Lecție despre nostalgie la Centrul educațional Replika

Pentru cine nu știe, Centrul educațional Replika este un teatru de proiecte care accesează prin spectacolele sale teme de strictă actualitate, cu intenția declarată de a provoca un dialog, o dezbatere de idei în societatea care le și generează. Câțiva profesioniști devotați și un public fidelizat pe parcursul unei existențe, nu lipsite de probleme, întrețin aici un fenomen tot mai recunoscut și apreciat pe plan intern și pe plan extern.

 Cel mai recent demers al acestui colectiv de creatori vizează tema spinoasă a nostalgiei după un trecut recent, în speță comunist, care răbufnește din timp în timp în societate, când prezentul o favorizează. Totodată, spectacolul adoptă în mod critic limbajul grotesc în care e abordată azi cultura de către cei care o vor „eficientizată” și financiar profitabilă. 

Spectacolul intitulat Nostalgie Up, nostalgie down are, după cum sugerează și titlul, intenția de a pune în discuție fenomenul în ambele direcții. De admitere și respingere. Cu alte cuvinte, când și de ce am putea deveni nostalgici în raport cu experiențele acestui trecut și mai ales când și de ce se impune respingerea acelor realități despre care ne spun adevărul supraviețuitorii și documentele de arhivă.

Acestei perspective dialectice pe care o adop­tă spectacolul scris de Mihaela Michailov și regizat de Radu Apostol i se adaugă tema focusată pe reformele din cultură, din anii '80, când a fost lansată celebra acțiune a autofinanțării. Deloc întâmplător, autorii, sesizând frământările generate în societate azi de intenția la nivel guvernamental-administrativ de comasare a instituțiilor de cultură, ca și unele sincope în finanțare, descoperă practici similare anilor '80 (nostalgia down).

În micuța sală de spectacole de la Centrul Replika, unde au loc spectacolele, responsabili cu abordarea acestei partituri dificile sunt trei actori: Mihaela Rădescu, Silvana Negruțiu și Viorel Cojanu, asistați de la pupitrul tehnic de regizorul și light designerul Radu Apostol, alături de colaboratorii săi: Ștefan Dumitra (light designer), Ramona Iacob (fotocolaje), Elena Găgeanu (video), Dragoș Silion (Interactive light design). În fața laptopului, Mihaela Michailov, autoarea textului, stă alături de regizor.

Împreună, echipa încearcă să creeze condițiile artistice ale acestui racord al prezentului la trecut, fiecare pe limba lui. Cu distanțarea brechtiană invocată în text și diverse trucuri care să mențină suspansul la cote de interes cât mai înalte, cei trei actori sunt când up, când down, în ton cu situațiile evocate și cu direcția spectacolului. Încă din prolog sesizăm nota de ironie pe care o impune simpla recomandare a celor trei experți, trainer de trainer cu expertiză de traineri cu manageri culturali cu expertiză, pe care trebuie să-i credem că sunt persoane normale, serioase și că vor să adopte acea distanță reflexivă despre care autorii ne spun că ar fi recomandată în privința trecutului. De altfel, cu acest mod de abordare e greu să nu realizezi absurdul limbajului de lemn, de care nici lumea de azi nu e scutită. Săracul Caragiale, câtă dreptate avea! Cu toate acestea, pedanteria face loc treptat intențiilor onorabile și întrebărilor cu adevărat dramatice pe care le propun, pe fond: e cultura business? Ce înseamnă profit în cultură? Avem nevoie de artă? Cine e patronul? Statul, brandul, boardul? Spectatorul sau artistul? Cine comandă și cine inspiră? Ce este starea de spirit și cum se măsoară ea? Cine și cum evaluează impactul?

Cu siguranță, cei care în anii '80 decideau introducerea autofinanțării în cultură nu‑și puneau aceste întrebări. Pentru o cultură dirijată, important era ca ideologia comunistă să fie respectată și masele manipulate în consecință. Iar necesitatea profitului venea la pachet cu toate măsurile de austeritate administrate de statul ajuns în pragul falimentului.

De ce se repune problema azi? De ce subvenționarea culturii trece prin criza la care asistăm? Care e diferența de abordare între capitalism și comunism? Iată întrebări grele, la care un răspuns cu Da și Nu, cu Sus și Jos nu e întotdeauna suficient. Și, în orice caz, nu îl putem primi de la personaje puțin credibile, precum exemplarele de carton scoase aici la față de cortină.

Pentru a-și susține demonstrația, autorii spectacolului apelează la documente, la declarații și rapoarte descoperite în arhivele CNSAS din perioada respectivă. Protestul lucrătorilor din cultură, dar și informațiile privind modul în care instituțiile se achitau de sarcini se regăsesc cu puterea exemplului în aceste înscrisuri, reproduse în proiecțiile de pe cortina din spatele moderatorilor. De pildă, aflăm că în județul Bacău atelierele teatrului confecționau de zor, pentru bani, matricole pentru școlile din județ, că la alte teatre se produceau sicrie și mobilier de bucătărie, iar multe altele deveniseră discoteci cu plată. Printre protestatari descoperim nume cunoscute, unele făcând parte din nomenclatura de partid chiar. Poate că ar fi fost în beneficiul spectacolului dacă ar fi fost inserate și unele intervenții live, tip interviu.

Pentru asemenea atitudini, nostalgia devine benefică (up), în ciuda atmosferei de propagandă mincinoasă despre realizările regimului, a cărei aducere aminte merită amendată cu comanda Jos! (down)

În privința prezentului, spectacolul își ia libertatea unei interacționări cu publicul, care, la reprezentația unde am fost prezentă, a funcționat destul de timid. Ceea ce nu i-a împiedicat pe actori să pledeze pentru un teatru comunitar, un teatru pentru toți, similar colecției Biblioteca pentru toți din alte vremuri (up nostalgia!), un teatru al dialogului, în care publicul să fie parte egală a dezbaterii.

Folosirea votului solicitat spectatorilor, în vederea definirii unei anumite stări de spirit față de problemă, e o altă metodă la care apelează spectacolul. Când vine vorba de preț, de costul biletului și de plata muncii prestate de artiști, lucrurile se complică însă. Da, e adevărat, produsul artistic are și el un preț. Proporțional cu valoarea, ar trebui. Dar a pune problema asta în fața unei săli de spectatori invitați nu poate conta drept test real.

În pledoaria pentru natura artei, a teatrului și rosturile lui în relație cu societatea, spectacolul de la Replika dezvoltă și un frumos mesaj despre catharsis, despre purificare: Fă din purificare bussines! Și o observație critică binevenită: prea mulți greieri și prea puține furnici!

 Discuția despre comasarea instituțiilor culturale reeditează și ea o preocupare mai veche. Dar dacă în comunism problema avea, dincolo de motivația financiară, pe aceea a întăririi controlului, în prezent orice încercare de concentrare a instituțiilor de cultură intră în conflict cu tema identitară, repusă în drepturi în noua societate. Din păcate, căzând din nou în formalism, exprimat gongoric, acest ideal se transformă tot într-o lozincă. Pe fond, autorii pledează însă pentru o altfel de înțelegere a identității: De ziua Culturii și identității naționale ar trebui să celebrăm devenirea. Știm cine suntem, dar vrem să știm ce putem deveni…. De-asta comasarea ne doare. Haideți să-i spunem Integrare!

Tot ce e prea specific rămâne mic. Tot ce e integrat devine mare.

Și un model autentic de antreprenoriat identitar asta își dorește: să provoace tot ce e mic ca să se poată integra în ce e mare.

Am insistat pe ideile vehiculate în acest spectacol, dincolo de tenta lui parodică, pentru că multe dintre ele sunt îndrăznețe și necesar de formulat în contextul de azi, care afișează multă creativitate, dar și multă dezordine instituțională și un condamnabil formalism, nu doar verbal.

Spectacolul de la Centrul Replika pune bine aceste accente, deși l-am fi dorit mai bogat din punctul de vedere al invenției teatrale. Succesul montării se bazează pe implicarea și pasiunea celor trei actori menționați și folosește cu bune efecte în decor (Gabi Albu) măștile proiectate, ca simbolul peren al teatrului. Mai sunt cabinele telefoanelor, prin care interpreții interacționează cu un public fictiv, dar dominantă rămâne impresia de lecție, fie ea și parodică. Iar nostalgia se insinuează în cele din urmă în spectacol nu doar în raport cu trecutul, ci și cu propriile incertitudini, chiar deziluzii, ale celor de azi față de un ideal trădat al artelor și culturii tot mai amenințate de pragmatism și interese financiare.

P.S.: spectacolul Nostalgia Up&Down este realizat în cadrul proiectului TabThePAST. Taboo History. Fill the Past to Sense the Present (Istoria Tabu. Umple golurile din trecut pentru a percepe prezentul), inițiat de UNATC București, alături de Centrul de Teatru Educațional Replika, România și Citizen.Kane.Collective, Germania (CKK), și este finanțat de Uniunea Europeană prin European Education and Culture Executive Agency (EACEA). El va fi prezentat curând în cadrul celui de al XVI-lea Congres al Societății de Studii Teatrale, cu tema Spații Deschise, organizat de Universitatea din Leipzig și Centre of Competence for Theatre (CCT) la Schaubühne Lindenfels. În cadrul aceluiași program vor fi prezentate spectacole ale companiilor teatrale Rimini Protokoll și Forced Entertaiment.