Marele gol african

Adica de ani si ani mai marii si mai functionarii fotbalului mondial lauda si recomanda fotbalul african, prezentandu-l cumva ca pe chiar viitorul fotbalului mondial. Africa necunoscuta e - dupa sugestia acestor neobositi ideologi-chiromanti - lucrul ce va sa vina in fotbal. Premiza acestui era sa zic rationament vine, totusi, din cateva constatari superficiale. Mai intai, numarul mare de jucatori africani activi in echipe de club puternice din Europa Occidentala. Apoi, calitatea fizica iesita din comun a atletului african - prototip imprumutat de fapt din atletism si transferat fara verificari serioase in fotbal. Ambele argumente sunt false si - dovada ca nu ma tem de tabuuri multiculturale - de o prostie neagra ca noaptea. Fotbalistii africani de la cluburile vest-europene nu sunt singurii straini in acele echipe, in care se inghesuie iranieni, sud-coreeni, japonezi, ucraineni, moldoveni, turci si cati si mai cati. Daca africanii dau un procent mai mare, asta e vadit consecinta faptului simplu ca Africa nu e o tara, ci un ditamai continentul. Al doilea argument, bazat pe splendoarea atletica a africanilor, nu face decat sa dovedeasca in ce fel anume reusesc oameni chemati sa gandeasca si sa conduca fotbalul sa se indeparteze de fotbal. Calitatile africanilor sunt de mult probate in atletism, dar, tocmai pentru ca sunt probate in atletism, ele nu sunt probabile in fotbal. Deocamdata, fotbalul ramane acel joc al carui mister e legat de capacitatea de a face efort in echipa si de a gandi tactic in teren. Un atlet aruncat pe campul de joc poate alerga si, eventual, bate recordul la suta, dar asta nu il face mai putin ridicol intr-un joc de fotbal. Marii africani, de la George Weah la Kanu si Vieira, au fost atleti extraodinari care au incetat insa sa mai fie sprinteri sau semifondisti si au devenit actori tactici in teren sau, in traducere directa, varfuri, mijlocasi si stoperi. A fi african nu e prin urmare un avantaj mai mare in fotbal decat a fi asiatic sau european sudic, nordic sau slav. Ce ne facem insa cu al doilea argument proafrican, mai ales ca e vorba de o profetie?

Picior nu gura de aur
Prin 1990, Pele a ajuns la o concluzie prea fierbinte pentru a nu fi comunicata : "In urmatorii zece ani o echipa africana va castiga Cupa Mondiala!". Desi termenul de garantie al profetiei e depasit, efortul divinatoriu al lui Pele are doua scuze serioase. Mai intai, Pele vorbea imediat dupa Campionatul Mondial din Italia, mai precis dupa calificarea Camerunului in sferturi. A fost nevoie de Gary Lineker si de doua penaltiuri, unul mai dubios decat altul, pentru ca ascensiunea Camerunului sa fie blocata. Dupa patru ani, Nigeria a recidivat. A fost atunci nevoie de Roberto Baggio, omul care a impiedicat, cu doua minute inainte de final, eliminarea Italiei si aparitia Nigeriei in sferturi. Apoi, vid. Nici o echipa africana n-a mai sclipit. Nici o echipa africana n-a mai promis un viitor extraeuropean cert in fotbalul sfarsitului de secol. Adevarat, ultimele turnee olimpice de fotbal au fost castigate de Camerun si Nigeria, iar Ghana si Nigeria au triumfat anul trecut la campionatele mondiale de juniori si tineret. Dar ce e turneul olimpic de fotbal? Si ce sunt campionatele mondiale de juniori si tineret, daca nu competitii aproape formale, care pot atesta prezenta potentialului, dar nu au cum sa confirme maturitatea?
Profetia lui Pele a fost o eroare administrativa amuzanta. Zeitatea centrala a Panteonului fotbalistic universal s-a aventurat voios in sectorul administrat de zeitatea mai mica de care tine destinul in fotbal. Incalcarea competentei micii zeitati de la biroul destin s-a soldat cu un adagiu optimist si atat. Piciorul lui Pele a fost, ca dintotdeauna, mult mai pretios decat gura.

Modelul antropologic german

Exista un filozof german practic necunoscut, pe nume Winfried Schaffer. Cea mai recenta lucrare a sa e o declaratie. Herr Schaffer are onoarea de a fi antrenor al nationalei Camerunului, proaspata castigatoare a Cupei Natiunilor Africii, cea mai importanta competitie a continentului. Pozitia administrativa i-a permis lui Winfried Schaffer sa faca o serie de observatii pe care marii antropologi germani obsedati de Africa, in frunte cu maestrul Leo Frobenius, le pot invidia postum. Herr Schaffer nu e un detractor al fotbalului african. Antrenorul nationalei cameruneze stie ca are pe mana talent natural cat cuprinde. Si totusi Winfried Schaffer pleaca la Mondiale foarte ingrijorat. "Jucatorii mei stiu aproape totul cu mingea. Insa echipa e cateodata victima unor momente de nebunie in teren. Atunci nu mai am ce face. Stau pe tusa, privesc si astept sa le treaca" - spune resemnat Schaffer. Antrenorul german se transforma repede in teoretician al comportamentului de grup si spune mai departe: "Jucatorii mei nu au incredere in ei insisi. Intr-un fel, dimensiunea psihica si mentala a fotbalului le e complet straina. Disciplina tactica si efortul de organizare a jocului, care dau puterea echipelor germane, lipsesc aproape complet in fotbalul african cel mai bun". Declaratiile antrenorului german sunt de-a dreptul curajoase in lumea noastra corecta si sigura foc pe tampeniile zilei. Insa aceleasi declaratii sunt singurul loc din care poate porni pregatirea fotbalului african pentru marea performanta. Ce spune Schaffer e nici mai mult nici mai putin decat definitia lapidara a legaturii intime intre fotbal si formele de agregare culturala. Tradus din germana, asta inseamna ca "stilul" unei anumite culturi e vizibil in actiunile colective ale omului. In cazul grupului (unsprezeciului) african sunt vizibile calitati si defecte exact dupa modelul cultural cunoscut acestor oameni. Prin urmare dexteritatea, capacitatea de efort si dispozitia spre jocul gratuit, spre improvizatie sunt punctele tari ale unei echipe africane. In schimb, tot ce tine de concentrare, de elaborarea scenariilor de joc, de capacitatea de a pune eficient in joc forta unui sistem si de resursele care permit recuperarea socurilor psihice e partea slaba a echipei africane. Exact in masura in care performanta in fotbalul contemporan de virf e adjudecata de aceste trasaturi, echipele africane tind sa piarda, sa rateze si sa traiasca drame in aparenta nemeritate, data fiind calitatea individuala a jucatorilor. Regula nu a fost inventata pentru a pune piedica aspiratiilor africane. Regula de care vorbesc nu e de fapt o inventie, ci rezultatul unui proces de evolutie. Fotbalul e din ce in ce mai complex si acest lucru nu a dat neaparat un joc mai frumos. Oricine priveste un derby italian sfarseste cu o migrena. Reteaua de precautii tactice, transee defensive si strategii de invaluire e obositoare si nici nu e pana la urma ceva de vazut, un spectacol sau o parada, ci substratul tehnic al partidei, hartia milimetrica pe care a fost desenat un proiect. Asadar, Nigeria ramane deocamdata o colectie de jucatori foarte buni, dar nu o echipa de impact mondial. Camerun e, bineinteles, o echipa plina de talente individuale. Tot lotul de 22 joaca la cluburi europene, insa aceiasi jucatori pusi impreuna in teren nu sunt o echipa de tonaj european. Cei 5 africani pe care ii vom vedea in vara la Mondiale (Camerun, Nigeria, Senegal, Africa de Sud, Tunisia) raman undeva in prefata fotbalului de adancime tactica. O anume seninatate admirabila in suete, dar fatala in fotbal continua sa domine atmosfera din jurul nationalelor africane. Ascultati-l pe Shuaibu Amodu, antrenorul nationalei Nigeriei: "Ne trebuie doar cateva saptamani de antrenament in comun si vom fi invincibili". Evident, motivele pentru care federatia nigeriana a oferit postul de antrenor al nationalei, rand pe rand, domnilor Van Gaal, Gullit si Rijkaard sunt usor de inteles.