Pe aceeași temă
Premiera de la Teatrul Național București cu Livada de vișini, în regia lui David Doiashvili, mi-a confirmat că vom putea vorbi întotdeauna de livada cehoviană ca despre o metaforă cuprinzătoare a lumii noastre. Nu atât a lumii contemporane surprinse în urgențele contingentului, în spectacolul ei pestriț și extrovertit, ci mai degrabă, așa cum sugerează enigmaticul Cehov, a universului interior pe care-l împărtășim, dincolo de istorii divergente (colective sau personale), sub numele de umanitate. În teatrul românesc există o întreagă panoplie a montărilor după Livada lui Cehov, de la Lucian Pintilie (Bulandra, 1967) la Andrei Șerban (TNB, 1992) sau Vlad Mugur (Teatrul Maghiar din Cluj, 1998) și mai recenta producție independentă UNTEATRU (2015), în regia lui Andrei și Andreea Grosu. Semn că fascinația pentru actualitatea piesei (George Banu vorbește și despre „complexul livezii“) e pe măsura sensurilor plurivalente pe care aceasta le închide în inflorescențele ei misterioase.
Livada este al doilea spectacol pe care-l văd la Teatrul Național București în regia lui David Doiashvili, după Regele Lear. E drept că premiera s-a înscris în orizontul unei așteptări și al unei familiarități, atât cu textul lui Cehov, cât și cu procedeele regizorului georgian, cu muzica și scenografia ale căror date esențiale sunt deja prezente în Lear. Dacă, în Regele Lear, minimalismul, contrastul alb-negru și muzica mi s-au părut insuficient de puternice pentru a susține textul lui Shakespeare, dimpotrivă, aceleași ingrediente capătă o cu totul altă pondere artistică în Cehov. Doiashvili a făcut din Livadă un spectacol foarte vizual, cedând rampa mai degrabă imaginilor decât cuvintelor - pledoaria regizorului pentru „teatrul pe care îl simțim“. Așa cum el însuși mărturisește, neîncrederea omului contemporan în limbaj poate fi un argument pentru această schimbare a centrului de greutate care, în spectacolul de față, mi s-a părut revelatoare. Imaginile amplificate prin proiecții pun întreaga scenă sub lupă, Doiashvili regizând atent o optică a sensurilor Livezii.
Alb-negrul nu mai tranșează simplist realitatea în bine și rău, ca în Lear, ci favorizează în Cehov zonele gri, trecerea (a oamenilor și a vremurilor) și umbrele, stimulându-ne să imaginăm nevăzutele, invitându-ne să ascultăm șoaptele lumii de ieri. Livada lui Doiashvili este foarte prezentă, aproape invazivă, prin mănunchiurile înflorite care atârnă din tavan și umplu scena, cu cei patru copaci care delimitează patrulaterul casei și funcționează ca puncte cardinale într-un univers care și-a pierdut busola (înțelesul). În același timp, livada e de o tulburătoare poezie, abundentă și evanescentă totodată, resemnată, dar și stăruitoare, prinsă la mijloc între lumea oamenilor vechi (foștii proprietari, nobili ruinați) și a celor noi (îmbogățiții de dată recentă, parveniții). De fapt, Doiashvili face din Livadă un personaj puternic, a cărui voce se aude prin intermediul celorlalți protagoniști, o constantă a unui univers plin de neliniști existențiale, de nostalgii și dorințe, de întrebări enigmatice. Proiecțiile (inflorescențele, chipurile, picăturile de ploaie sau luna shakespeariană care alunecă de-a lungul pereților transparenți ai casei) completează decorul și scenografia (Tamara Kvesitadze și Gabi Albu), clasică și ingenioasă: un dulap, o cadă, un pat, o masă rotativă, cadrul mobil al casei. Multifuncționalul e exploatat la maximum, dar nu obosește. Abundența vizuală e decantată de o coregrafie atentă la detalii, lucrată în filigran de Florin Fieroiu. Muzica inconfundabilă a lui Nikoloz Rachveli Mamanishvili ordonează dezordinea aparentă a intrărilor și ieșirilor impetuoase, zgomotoase (cacofonice pe alocuri), strecurând o notă de umor burlesc, de râs și plâns în fața inevitabilului: livada are parte de o ultimă celebrare exaltată înainte de a fi vândută la licitație și tăiată. Livada în lectura lui Doiashvili ne apare ca o vestală, albă și castă, pregătită să fie sacrificată pe altarul lumii noi, de dragul progresului și al banilor. Casa părintească va fi dărâmată și vechii stăpâni se vor risipi în lumea largă. Distrugerea, exilul și moartea. Toate acestea ni le șoptește, ca un oracol delfic, Livada lui Cehov.
Imagine din spectacolul „Livada cu vişini”, de A.P. Cehov, în montarea lui David Doiashvili la Teatrul Naţional Bucureşti
David Doiashvili optează pentru formula teatrului în teatru, prin intermediul personajului meu preferat: Charlotta. L-am regăsit pe István Téglás („nebunul Tom“ din Lear), acum parcă și mai tragic în costumul androgin al uneia dintre cele mai misterioase creaturi cehoviene, fără nume și identitate, învestită cu puterea regizorului care „dă pagina“ și „dă vocea“ personajelor, chemându-le în scenă. E nebun și raisonneur, un altfel de bufon, înrudit cu cel shakespearian. Charlotta Ivanovna nu spune, ci face mai degrabă scamatorii, oferind adevărului o naștere stranie și dureroasă, la care ceilalți nu sunt întotdeauna sensibili. „Bufonul“ lui Cehov resimte povara identității incerte, Charlotta căzând ea însăși pradă cataclismelor pe care le produce în realitatea făpturilor care populează Livada. Numitorul lor comun este captivitatea, incapacitatea de a (se) comunica într-o lume care se scufundă. Livada se scutură. „Cum a trecut viața, de parcă nici n-aș fi trăit... Pic de putere nu mai am în mine, nimic n-a mai rămas, nimic...“, va spune Firs. Teluricul Firs, căruia Mihai Constantin îi dă o prezență scenică puternică; în Firs vedem înmănuncheate rădăcinile livezii și rădăcinile trecutului, rădăcini de care toți se vor dezice, uitându-l pe bătrânul (și inutilul) servitor încuiat în casă - o arcă ce nu va supraviețui potopului.
De la livada ca univers mental a lui Peter Brook la vișinii-personaje ale lui Peter Stein sau de la vișinii-piatră de hotar între lumi ai lui Andrei Șerban la esențialismul Livezii lui Felix Alexa tradus în borcane (cu compot de vișine), Livada fantomatică a lui Doiashvili pare să fie o insulă plutitoare, o utopie atemporală, o „casă a spiritelor“ în care, contrastând cu jucăriile (calul de lemn, trompeta, mica orchestră evreiască, îngerul de cârpă) și jocurile infantile ale adulților (Gaev, Iașa și Duniașa, chiar și Lopahin), suntem martori (pe gradene) la jocul ideilor; adevăruri universale captive în trupuri efemere, în vieți ratate defilează într-un ritm amețitor, de carusel, într-o atmosferă care amintește de bâlciurile de altădată. Ranevskaia (Monica Davidescu) e patima incandescentă, Erosul capricios; Gaev (Gavril Pătru) este Imaturitatea care se complace în inacțiune; în Ania (Crina Semciuc) reverberează inocența Copilăriei, în timp ce Varia (Raluca Aprodu) e Conservatoarea rigidă, incapabilă de iubire; trioul amoros Iașa (Silviu Mircescu) - Duniașa (Ana Covalciuc) -Epihodov (Idris Clate) sunt Caricaturile Occidentului (și critica lui subtilă); Pișcik (Vitalie Bichir) este Norocul (capricios), Trofimov (Rareș Andrici) este Studentul (Ideologul?), iar Lopahin (Ioan Andrei Ionescu) este „țărănușul“, dar și Prezentul, Banul, „adultul“ care înțelege încotro se îndreaptă lumea și ce trebuie făcut, Stăpânul (Parvenitul) care-și declamă reușita într-un acces de vitalitate deșănțată. Livada e a lui. Varia îi aruncă cheile casei. O lume întreagă se predă.
Paradoxal, în această lume, Charlotta (pe care însuși Cehov o descrie ca pe-o „idee“) este ca la ea acasă (în ciuda întrebării laitmotiv „unde sunt?“), restul locatarilor par străini și călători, captivi într-un limb unde timpul nu mai are răbdare. La fel de surprinzător, oamenii sunt cei care mor (echivalentul exilului), în timp ce livada se dovedește a fi nemuritoare, în ciuda topoarelor care bat precum clopotele în ceasul morții. Doiashvili câștigă pariul dilemei „a reprezenta sau nu livada“, reușind să surprindă vizual tocmai miezul etern al livezii de vișini, metafora ei: nostalgia după paradisul pierdut. Un paradis imaculat, ca o coală de hârtie pe care intrările și ieșirile (noastre) din scena vieții se scriu și se rescriu în ritmul netulburat al anoTimpurilor. Metafora crește (fiind dintr-un aluat poetic bun) de la simpla expunere la covârșitoarea emoție de viață, multiplicată prin personajele care-și țin, fiecare, ramura de vișin înflorită ca pe o cruce (sau stigmat). Simți un fior de teatru grec, de la formă - dispunerea circulară a gradenelor pe scenă - până la fond - aletheia (scoaterea adevărului din ascundere), decantarea pe care o reușește Doiashvili, în ciuda barocului care-i caracterizează stilul regizoral.
Montarea rămâne fidelă ritmului cehovian, sincopat, când lent, când carnavalesc, cu tensiuni și destinderi asemănătoare unui mecanism pe care-l întorci cu cheia. O piesă-carusel, asemenea orchestrei miniaturale pe care Ranevskaia o strânge în brațe ca pe-un fetiș. Sâmburele unei veselii asediate, care anunță moartea. După vânzarea livezii, ritmul pare să-și piardă coerența, la fel cum universul familial se destramă, fiecare urmându-și exilul. Se lasă înghețul. „Nu pot să mă împac cu clima asta“, oftează Epihodov. Totul încremenește. Chiar și Lopahin tremură de frig, zguduit de convulsiile unei ierni interioare, viscerale. Începe, pentru toți, agonia alungării din paradis. Auzim ultimele bătăi de cord ale Livezii grație lui Firs, care lovește aerul cu pumnii, încercând zadarnic să evadeze dintr-o lume-fantomă. Dulapul-refugiu îi va deveni mormânt.
În loc de căderea cortinei, inflorescențele suspendate coboară către spectatori. Dispărem pentru o clipă în Livadă, devenim una cu ea, cu misterul alb, cu întrebările fără răspuns. Cu Viața.