Louise Glück – provocarea simplității

Adina Bardaș | 02.03.2021

Louise Glück și-a descoperit devreme o înclinație către poezie pe care și-a consolidat-o și ca parte a unei terapii de supraviețuire, parcă pentru a da înțeles pierderilor și unei boli, anorexia.

Pe aceeași temă

La concurență cu Haruki Murakami, Ludmila Ulițkaia și Margaret Atwood, poeta americană Louise Glück a fost desemnată în unanimitate ca laureată a premiului Nobel 2020. Această alegere a venit pentru unii ca o surpriză, mai ales că mai puțin de douăzeci de premii Nobel pentru literatură au fost decernate poeților. Anunțul Academiei Suedeze a pus în evidență spiritul ei caustic și inteligența „jucăușă”, care s-au arătat a fi „resurse excelente atunci când Glück tratează unul dintre subiectele de importanță majoră, schimbarea radicală, în care saltul înainte este determinat de un profund sentiment de pierdere.” Vârstele și interogațiile lor tulburătoare, moartea, familia, mitologia, cu toate trenele ei simbolice, își întrețes semnificațiile, sublimate printr-un „rafinat simț al compoziției”, într-un concert cu nuanțe frapante, tăioase uneori. Alteori, aceste nuanțe virează către o vulnerabilitate deconcertantă, ducând, într-un ritm care e al vieții înseși, spre un orizont liric de o supremă simplitate. Cuvintele se succed într-o rostire care are o alură conversațională. Deseori, această aparentă accesibilitate maschează ecouri care vin de departe, intonații care se infiltrează cu subtilitate într-un fel de incantație, una care poartă semnele celei mai acute modernități.

Născută în 1943 la New York, Louise Glück și-a descoperit devreme o înclinație către poezie, pe care și-a consolidat-o, nu în ultimul rând, ca parte a unei terapii de supraviețuire, parcă pentru a da înțeles pierderilor și unei boli, anorexia (cu care s-a luptat îndelung și care i-a definit anii de adolescență și primă tinerețe). A debutat la 25 de ani cu volumul „Primul născut”, continuând, după ce trece printr-o pauză-blocaj de aproape șapte ani, cu „Casa din smârcuri” (1975). O poetă a multor începuturi, Louise Glück și-a găsit vocea în timp, iar primele sale volume sunt mai rar pomenite. Dintre cărțile călduros primite de critică, amintim: „Triumful lui Ahile” (1985), „Ararat” (1990), „Irisul sălbatic” (1992 - pentru care a primit premiul Pulitzer), „Averno” (2006) și „Noaptea credincioasă și virtuoasă” (2014), distinsă cu Premiul Național de Carte. A scris, de asemenea, eseuri despre poezie reunite sub titlurile „Demonstrații și teorii” și „Originalitate americană”. Din 1971 s-a lansat într-o carieră academică, pe care o continuă în prezent (la Universitatea Yale). A fost răsplătită cu nenumărate premii și distincții (printre ele, în 2003 a fost numită Poetă Laureată a Statelor Unite, a primit premiul Bollingen, Medalia Aniversară MIT și Medalia de Aur pentru Poezie din partea Academiei Americane de Arte și Litere).

Cât despre influențele declarate, în 2010 mărturisea că William Blake și T.S. Eliot au fost „companionii” și „profesorii” ei. O afirmație pe care o explică mai departe: „scrisul meu de început a fost o încercare de comunicare cu ei, un răspuns adresat lor”.

O perspectivă de o memorabilă expresivitate, dar rar citată, asociindu-i scrisul cu cinematografia lui Ingmar Bergman, este cuprinsă în motivația juriului premiului internațional de poezie Griffin pentru selectarea volumului „Viața într-un sat” în 2010: „Louise Glück ne prezintă un cor de voci care se împletesc într-un cântec ce pune în scenă și contemplă căutarea oamenilor spre a descoperi fericirea, pe care, de fapt – într-un mod aproape instinctiv – și-o refuză. Rezultatul este o neliniște care pare să nu ne părăsească niciodată, așa cum sugerează Glück în poezia «În cafenea»: «Este firesc să te saturi de pământ. / Când veți fi fost morți de multă vreme, probabil că vă veți sătura de Rai. / Faci ce poți face într-un loc / dar după un timp storci acel loc de tot ce-ți oferă, / așa că tânjești după o salvare.» Această claritate a înțelepciunii îi punctează peste tot poeziile care, chiar dacă se leagă de mari frământări, sunt conturate, în linii ample, prin imagini de o simplitate arhetipală autentică, producând o liniște de esență cinematică – ne-am putea gândi la aparatul de filmat dintr-o creație bergmaniană.”

În 2020, poemele elegante, laconice, deseori severe, chiar mușcătoare sau întunecate ale Louisei Glück au fost desemnate ca fiind o scriitură de un milion de dolari. Într-o lume străbătută de atâtea anxietăți și derute, atenția către poezie nu este puțin lucru. Apoi, este demn de subliniat că o alegere a unei personalități care nu s-a aruncat în politici sau controverse restaurează sensul inițial al premiului: recompensarea valorii intrinseci, a talentului transformativ – în cuvintele lui Alfred Nobel, recunoașterea „celei mai remarcabile opere literare create într-o direcție ideală”.

Într-un interviu din New York Times (publicat pe 8 octombrie 2020), Louise Glück declara: „Scrii pentru a intra într-o aventură”. Pusă spontan în fața unei întrebări provocatoare (în ce fel bătrânețea a condus-o către explorarea unor noi teritorii ca poetă), Louise Glück își poartă cititorii, cu bravură, pe o muchie îngustă între umor și apăsare, înfruntând fără umbră de ezitări clișeele tinereții veșnice: „Te trezești că mai pierzi un substantiv aici, altul dincolo, iar frazele dezvoltă aceste lacune vaste în mijlocul lor și trebuie fie să restructurezi propoziția, fie să o abandonezi. Dar ideea este că vezi acest lucru și e ceva care nu s-a mai întâmplat niciodată. Și, deși este sumbru și neplăcut și nu anunță nimic bun, totuși, din punctul de vedere al artistului, este incitant și nou.”

Încă o notă de reținut care definește originalitatea și adevărul unei poete de o intensă reflexivitate: „Majoritatea a ceea ce am de spus care are o urgență reală apare în poezii, iar restul este doar divertisment.” Cu o anume impetuozitate, Louise Glück încheia astfel unul dintre poemele sale cele mai cunoscute: „Sunt gata acum să vă fac/Să vedeți clar”. Nu e deci de mirare că putem limpezi și chiar îmblânzi realitatea, sprijinindu-ne de umărul când moale, când colțuros al cuvintelor ei atent cumpănite. //

Prima amintire

Cu mult timp în urmă, am fost rănită. Am trăit

Cu gândul să mă răzbun

pe tatăl meu, nu

pentru ceea ce era el -

pentru ceea ce eu eram: de la începutul începuturilor

în copilărie, am crezut

că acea durere însemna

Că nu eram iubită.

Ce însemna e că iubeam.

Răspântii

Trupul meu, acum că nu ne mai rămâne să călătorim împreună prea mult timp

Încep să simt o nouă tandrețe față de tine, cât se poate de vie și necunoscută,

asemănătoare cu ceea ce îmi amintesc despre dragoste în vremea tinereții –

dragoste care a fost prea deseori necumpătată în țelurile ei

dar niciodată în alegerile ei, în intensitatea ei.

Prea mult cerut dinainte, prea mult din ceea ce nu putea fi promis –

Sufletul meu a fost atât de înspăimântat, atât de violent;

Iertată fie-i brutalitatea.

Ca și cum ar fi acel suflet, mâna mea trece peste tine cu luare-aminte,

nedorind să aducă vreo ofensă,

dar râvnind, în cele din urmă, să ajungă să se exprime ca substanță:

nu pământul îmi va lipsi,

ci de tine îmi va fi dor.

O fantezie

Să îți spun ceva: în fiecare zi

oamenii mor. Și acesta este doar începutul.

În fiecare zi, în case funerare, se nasc noi văduve,

orfani noi. Stau cu mâinile încrucișate,

încercând să ia hotărâri în legătură cu această viață nouă.

Apoi merg la cimitir, unii dintre ei

pentru prima oară. Le e frică să plângă,

alteori să nu plângă. Cineva se apleacă spre ei,

le zice ce să facă apoi, cum ar fi

să spună câteva cuvinte, uneori

să arunce țărână în mormântul deschis.

Și după aceea, toată lumea se întoarce către casă,

brusc plină de vizitatori.

Văduva stă pe canapea, foarte impunătoare,

iar oamenii se înșiră pentru a-i vorbi,

uneori o iau de mână, alteori o îmbrățișează.

Găsește ea ceva de spus tuturor,

le mulțumește, le mulțumește că au venit.

În inima ei, ar vrea să plece toți.

Vrea să se întoarcă la cimitir,

înapoi în camera bolnavului, la spital. Știe

că nu este posibil. Dar este singura ei speranță,

dorința de a merge înapoi. Și doar puțin de tot,

nu chiar până la căsătorie, până la primul sărut.

Octombrie

A nins. Îmi amintesc

muzica de la o fereastră deschisă.

Vino la mine, spuse lumea.

Asta nu înseamnă

că vorbea în propoziții articulate

doar că am perceput frumusețea în acest fel.

Răsărit de soare. O peliculă de umezeală

pe fiecare lucru viu. Băltoace de lumină rece

formate în rigole.

Am stat

în prag,

într-un fel care pare ridicol acum.

Ceea ce alții au găsit în artă,

am găsit în natură. Ceea ce alții au găsit

în dragostea oamenilor, am găsit în natură.

Foarte simplu. Dar nicio voce nu era acolo.

Iarna se terminase. Din pământul dezghețat,

izbucneau frânturi de verde.

Vino la mine, spuse lumea. Stăteam

în jacheta mea de lână chiar lângă un fel de portal luminos —

în sfârșit pot spune

pe vremuri; îmi face așa o mare plăcere. Frumusețea

e vindecătoarea, cea care mă învață —

moartea nu-mi poate face rău

mai mult decât mi-ai făcut tu rău,

viața mea preaiubită.

Dorința

Îți amintești de acel moment când ți-ai pus o dorință?

Îmi pun o mulțime de dorințe.

Atunci când te-am mințit

despre fluture. M-am întrebat mereu

ce ți-ai dorit.

Ce crezi că mi-am dorit?

Nu știu. Că m-aș întoarce,

că vom rămâne cumva împreună la sfârșit.

Mi-am dorit ceea ce îmi doresc mereu.

Mi-am dorit încă o poezie.

Traduceri realizate de Adina Bardaș

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22