternativă – Salonul Re­fuzaților. În 1863, Salonul oficial refuzase o treime dintre lucrările primite pentru expoziție, printre care picturi ale lui Gustave Courbet, Édouard Manet, Camille Pissaro și Johan Jongkind. Salonul celor refuzați s-a deschis la două săptămâni după ce Salonul oficial se închisese.

Pentru privitorul contemporan, Prânz în iarbă este un tablou reușit și cu greu pu­tem înțelege imensul scandal pe care l-a iscat la mijlocul secolului al XIX-lea. Ta­bloul conține patru personaje: doi bărbați îmbrăcați care par a face parte din lumea bună – fiind distinși la chip și îmbrăcați bi­ne, elegant - și două femei dezbrăcate: una în plan depărtat, întoarsă cumva cu spatele, iar cealaltă aflată în partea stângă și cumva furând atenția privitorului. Este dezbrăcată și așezată; pare să discute relaxat cu cei doi bărbați, în timp ce în jur sunt înșirate în iarbă rămășițele unui picnic.

Până la acest tablou, pictura mai văzuse nuduri, atât de bărbați, cât și de femei. De ce tocmai acest nud scandalizase? Pen­tru că femeia nu era un personaj alegoric, vreo zeiță sau ființă închipuită, ci era o femeie adevărată, o femeie din lumea bu­nă care, iată, era prezentată având un com­portament deviant, căci ce femeie distinsă din acele vremuri se dezbrăca la un picnic? Tabloul fusese un atac la adresa moralității și eticii acelor vremuri.

Filmul Nymph()maniac pare să fie un fel de Prânz în iarbă de început de secol XXI, cel puțin pentru lumea noastră ro­mânească.

Despre film însă într-un articol viitor, du­pă ce voi fi văzut și partea a doua. //