Marea Frumusețe. Doar o scamatorie?

„Călătoriile sunt folositoare, stimulează imaginația. Orice altceva e oboseală și amăgire. Călătoria noastră e complet imaginară. Asta-i puterea ei. Trece prin viață până la moarte. Oameni, animale, orașe, diverse lucruri, toate sunt inventate. Este un roman. Nimic altceva decât o poveste fictivă. Littré spunea asta și el nu greșea niciodată. În afară de asta, oricine poate să facă măcar atât. E suficient să închizi ochii. E de cealaltă parte a vieții.” Lungmetrajul din 2013 al regizorului Paolo Sorrentino începe cu aceste cuvinte ale lui Céline, din cunoscuta Călătorie la capătul nopții. Probabil cea mai nimerită introducere în atmosfera intensă a Romei contemporane, în care se consumă, ca o flacără, povestea de viață a scriitorului Jep Gambardella. Scriitor al unui singur roman, „capodoperă a literaturii italiene”, Mecanismul uman, primul și unicul succes literar de la care au trecut 40 de ani. Între timp, autorul a urcat în societate, devenind „nu doar un simplu monden, ci regele mondenilor”. Acum își sărbătorește bombastic, excentric și funambulesc cei 65 de ani. O lume prețioasă, pestriță la propriu și la figurat, snoabă defilează în posturi șocante, debordând de senzualitate și alcool, umple curtea casei romane în ritmuri de samba, amestecate cu escapisme psihedelice, asezonate cu droguri ușoare; o fostă vedetă de cinema, „culmea decadenței fizice și psihice”, iese din tort; se dansează trenulețul, „cel mai amuzant din Roma, fiindcă nu duce nicăieri”; în bucătărie au loc certuri de cuplu violente, pe lamă de cuțit; în paralel, un peep show grotesc concurează, din spatele unor ferestre aburinde, petrecerea, ca să nu fie nici un moment de plictiseală. Cu toate astea, toți sunt obosiți; inexplicabil expirați, iremediabil consumați, prietenii lui Jep ni se prezintă prin câte o mică frântură existențială. Romano, dramaturgul ratat, care dă târcoale unei superbe brunete, acceptând să fie umilit fără nici o consolare. Urmează Lello, vânzătorul de jucării, debordând de flecăreală vulgară. Stefana, romanciera sponsorizată de partid, a cărei viață e plină de iluzii și ratare, toți o știu, doar ea își repetă propria poveste mincinoasă. Bogătașa Viola are un fiu bolnav mintal, Andrea, care se va sinucide. De durere, își cedează averea bisericii și pleacă voluntară în Africa. Dadina, pitica, conduce publicația la care Jep lucrează, publicând interviuri cu artiști excentrici și figuri mondene. Nu mai scrie romane, fiindcă tot timpul și-l consumă în viața de noapte, cu petreceri până-n zori, obiceiuri nesănătoase și prieteni vicioși. Deși nimic până acum nu pare flatant în portretul lui, Jep Gambardella ne transmite un farmec irezistibil. El trăiește cum îi place, fără să judece pe nimeni. Complet împăcat cu viața pe care o duce, se plimbă pe străzile Romei cu o incredibilă detașare, luând lucrurile și oamenii precum vin, întâmpinând fiecare întâlnire așa cum i se oferă. De fapt, el trăiește cu adevărat ca un scriitor, chiar dacă nu așterne în scris ceea ce simte. Regizorul ni-l descoperă prin intermediul confesiunii personajului, care traversează filmul ca un fir de înaltă tensiune, legând momente și episoade disparate, cărora tocmai imaginația și sensibilitatea lui artistică le dau coerență. Ca și cum am urma firul călăuzitor, invizibil, al tablourilor dintr-o expoziție.

„Ce îți place cel mai mult în viață?” Întrebarea clasică, la care Jep răspunde: „mirosul din casele bătrânilor”. Apoi adaugă, profetic, cu tandră melancolie: „Eram destinat să fiu o persoană sensibilă. Îmi fusese dat să devin scriitor.” Dar ce înseamnă să fii scriitor? Să scrii multe romane sau, ca Jep, să scrii unul singur, valoros, apoi să-ți petreci viața trăind ceea ce ai fi putut doar să imaginezi și să închizi între copertele unei cărți? Personajul lui Sorrentino alege cea de-a doua cale; scrie mai puțin și simte mai mult; tace, se plimbă, observă, descoperă oameni în cele mai stranii ipostaze. Îi observă atent, cu modestie, lucid, conciliant, cu o detașare plină de umor, tandră, cu o neobișnuită bunăvoință și generozitate, în contrast cu personajele adeseori venale, grotești, nefericite, mincinoase, lascive cu care-și intersectează drumul.

Descoperindu-i pe fiecare, se descoperă pe sine. Iar observațiile lui nu sunt ale unui moralizator, ci ale unui om asupra căruia apasă povara aceleiași singurătăți și nefericiri: „Singurul lucru pe care-l putem face e să ne ținem unul altuia de urât, făcând puțin haz de necaz”. Personajele burgheze și îngâmfate nu-l suportă. În schimb, sufletele atente la viață și detaliile ei îi dau dreptate, prezența lui îi consolează. Deși „mizantrop” și oarecum „leneș”, Jep își datorează succesul monden capacității lui intuitive, științei dobândite grație experienței de a comunica și de a le oferi celorlalți, cunoscuți sau complet străini, cuvântul potrivit, gestul consolator, empatic. Burghezei Orietta îi redă încrederea în propria feminitate, în timp ce el însuși realizează că „o femeie frumoasă nu mai e deajuns” și că „după 65 de ani nu-ți mai permiți să faci lucruri care nu‑ți plac”. Revizitând barul unui prieten din tinerețe, o cunoaște pe fiica acestuia, stripteuză trecută de 40 de ani, în competiție cu mai tinerele poloneze, care-și cheltuie toți banii pentru a se vindeca de-o boală incurabilă. Dacă ceilalți nu văd în Ramona, „nume cu ambiții”, decât un trup, Jep îi ghicește singurătatea și nevoia de frumusețe. Apelează la serviciile omului de încredere, „prietenul principeselor sărăcite” și „stăpânul cheilor celor mai frumoase case din Roma”, arătându-i comorile ascunse ale orașului. Sunt splendide imaginile acestui film, încărcate de poezia arhitecturii, a statuilor de marmură strălucind în albastrul nopții cu lună, a tablourilor marilor maeștri, amintind de rafinamentul unor tempi passati, în contrast neiertător cu vulgaritatea contemporană, cu frumusețea pervertită comercial, otrăvită de egoismul, cruzimea și superficialitatea noilor îmbogățiți lipsiți de gust și discernământ. Adeseori, realitatea se consumă în umilință pentru marile familii decăzute, cum sunt contele și contesa Colonna, care-și închiriază prezența la serate pentru a le ridica valoarea socială, chiar și făcând compromisul de-a impersona familii aristocratice rivale, moarte.

Însă nu toate întâlnirile sunt la fel. Unele țin de miracol. Ca sora Maria, supranumită Santa, care-și dedică viața săracilor, dar pe care anturajul ecleziastic încearcă să o transforme într-un subiect monden. Chiar și Dadina îi cere un interviu! Dar Santa rezistă. Credința bătrânei de 104 ani rezonează în curiosul Jep; Santa i-a apreciat romanul, însă îi refuză interviul: „m-am logodit cu sărăcia, iar despre sărăcie nu se vorbește, se trăiește”. La fel de firesc, ea se retrage din agitația petrecerii și se culcă pe jos în sufrageria lui Jep. Nu e obișnuită să doarmă în pat, cel mai luxos hotel i se pare incomod. În liniștea nopții, Santa ronțăie rădăcini: „Știi de ce mănânc rădăcini? Fiindcă rădăcinile sunt importante.” Deodată, cea mai fantastică priveliște i se deschide lui Gambardella: în balcon, Santa stă înconjurată de un stol imens de păsări flamingo roz, care se odihnesc înainte de lunga lor călătorie spre sud. Creaturile gracile își alungesc în noapte gâturile precum trunchiurile pinilor romani deasupra Colosseumului. Santa suflă și păsările își iau zborul, pe duhul ei.

Și totuși: de ce nu a mai scris Jep nici un roman? „Am fost în căutarea marii Frumuseți, dar n-am găsit-o”. Întors acasă, la capătul unei splendide scări art nouveau, îl întâmpină un bărbat necunoscut, care i se recomandă scurt: „sunt soțul Elisei. A murit ieri”. Jep își amintește de prima, poate singura lui iubire care l-a părăsit cu mult timp în urmă. Își amintește noaptea de dragoste din insula Giglio, lângă far. Atunci a avut poate, în clipa de grație a îndrăgostirii, revelația Frumuseții, risipită cu trecerea anilor, destrămată de povara timpului. Întâmplarea face ca el să se întoarcă în insulă, pentru a scrie un articol de­spre naufragiul vasului Costa Concordia. Acolo, la țărmul înalt, retrăiește întâlnirea din tinerețe cu Elisa. Blocajul scriitorului ia sfârșit, acum e pregătit să înceapă un nou roman.

Interesantă alegerea regizorului de a pune în ramă viața artistului între două opere, de început și sfârșit, la tinerețe și la maturitate, lăsând ca răstimpul lung dintre ele să aparțină în întregime vieții. Chiar dacă celorlalți li se pare o irosire, chiar dacă Dadina îi reproșează că și-a sacrificat „cariera pe care ar fi meritat să o aibă”, Jep e, dacă nu fericit, cel puțin consolat. Scopul e, întâi de toate, să înțelegem și să ne cunoaștem pe noi înșine. Între naștere și moarte, a omului sau a operei de artă, există un interval al acumulării pe care numai experiența îl poate umple, iar discernământul o poate desăvârși. Rămâne valabilă zicala: începutul dă sens sfârșitului. Finis coronat opus. Sau în cuvintele memorabile ale lui Jep: „Așa se încheie întotdeauna. Cu moartea. Dar mai întâi a fost viața. Ascunsă sub bla, bla, bla. Totul e sedimentat sub dedesubtul flecărelilor și al zgomotului. Liniștea și sentimentul. Emoția și frica. Sclipiri de frumusețe palidă și inconstantă. Toate, îngropate la adăpostul stânjenelii de a exista pe lume... Dincolo de asta, e peste puterile cuiva. Nu mă ocup de ceea ce depășește puterile oamenilor. Prin urmare, hai să începem acest roman! La urma urmelor... e doar o scamatorie.” //