Lectio estivalia

Scrisă cu o plăcere dublă, de cititor avid şi de editor nomad de carte dornic să îşi împărtăşească tainele pasiunii transformate în meserie, Istoria lecturii de Alberto Manguel este o carte dificil de rezumat, dar care se citeşte lejer, constituind o lectură estivală perfectă şi, în definitiv, un veritabil roman al lecturii.

Istoria lecturii este un obiect in­ter­dis­ci­pli­nar de studiu, tot mai popular în această epocă de oarecare schimbare a manierei în care citim, aflat la intersecţia dintre is­torie şi studiile literare, din­tre ştiinţele cognitive şi an­tropologie, în sfârşit, din­tre o abordare de istorie so­cială şi una de istorie cul­tu­rală, glisând dinspre ana­liza practicii cititului către reprezentarea sa şi vi­ce­ver­sa. Volumul Istoria lecturii al lui Alberto Manguel, deşi atinge toate aceste aspecte, nu are nimic din structura pe­dantă sau pedagogică a unei lucrări aca­demice ori universitare.

Captivantă incursiune în mul^­ti­plele şi nebănuit de complexele faţete ale unei activităţi distinct umane, Istoria lecturii este al­cătuită dintr-o serie de episoade proustiene, în care autorul îşi evocă pro­pria experienţă de cititor, atât pentru sine şi inaudibil, cât şi pentru alţii şi de­cla­mant. Ele sunt întreţesute cu alternări faulk­neriene de perspectivă cronologică, în care prelegerile despre tăbliţele de ar­gilă ale scribului sumerian se întâlnesc în volute cu expuneri privind sulul de pa­pi­rus al scribului egiptean, cu glose asupra codex-ului de pergament al călugărului be­nedictin sau cu reflecţii privind tableta digitală a zilelor noastre. Întregul sfârşeşte prin a constitui – în pofida unei anumite emfaze narative tributare reportajului jur­nalistic de inspiraţie americană – mai pu­ţin un tratat savant, cât o confesiune li­ri­că, aproape impudică, a dragostei pentru cărţi şi pentru lectură.

Ca urmare a ceea ce titlul unui volum an­tologic semnat de Richard Rorty a con­sa­crat drept „turnura lingvistică“ în fi­lo­zofia secolului XX şi a „turnurii cul­tu­rale“ strâns înrudite pe care aceasta a an­grenat-o în mai multe ştiinţe sociale, în­cepând cu anii ’60 şi ’70 ai secolului tre­cut, vechiul trop al cititului ca activitate de cunoaştere a lumii a devenit o ve­ri­tabilă maximă metodologică în investigare a omului şi a societăţii, iar această ma­xi­mă metodologică a ştiinţelor umane cons­tituie, de asemenea, firul călăuzitor al de­mersului lui Alberto Manguel: „... ci­ti­to­rul este acela care percepe sensul; ci­ti­torul atribuie sau recunoaşte obiectului, locului sau evenimentului o anumită ci­tire posibilă; cititorul este acela care tre­buie să dea sens unui sistem de semne, iar apoi să-l descifreze. Noi toţi ne citim pe noi înşine şi citim lumea din jurul nos­tru pentru a percepe dintr-o privire ce suntem şi unde suntem. Citim ca să în­ţe­le­gem ori ca să începem să înţelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproa­pe în aceeaşi măsură ca respiraţia, este o funcţie vitală. (...) Cititul – am des­co­pe­rit – vine înaintea scrisului. O societate poate exista – multe există – fără scris, dar nicio societate nu poate exista fără ci­tit. (...) Chiar şi în societăţile care re­fuză să înregistreze trecerea lor prin lu­me, cititul precedă scrierea; cel care vrea să fie scriitor trebuie să priceapă să re­cu­noască şi să descifreze sistemul de sem­ne înainte de a le aşterne pe hârtie“ (p. 18).

Această activitate de interpretare, des­ci­fra­re şi atribuire de sens a lumii-carte în ca­re trăim, pe care o reprezintă cititul, deşi constituie o „funcţie comună nouă, tu­turor“, adică o funcţie inseparabilă de con­diţia umană, nu se manifestă însă sub o formă imuabilă şi anis­torică, ci este modulată de diversele condiţii sociale, inclusiv tehnice şi culturale în care ea se desfăşoară. Ast­fel, din conjugarea per­manenţei funcţiei şi a con­tingenţei structurilor so­ciale în care ea se produce, rezultă – conform abordării structural-funcţionale din an­tropo-sociologie, care es­te adoptată în mod tacit în paginile cărţii de faţă – însăşi posibilitatea şi interesul pentru o istorie sistematică a lecturii ca atare. Dar, totuşi, ce este până la urmă ci­titul? Căutând un răspuns la această întrebare, de la filozofii greci Empedocle şi Aristotel şi până la medicul roman Ga­len şi învăţatul renascentist Leonardo da Vinci, trecând prin scrierile învăţatului fa­timid al-Haytham şi ale scolasticului en­glez Roger Bacon, Manguel conchide, pe baza unor rezultate ale cercetărilor mo­der­ne de neurolingvistică şi, mai nou, de neu­rocartografie, că: „Suntem încă departe de un răspuns. În mod misterios, con­ti­nuăm să citim fără o definiţie mul­ţu­mi­toare a ceea ce facem. Ştim că cititul nu este un proces care poate fi explicat prin­tr-un model mecanic; ştim că acesta are loc în anumite zone definite ale cre­ie­ru­lui, dar mai ştim şi că zonele respective nu sunt singurele care iau parte la pro­ces; ştim că procesul citirii, ca şi cel al gân­dirii, depinde de capacitatea noastră de a descifra şi de a folosi limba, de ba­ga­jul de cuvinte care constituie textul şi gân­di­rea. Teama pe care par s-o exprime cer­ce­tătorii este că această concluzie a lor va pune sub semnul întrebării chiar lim­ba în care o exprimă: că limba poate fi, în esenţa ei, o absurditate arbitrară, că poa­te să nu comunice nimic în afara cer­cului ei închis, că existenţa ei s-ar pu­tea baza aproape în totalitate nu pe emi­ţă­tori, ci pe receptori sau că rolul citi­to­ru­lui este să facă vizibil – aşa cum ne-o spu­ne al-Haytham – «ceea ce scrisul su­ge­rează prin aluzii şi umbre»“ (pp. 52-53).

Deşi este o istorie sistematică a lecturii, sau tocmai pentru că este o istorie sistematică a lec­turii, cartea lui Alberto Man­guel nu este totuşi o înşiruire progresivă a numeroaselor forme, su­por­turi, conţinuturi, moduri, spaţii şi gesturi de lectură pe care umanitatea le-a cu­nos­cut şi le cunoaşte de-a lungul tim­pu­lui. Cu măiestria cu care stăpâneşte arta na­raţiunii în racursi, Manguel întreţine în mod constant o perspectivă analitică deo­potrivă diacronică şi sincronică asupra fe­no­menului lecturii. El arată cum lectura orală, de pildă, astăzi considerată în multe locuri de resortul copiilor preşcolari, nu reprezintă doar principala formă de lec­tură – de sorginte oratorică şi omiletică – din atriumul vilelor greco-romane, res­pec­tiv din trapeza mânăstirilor evului mediu, care a fost abandonată în secolulul al X-lea occidental în favoarea lecturii tăcute şi in­teriorizate cu care Sfântul Ambrozie îl ui­mise pe Sfântul Augustin în Confesiunile sale, ci o formă recurentă de lectură din toate timpurile, după cum o dovedeşte existenţa saloanelor de lectură iluministe şi burgheze sau, încă mai spectaculos, ins­tituţia lecturii publice în fabricile de tra­bucuri din Cuba şi din sudul Floridei de la sfârşitul secolului XIX şi începutul se­co­lului XX, ori, în sfârşit, la un nivel bio­gra­fic, slujba de adolescenţă a autorului în­suşi în Buenos Airesul dintre anii 1964-1968: cititor cu jumătate de normă al lui Jor­ge Luis Borges, acel „Homer“ ar­gen­ti­nian care a deschis uşa unei receptări du­ra­bile a literaturii hispano-americane con­temporane în restul lumii. În mod similar, lectura antică în format sul, care servea eminamente cititul continuu cu voce tare, a fost dislocată abia târziu, în era creştină, de către lectura în format codex, care per­mitea numerotarea paginilor şi o mai bu­nă secţionare a conţinutului, cu toate că codex-ul era cunoscut cel puţin din vre­mea lui Cezar, iar acest tip de lectură în rulaj, de sus în jos şi de jos în sus, cu­noaş­te astăzi o nouă viaţă sub forma lecturii de pe ecranul tot mai diverselor dis­po­zi­ti­ve digitale. La urma urmei, nu este sigur nici măcar că lectura de pe tăbliţele de lut, cu scop contabil la bază, ale me­so­po­ta­mienilor, care şi-au avut un corespondent în tăbliţele de ceară pe care se scriau cu stylus-ul misivele la Roma, ar fi dispărut complet în zilele noastre, şi asta fără a lua în considerare faptul că este foarte posibil ca mesopotamienii să fi avut şi cărţi le­ga­te, asemenea codexurilor şi volumelor noas­tre, care însă nu s-au conservat până la noi...

Schimbarea formei principale de lectură, de la lectura orală sau de­clamată la lectura tăcută şi in­te­riorizată, a însemnat, treptat şi concomitent cu creşterea ac­ce­su­lui la textul scris şi tipărit, şi o schimbare în rolul pedagogic al lecturii. Acesta pu­nea iniţial accentul pe memorare şi pe în­ma­gazirea cunoştinţelor, pentru ca apoi ac­centul să cadă pe înţelegerea scolastică a gramaticii şi a semanticii cuvântului scris şi, în final – aşa cum o dovedesc caietele de notiţe ale elevilor şcolii latine din oră­şelul alsacian Séléstat, din epoca lui Mar­tin Luther şi a lui Johannes Gutenberg –, pe asocierea şi interpretarea personală a ideilor din diverse scrieri, care fusese lău­dată de Petrarca la Sfântul Augustin, în dia­logul lor imaginar din Secretum meum. O schimbare capitală similară are loc în cul­tu­ra europeană odată cu modificarea for­matului lecturii, de la sul la codex, şi în materie de punctuaţie, atribuită prin tra­di­ţie gramaticului Aristofan din Bizanţ (sec. III-II î. Hr.), dezvolată apoi de filologii Mu­seion-ului din Alexandria şi, în sfârşit, aproximată în forma sa actuală de copiştii medievali din mânăstirile irlandeze şi nu numai irlandeze. Schimbarea formatului şi a suportului cărţii antrenează, la rândul ei, schimbări în spaţiile şi tehnicile bi­blio­metrice, cum am zice astăzi, de stocare şi inventariere a cărţii, dar şi în activitatea de producţie şi de marketing a editorilor şi librarilor de mai apoi, în statutul social asociat deţinerii de carte şi aşa mai de­parte.

Scrisă cu o plăcere dublă, de cititor avid şi de editor nomad de carte dornic să îşi îm­păr­tăşească tainele pasiunii transformate în meserie, Istoria lecturii de Alberto Man­guel este o carte dificil de rezumat, dar care se citeşte lejer, constituind o lec­tură estivală perfectă şi, în definitiv, un ve­ritabil roman al lecturii.