Madame Bovary în secolul 21

Leïla Slimani, scriitoare franceză de origine marocană, debutează în 2014, cu romanul Dans le jardin de l’ogre, tradus de Nadine Vlădescu sub titlul În grădina căpcăunului, în 2018, pentru Editura Pandora M. Romanul obține „Prix de la Mamounia”, în 2015, și se bucură de o receptare elogioasă în presa literară. Pentru al doilea roman al său, Chanson douce (Cântec lin, tradus la Editura Pandora M, în 2017), va primi Premiul Goncourt, în 2016.

„Niciun bărbat n-ar fi îndrăznit să scrie ce a scris Leïla Slimani. Un debut extraordinar”, notează Alain Mabanckou, membru al juriului marocan. Leïla Slimani ne propune o Madame Bovary reinterpretată, iar rezultatul este copleșitor. Astfel, în romanul ei În grădina căpcăunului, Adèle este o femeie care și-a dorit să devină actriță, dar nu a reușit. Se căsătorește cu un medic și, prin intermediul lui, obține un post de jurnalistă la un ziar. Cuplul locuiește în arondismentul 18, are un copil, Lucien, dar ea e extrem de nefericită. Mai târziu, în roman, mama ei îi va spune batjocoritor, la moartea tatălui : „Nu ți-a păsat niciodată decât de el, oricum. De visele lui stupide, de fantasmele lui. Marea viață! Viața nu era niciodată suficient de măreață pentru el. Să-ți spun eu ceva. (…) Oamenii nemulțumiți distrug totul în jurul lor”.

Romanul descrie aventurile sexuale compulsive ale lui Adèle: fiind dependentă de sex, își alege partenerii aleatoriu, riscând foarte mult, pentru că aceștia pot fi simpli necunoscuți, dar și oameni pe care soțul ei îi cunoaște bine. Își neglijează copilul, întârzie la consultații medicale, nu predă la timp materialele pentru ziar, dar soțul ei, Richard, nu vede nimic.

Spre deosebire de Catherine Millet și Virginie Despentes, care au încercat să-și înnobileze literatura pornografică printr-o radicală critică socială și feministă, în romanul Leïlei Slimani găsim doar o tentă de critică socială, antiburgheză. Ceea ce, la primele două scriitoare, era emancipare prin libertinism total, exhibiționism triumfător și asumat, la Slimani este o dependență de sex trăită în suferință, de-a dreptul. Adèle suferă pentru că nicio acuplare nu e îndeajuns pentru ea, nu îi vindecă vidul interior. Din moment ce nu caută și nu oferă sentimente, nici nu le primește. Pe acestea i le dăruiește soțul ei, dar pentru Richard ea are doar respect. Scenele de sex sunt crude: ea e cea care le inițiază, ea e cea care le pune capăt și, uneori, iese din „scenă” rănită, pentru violențe pe care ea le-a cerut.

Singura care știe despre această a doua viață a ei este o prietenă, Lauren, care o și „acoperă” în fața lui Richard. În rest, Adèle oferă imaginea unei burgheze din Paris (chiar dacă venită din provincie), care are tot ce-i trebuie și care, la vârsta de treizeci și cinci de ani, e așteptată să facă al doilea copil. Aici intervine cheia alegerii de viață a eroinei: „Adèle a făcut un copil din același motiv pentru care s-a și măritat. Ca să aparțină lumii și să se protejeze de orice diferență față de ceilalți. Devenind soție și mamă, ea s-a încununat de o aură de respectabilitate pe care nu i-o poate lua nimeni. Și-a construit un refugiu pentru serile de angoasă și o retragere confortabilă după zilele de desfrâu”.

Atunci când Richard află și are dovezi ale vieții ultralibertine a soției sale, Adèle trebuie să înfrunte realitatea. Pentru că aceasta e problema ei, (ne)înfruntarea realității. Având o dependență maladivă de sex, ei nu-i trece prin cap să meargă la un terapeut, în ciuda faptului că are momente de remușcare, de vinovăție față de soțul și copilul ei. Richard află adevărul când e într-o stare proastă, de recuperare după un accident cu scuterul, și decide să părăsească Parisul, pentru a se muta într-o casă, la țară. El își deschide o clinică, iar ea stă acasă. Acolo, el o supraveghează în permanență, iar Adèle își duce noua existență cu un aer abulic. Va pleca din sat, singură, pentru înmormântarea tatălui ei, și nu se va întoarce cu trenul cu care promisese că va veni. Richard o așteaptă și se gândește ca, pe viitor, să-i slăbească supravegherea și să întreprindă ceva ca s-o vindece. Finalul este deschis.

În grădina căpcăunului este un roman de­spre pulsiuni maladive, despre dependență și rușinea de a o recunoaște, despre singurătatea în doi, despre mitul familiei fericite, cu o tentă stângistă de denunțare a inutilității bunăstării materiale și a panașului social al burgheziei. Din povestea Doamnei Bovary, am reținut că eroina e o visătoare, că se mărită cu un medic pe care nu-l iubește, că are un copil de care nu se poate atașa, că adună compulsiv aventuri amoroase care o fac nefericită. Numai că Emma Bovary căuta sentimentul, paroxismul lui, o fantasmă obsedantă, în vreme ce Adèle caută doar sex. Și cu cât are parte de mai mult, cu atât e mai suferindă. Aceasta să fie diferența, pentru femeia bovarică, între secolul al XIX-lea și secolul al XXI-lea?

Leïla Slimani nu își judecă eroina, ci doar ne-o prezintă. Reiese că societatea în care trăiește Adèle este destul de bolnavă, cel puțin în privința relațiilor interumane. Adèle apare însingurată, neputincioasă în fața unui rău interior care o macină și care ar compromite-o total, dacă l-ar mărturisi. De altfel, omul contemporan, văzut ca ființă fragilă și aproape condamnată în fața normelor sociale, e o temă recurentă a romanului occidental al zilelor noastre.

Bunătate și normalitate, declarate pierdute

Catherine Lovey este o scriitoare elvețiană contemporană care s-a întors la scris după ce a studiat Relațiile Internaționale și Criminalistica. Ultimul ei roman, Domnul și Doamna Riva, a fost tradus de Florica Ciodaru-Courriol pentru Editura Școala Ardeleană, din Cluj-Napoca, fiind încă un titlu incitant din colecția „Longseller” a editurii.

În acest roman, naratoarea este o tânără care, la vârsta de treizeci de ani, are diverse joburi, negăsindu-și locul într-o societate care are un aer perfect, dar numai privită din afară. Înlocuind o prietenă, ea devine temporar ghid turistic pentru o croazieră pe Mediterana și, astfel, îi cunoaște pe soții Riva. Aceștia vin să spună că nu se vor îmbarca pentru croaziera aleasă și plătită de fiul lor, pentru că nu și-o doresc. Mai târziu, când fiul bogat își va cere banii înapoi de la agenția de voiaj, naratoarea va trebui să se ducă acasă la soții Riva, să-i convingă să semneze un document prin care aceștia își asumă răspunderea pentru neparticiparea la croazieră și, astfel, să absolve agenția de obligativitatea rambursării vreunui ban către fiu.

Soții Riva, Hermine și Juste, care locuiesc într-un sat de munte, îi semnează eroinei, fără probleme, documentul pe care ea îl credea imposibil de obținut. Cei doi o tratează (pe bună dreptate) ca pe o copilă rătăcită și aproape că o copleșesc cu grija și politețea lor. Naratoarea este uluită să vadă că există oameni care oferă fără să aștepte nimic în schimb, care sunt mai mult decât politicoși, chiar drăguți, în mod autentic, fără să aibă nimic de câștigat cu acea atitudine.

Printre toate întâlnirile de viață, de la șeful agenției de voiaj, Cédric Martin D. Pirmez, la doctorul Cappel și asistenta medicală de la spitalul unde e internat Alexis, un coleg de la agenție care se aruncase în gol de pe un acoperiș – personaje kafkiene în drama unei tentative de suicid – , naratoarea trebuie să se ocupe și de depresia prietenei ei, Laeticia, concediată de la agenția de voiaj, o femeie care își crește singură un băiat cu aparență de sindrom Asperger, Bastien; acesta nu face decât să cânte la harpă, în ciuda mizeriei din casă și a bolii mamei lui. Într-un acces de luciditate, Laeticia îi spune eroinei: „Suntem toți, tineri ori bătrâni, niște incurabili…, iar la optzeci de ani vom continua să traversăm cât putem de repede, pretinzând că facem contrariul, bineînțeles, pretinzând că ne place la nebunie să gustăm fiecare clipă, să privim copacii, și ploaia, și viața, că suntem foarte sensibili la lucrurile astea…, pe când în realitate.., alergăm fiecare de dimineața până seara, spre ce nici noi nu știm, dar participăm la treaba asta, ca și poeții, falși ori autentici, așa-i firea omenească, nu avem încotro, decât să devenim nebuni.., suntem obligați să înnebunim, înțelegi tu?.., nebuni ca să continuăm.., fiindcă altfel, fără nebunia asta, ar trebui să facem ca Alexis”.

În deambulările ei, naratoarea se duce la spital să-i citească lui Alexis, care e în comă, apoi îi vizitează iar și iar pe soții Riva, unde găsește o oază de liniște și calm. Aceștia vor să facă o excursie în România, pentru a-și procura un soi de mere care nu mai există în Europa, în ciuda fiului lor, care crede că vor păți ceva rău acolo. Între e-mailuri cu Laeticia, mutată brusc în America, și vizite la medicul ei de familie, doctorița Pilar Sandeman, care vrea să se retragă în țara ei de origine, Mexic, pentru a grădinări, naratoarea își continuă călătoria ei aproape inițiatică, în care, întâlnind diverse persoane, încearcă să înțeleagă ceva din sensul vieții, se hrănește cu generozitatea și înțelepciunea soților Riva, îl lasă pe cititor sur sa faim, amintindu-și de o iubire pierdută, Johannes Lindeman, răspunde la scrisoarea acuzatoare a fiului soților Riva, face cunoștință cu Jean–Baptiste Simon, vecinul soților Riva, vecin a cărui soție suferea de Alzheimer într-un azil. Și, într-o zi, constată că soții Riva dispar. Apoi sunt găsiți… Îl lăsăm pe cititor să descopere finalul.

Romanul lui Catherine Lovey, Domnul și Doamna Riva, este o pledoarie pentru regăsirea generozității, a simplității, a grijii față de semeni, dar și față de propriul suflet, într-o lume dură, agresivă, stresantă și de­spiritualizată. //

// Leïla Slimani

// În grădina căpcăunului

// Traducere: Nadine Vlădescu

// Ed. Pandora M, 2018, 232 pag.

// Catherine Lovey

// Domnul şi Doamna Riva

// Traducere: Florica Ciodaru-Courriol

// Ed. Școala Ardeleană, 2017, 374 pag.