Majore

Prima piesă a trilogiei

Cine a citit „Corecții” – fie și numai acest roman - știe cine este Jonathan Franzen. Sau „Puritate”. Sau „Libertate”. Sau oricare altă carte dintre cele – generos – apărute în limba română de mai bine de două decenii la Editura Polirom. Știe cine e – adică, unul dintre uriașii literaturii de limbă engleză la ora actuală și, după mulți, probabil cel mai mare scriitor american în viață. Ei bine, de câteva săptămâni avem în românește (în traducerea strălucită – deja premiată – a Alexandrei Coliban) cel mai recent roman al celui care a spus cândva (indicând o linie solidă de interpretare a marilor sale construcții romanești – elogii ale decadenței în trepte) că „s-ar putea să fii sărac, dar singurul lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua este libertatea de a-ți strica viața în orice fel vrei”. E vorba despre „Crossroads” – „un portret magnific al familiei americane în prag de implozie” -, prima piesă a unei (noi) trilogii americane pe care intenționează să ne-o ofere excepționalul scriitor american. E o uriașă construcție – din care, iată, avem deja o treime – care are ambiția de a fi, în înălțime și adâncime, peste tot ce avem (deja foarte mult) de la Jonathan Franzen în materie de literatură.

Ca și în alte romane ale sale, și aici – în prima piesă a trilogiei – avem un foarte profitabil și netradițional mod de a privi către marea temă a familiei. Și anume: un mod de a privi și povesti despre criza familiei (am zice că... destul de tradițională, în cazul lui „Crossroads”). Suntem, în intriga decupată pentru această carte, în anii 1970, la începuturile lor, într-un interval de timp în care comunitatea „actorilor” principali ai romanului resimte, direct, puternic și în valuri, pulsiunile eliberatoare ale duhului epocii. Suntem, altfel spus, în plin teatru de operațiuni ale unor crize în crize și al unor crize care concurează unele cu altele: pastorul – tatăl familiei – vrea să scape de „corsetul” unei căsnicii demult eșuate, soția sa – simte la fel, enorm și „vede monstruos”; fiul cel mare al familiei revine acasă, după mai multe rătăciri, și-și asumă o poziție morală radicală; fiul de „geni” al familiei, vinde droguri și vrea să fie „un om mai bun”. Ca să trimit direct la două dintre titlurile mari ale lui Jonathan Franzen – fiecare dintre cei numiți mai sus (dar și numeroase alte personaje care populează o carte de o forță ieșită din comun) intenționează să facă sau chiar face numeroase corecții în direcția libertății personale. Ce rezultă din acest exercițiu de mare rafinament estetic? Cum o spun și cei de la revista Vogue: „Un portret magnific al familiei americane în prag de implozie. Crossroads este actul întâi a ceea ce va deveni un roman american clasic”.

Operațiune specială în proză

Yaniv Iczkovits este ofițer în trupele speciale israeliene și, dincolo de orice dubiu, unul dintre marii scriitori de astăzi din Israel. După tragedia națională din 7 octombrie, Iczkovits luptă în prima linie în Fâșia Gaza, în teribilele confruntări cu noile chipuri ale bestialității pure din zilele noastre. Într-o lume în care nu ar fi existat acel 7 octombrie, într-o lume care nu ar fi luat-o razna de tot, Yaniv Iczkovits ar fi fost, probabil, în România în toamna acestui an. Bunăoară: pentru lansarea (în traducerea de zile mari a Ioanei Petridean) celui de-al doilea roman al său în limba română. După marea lovitură pe care a dat-o pe piața noastră de carte cu „Fiica măcelarului”, avem de la acest (încă) tânăr scriitor un nou titlu – dens, memorabil, rafinat. Și anume: „Nimeni nu părăsește Palo Alto”. Paranteză: ambele romane au fost publicate la Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”. „Dacă vrei să cunoști cu adevărat Israelul, atunci nu intra pe ușa din față, vino la intrarea din spate, să vezi curtea” – formula aceasta îi aparține lui Yaniv Iczkovits și stă, perfect, ca semn de intrare în „Nimeni nu părăsește Palo Alto”. Roman fastuos, care unește puncte dintre cele mai neobișnuite - o elegie a singurătății și a solidarităților neașteptate -, cartea de față e, fundamental, o carte a nevăzutului, a sufletului. Roman și al absenței materne (recurența aceasta este cu adevărat tulburătoare prin ipostazierile la care recurge scriitorul israelian), „Nimeni nu părăsește Palo Alto” ilustrează, briliant, ceea ce semnala un alt nume super greu din literatura israeliană de astăzi: „Nimeni nu scapă întreg din copilărie” (Zeruya Shalev – ei îi aparține această formulare!).

„Literatura e singura cale de a experimenta o altă formă de viață” – o spune, des, Yaniv Iczkovits. Poate  că e o exagerare. Poate că mai sunt și alte arte care îți dau trusa aceasta de salvare și de aventură. Dar, cum spun unii psihanaliști: numai exagerările sunt adevărate. Iczkovits luptă, cum spuneam, în prima linie împotriva barbariei. Poate că lupta aceasta nu va dura foarte mult; poate că, în scurt timp, Yaniv Iczkovits va reveni la calea care îi permite să experimenteze o altă formă de viață. Apropo: în noul său roman (despre care a povestit în mai multe rânduri), e vorba despre trei prieteni foarte apropiați din Sighet, un oraș izolat din România, care au fost separați în timpul Holocaustului. Din zona Sighetului sunt, de altfel, și unii dintre bunicii reali ai acestui extraordinar scriitor. Bref: „Nimeni nu părăsește Palo Alto” e o magnifică operațiune specială în proză, despre sufletele tulburate, marginalii & noii marginali, despre tristețe și tandrețe.

Revelația

(Probabil) Marele roman al finalului de an vine dintr-o zonă mai puțin așteptată: din Georgia. De la Nino Haratischwili - născută la Tbilisi în 1983 și, deja, un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. „A opta viață (Pentru Brilka)” este titlul cărții (care curentează imediat la lectură și care poate da, ușor, dependență) cu care Nino Haratischwili intră (pe filieră germană – traducere de Laura Karsch; în Germania, de altfel, autoarea și locuiește în cea mai mare parte a timpului) în limba română - și o face într-un mare fel. „Un covor e o poveste. În ea se ascund, la rândul lor, nenumărate alte povești. (...) Covoarele sunt țesute din povești. Așadar, trebuie păstrate și îngrijite. Chiar dacă acesta a zăcut ani la rând împachetat, acum trebuie să renască și să ne spună poveștile sale. Sunt sigură că și noi, fără să fi bănuit vreodată, suntem țesute în el. Și Stasia a lovit cu toată forța în covorul greu. Nu am uitat niciodată această lecție. Nu știu dacă ar trebui să îi mulțumesc Stasiei în acest punct pentru că m-a condamnat, mai mult sau mai puțin, cu revelația ei, să cad în mrejele poveștilor și să caut ani în șir, ca o obsedată, poveștile din spatele poveștilor, asemenea straturilor diferite ale unui covor valoros” – e un citat lung de la începutul cărții, anume ales, pentru a exemplifica maniera de a înțelege și de a povesti pe care o etalează această uluitoare scriitoare. 

„A opta viață (Pentru Brilka)” e o saga estică – cu aproape un secol ca interval temporar în care e derulată acțiunea cărții. Altfel spus: de la 1917, cu câteva luni înainte de Revoluția din Octombrie, până spre zilele noastre, în 2006, când Niza (strănepoata Stasiei – cea care ne reamintește că așa cum o pipă nu este neapărat o pipă, nici un covor nu e doar un simplu covor!), cea care locuiește la Berlin, fuge încă o dată de trecutul dureros al familiei sale. Acestei fugi de istorie îi răspunde, asimetric, o altă fugă: a nepoatei Nizei – Brilka. Niza merge după ea pentru a o (re)aduce acasă – o face de altfel, dar nu oricum, ci reașezând pe coordonate și mai solide marea poveste a familiei sale. Combinație strălucită de Gabriel Garcia Marquez și Lev Tolstoi, „A opta viață (Pentru Brilka)” e publicată, în premieră, în 2014 și tradusă mai apoi în numeroase limbi, devenind, binemeritat, bestseller la nivel mondial. În 2014, Nino Haratischwili avea 31 de ani. Cartea are aproape 1.000 de pagini și e lesne de presupus că a scris câțiva ani la ea. Marea întrebare (care ascunde uimire și o imensă admirație pentru această performanță literară cu adevărat ieșită din comun) este: cum a putut scrie așa ceva? Cum a putut Nino Haratischwili să scrie, la nici 30 de ani, o – pur și simplu – capodoperă?