Pe aceeași temă
Lucian Raicu, plecat din tara in 1986 in Franta, s-a stins ca si anonim intr-un spital din Paris, vegheat de multa vreme si pana in ultima clipa, in conditii as spune dramatice, de sotia sa Sonia Larian. In afara personalului medical - dar ce puteau sa stie infirmierele si doctorii francezi despre omul acesta redus la biata lui conditie de pacient? -, nimeni nu l-a mai vazut pe Lucian Raicu, nimeni nu l-a mai auzit de multa, multa vreme. Omul s-a retras din lume, iar ziua plecarii sale definitive nu mai pare sa fie, in mod fals, in mod nedrept, decat o consfintire a unei decizii ce-i apartine lui si numai lui, atunci cand a decis ca nu mai poate si ca trebuie sa iasa din bataia privirii noastre.
Ultimii douazeci de ani au fost intr-adevar pentru Lucian Raicu un lung sir de retrageri din lume. Nu e vorba, omul nu era facut sa duca o viata publica, daca uitam fireste cartile si articolele sale, si nici macar o viata restrans-sociala, cu exceptia cercului, foarte selectiv, din lumea literara. S-a retras mai intai din mediul scriitorilor, dupa moartea lui Marin Preda, marele sau prieten. Intr-un Bucuresti slutit de agonia comunismului, Lucian Raicu aproape ca nu mai iesea, inspaimantat de agresiunea cu mii de fete a oamenilor, a frigului, a lipsurilor, a uratului zilnic. S-a retras apoi la Paris, unde cu timpul s-a baricadat in micul lor apartament, al lui si-al Soniei, de pe rue Bargue, apoi n-a mai raspuns nici la telefon, chiar cand cunosteai toate codurile telefonice. Apoi au urmat toate, pe care doar Sonia ar putea sa le stie si sa le povesteasca, desi probabil n-o va face niciodata, din pudoare, din mandrie, din nesfarsita dragoste pentru sotul ei; din spatiul stramt de pe rue Bargue s-a retras intr-o rezerva de spital, de unde n-a mai putut urma decat aceasta ultima si definitiva retragere de pe 22 noiembrie. Vulnerabil si vulnerat de expansiunea vertiginoasa a prostiei si a imposturii sub toate formele ei, doar exarcerbate de comunism, dar eterne si etern-insidioase sub orice regim si independent de el, Lucian Raicu nu s-a refugiat doar geografic, ci si in tot-mai-adancul mintii sale. A lasat astfel in urma, definitiv, realitatea imediata; pe un fir subtire si mereu mai subtire a pornit-o de unul singur spre zonele care au contat dintotdeauna pentru el si pentru noi toti de fapt, chiar daca n-o stim.
Vorbim insa de Lucian Raicu ca si cand autorul ar exista inca pentru "publicul" de azi. Este chiar uluitor sa constati ca Lucian Raicu a devenit un scriitor cvasi-necunoscut nu doar pentru amatorii de literatura, dar si pentru scriitorii mai tineri, care-si fac din literatura, la randul lor, o ratiune de a fi! Insa nici atunci cand cartile sale apareau cu frecventa regulata la marile edituri si cand principala revista culturala romaneasca il publica saptamanal, cand criticul se afirma impreuna cu intreaga sa generatie stralucita, nu existau semne foarte clare ca exceptia Lucian Raicu era inteleasa in intreaga ei dimensiune. La aceasta va fi contribuit, fara indoiala, si numarul mare de articole de circumstanta pe care le-a produs simultan cu opera majora, unele reunite in volume de valoare inegala. Or, pentru o ureche distrata, sunetul Raicu din critica sa ocazionala ar putea sa para ca e unul si acelasi cu cel din marile sale pagini de analiza, unde Gogol, Tolstoi, Bacovia, Sadoveanu, Rebreanu sau Proust sunt recititi, retraiti, reinventati, rescrisi, intelesi de Lucian Raicu intr-un fel pe care nu-l vom mai regasi la nimeni. O spun din nou, o spun fara retinere, acum cand omul nu mai e, cand intre el si noi nu mai incap convenientele care ne atenueaza si ne denatureaza gandul: Lucian Raicu a dat, prin Gogol sau fantasticul banalitatii, prin Reflectii asupra spiritului creator, prin Calea de acces, prin Scene din romanul literaturii cateva mii de pagini unice in genul lor, de un nivel al intensitatii analitice si de o vibratie critica si umana cum rareori se pot intalni nu doar in critica noastra, ci si de aiurea. Astazi a venit poate timpul ca literatura româna sa intre cu adevarat in posesia acestui scriitor de geniu, sa-l reediteze, sa-l citeasca (sa-l citeasca, in primul rand !), sa-l traduca, sa se lase impregnata de el, sa-l recunoasca asa cum se cuvine, spre onoarea ei. E poate momentul ca Lucian Raicu sa inceapa sa existe in sfarsit pentru noi, restituit noua de disparitia sa. E poate cazul sa vedem in moartea sa noul, adevaratul sau debut. E cu siguranta cazul ca ultimul sau refugiu sa fie in mintea si intelegerea noastra, prin simplul efect al lecturii, al coabitarii cu el in singura forma posibila - si singura adevarata - de a-l avea aproape, asa cum el a tot asteptat sa se intample, trebuie s-o spunem, in singuratatea lui pariziana.
I-am citit de mai multe ori cartile importante, prima oara pe vremea studentiei, cand eram cu totii stapaniti de pasiunea rece a stiintelor exacte in literatura. In mod evident, in acei ani terenul nu era deloc propice pentru a-l citi pe Raicu. Genette, Todorov, Barthes isi rezervasera admiratia noastra exclusiva. S-a nimerit ca prima carte care mi-a cazut in maini sa fie Reflectiile asupra spiritului creator. A fost un soc de nimic pregatit. De atunci am revenit de mai multe ori la cartile sale de prima importanta, nu fara teama secreta ca voi gasi un Lucian Raicu imputinat, ca - stiindu-l de-acum - gandul sau nu va mai pastra aceeasi tarie, ca pagina sa despre Gogol sau Bacovia va suna mai gol (golul, de care a avut oroare!). Nimic din toate acestea! Dimpotriva, sunetul e parca si mai plin, intelegerea lui pentru actul creator si pentru insondabilul uman si mai adanca, resursele expresive mai suple, mai inventive, gandul mai precis. Luati, dar luati volumul despre Gogol reeditat in anii acestia, il veti gasi cu siguranta uitat in librarii pe randul al doilea! Luati volumul despre Gogol, chiar daca n-ati citit un rand din Gogol pana acum! Sau Calea de acces - si ea reeditata in anii din urma - si deschideti va rog la capitolul Cu Tolstoi sau la intamplare! Ingaduiti-va cateva minute pentru cartile sale cand intrati intr-o librarie, s-ar putea sa fie suficient ca efectul Raicu sa se produca. Nu plecati mai instruiti dupa aceasta lectura fugitiva, ci mai edificati asupra dumneavoastra insiva, intotdeauna semn ca e vorba acolo despre ceva cu adevarat important.
