Pe aceeași temă
Discuția despre pierderile umane catastrofale din Primul Război Mondial este inevitabilă, iar istoricul de origine scoțiană o abordează profesionist și cinic, comparând și analizând cifrele uriașe ale morților, răniților sau (celor mai norocoși) prizonierilor de război. Concluziile sunt multiple. Se pare că, factual, Puterile Centrale și mai ales germanii au fost mai profesioniști în a provoca și celeilalte părți pierderi foarte mari, suferind, în schimb, pierderi mai mici. Pe de altă parte, forțele Antantei erau mult mai mari decât ale Centralilor, de aceea și războiul a avut deznodământul cunoscut. 5,4 milioane de militari ai Antantei ar fi fost uciși de Puterile Centrale, care au pierdut numai 4 milioane. Între 3,1 și 3,7 milioane de soldați care au luptat pentru Puterile Centrale au fost luați prizonieri de Antantă, în timp ce aceasta a pierdut între 3,8 și 5,1 milioane de soldați căzuți în durul prizonierat al Puterilor Centrale, pentru că acestea, suferind grave penurii alimentare, nu puteau asigura nici măcar propriei populații hrană îndestulătoare, darămite prizonierilor de război. Interesant este și tabelul prezentat de Ferguson, care folosește surse britanice (War Office). Conform acestora, România ar fi avut între 335.705 și 250.00 de morți, 80.000 de prizonieri, 120.000 de răniți, cu un total al pierderilor ridicându-se la 450.000 de oameni, practic cam jumătate din efectivele armatei din 1916 (și acestea au evoluat). De altfel, în tabelul ce oferă perspectiva militarilor morți procentual din rândul celor mobilizați, România ocupă un loc de cinste cu 25%, numai Serbia (37,1%), Scoția (26,4) și Turcia (26,8) depășindu-l. De notat este faptul că în armata otomană erau înrolate și alte naționalități, nu numai turcii, imperiul încă fiind unul multinațional. Și dominioanele britanice au suferit pierderi însemnate procentual (Australia – 14,5% din efectivele angajate, Canada – 9,7%, Nouă Zeelandă – 12,4%, ele fiind mai mici pentru indieni – 5,7% și sud-africani – 5,1%). Rezervorul uman al Antantei și-a spus cuvântul, numai 5% din totalul populației fiind mobilizat, spre deosebire de 17% din populația Puterilor Centrale.
Un alt aspect mai puțin cunoscut, dezvoltat pe larg de Ferguson, este cel legat de uriașa birocrație pe care o presupuneau armatele moderne, care concentrau milioane de oameni. Care nu luptau încontinuu. Armatele au cumulat foarte multe responsabilități, fiind în multe privințe adevărate state în/servind alte/state „aprovizionarea cu alimente, transportul rutier și feroviar, lege și ordine, asistență tehnică, activități medicale, Biserică, educație, serviciu poștal, chiar și de agricultură”. Ian Ferguson demolează parțial și mitul că intervenția americană pe frontul de vest a fost cea care a decis rezultatul Primului Război Mondial. Corpul Expediționar American a suferit pierderi foarte mari, pentru că Pershing, generalul care îi comanda pe americani, încă mai credea (în 1918!) în atacurile frontale, respingea instrucția și experiențele britanicilor și francezilor, considerându-le prea prudente și insista să mențină niște divizii mari și greoaie. „Operațiunile Armatei I americane împotriva Liniei Hindenburg din septembrie-octombrie 1918 au fost perimate și ineficiente. Abia în ultima săptămână din octombrie, apărarea germană a fost, în sfârșit, stăpunsă”, dar numai după ce americanii au pierdut 100.000 de oameni.
De fapt, serviciul cel mai mare pe care l-au adus cauzei Antantei americanii a fost faptul că și-au făcut apariția în nordul Franței, demoralizându-i pe germani, dovedindu-le că Aliații aveau efective inepuizabile. Pe de altă parte, știm bine cât de important este moralul, poate cea mai importantă armă pe care o are o armată. O altă greșeală a germanilor a fost... lăcomia de care au dat dovadă după prăbușirea Imperiului Țarist, din 1917, pentru că dorind să profite teritorial au menținut totuși în est peste un milion de oameni.
Și dimensiunea financiară a războiului este analizată cu minuțiozitate de istoricul scoțian, care oferă informații mai puțin cunoscute publicului din România. Aliații au cheltuit aproximativ 140 de miliarde de dolari între 1914 și 1918, în timp de statele Puterilor Centrale, numai 80 de miliarde. Împărțind la numărul victimelor pe care le‑au făcut cele două tabere, ar rezulta că pe Centrali, uciderea unui soldat al Antantei i-a costat doar vreo 11 dolari, în timp ce Antanta ar fi cheltuit 36 de dolari pentru a răpune un soldat advers. Macabru calcul. Pe de altă parte, Antanta își permitea pierderi mari. Ferguson ridică o întrebare foarte interesantă: de ce au luptat soldații? Ce i-a motivat în luptă? Cunoaștem foarte bine explicațiile standard – pentru patrie, pentru împărat/țar etc, însă paleta de motive este mult mai amplă. Se pare că generalii de dinainte de 1914, care pariau că, în ciuda industrializării războiului, până la urmă tot factorul moral al trupelor avea să decidă rezultatul lui, au avut dreptate. Milioanele de oameni aflați față în față au dezertat într-o măsură mult mai mică decât se credea. În armata britanică au existat doar 266 de militari care au părăsit frontul, o cifră infimă față de cei 5,7 milioane din tranșee sau din apropierea lor. Dacă nu au dezertat în număr mare înseamnă că erau și motivați. Care erau micile detalii ce îi ajutau pe militari să reziste și care, de regulă, nu apar în istoriile mari? Soldații rezistau dacă erau bine îmbrăcați, iar la acest nivel, soldații britanici erau invidiați și de francezi, și de germani. Militarul avea nevoie de un adăpost decent, iar la acest nivel, germanii au stat foarte bine (aspect care este sesizat și prezentat foarte bine și în recentul film 1917 – cei doi militari britanici năvălesc într-un buncăr german, părăsit, dar foarte solid și excelent dotat, fapt ce le provoacă uimirea), și de mâncare acceptabilă. Dacă țările Antantei au îmbunătățit încontinuu acest aspect, în schimb, pentru germani, hrana a devenit din ce în ce mai precară. Nu stricau nici drogurile sau băutura. Militarii aveau nevoie să fie rotiți, pentru a rezista atât fizic, cât și psihic, trei cincimi din timp, infanteristul petrecându-și-o în spatele liniilor. De altfel, aceasta ar fi și una din explicațiile pentru care trupele au rezistat atât de mult timp. Dacă ar fi stat încontinuu pe front, era posibil să fi dezertat în număr mare sau să fi fraternizat masiv. Militarii beneficiau teoretic și de permisii, însă așa cum o arată toate memoriile, acestea erau destul de dureroase, pentru că odată întors în viața normală, pentru un număr extrem de limitat de zile, după luni de sălbăticire, soldatul simțea că nu este înțeles de către civili. De aceea era atât de importantă camaraderia. Ferguson nu exclude nici ideea că unora dintre participanți pur și simplu le plăcea să lupte, să ucidă, chiar dacă își riscau viața minut cu minut.
Germanii s-au tot plâns în perioada interbelică de condițiile dure impuse prin Pacea de la Versailles, dar uitau care erau termenii păcii pe care ei înșiși îi impuseseră regimului comunist în anul 1918, profitând de disperarea lui Lenin și Troțki de a termina războiul mondial pentru a se axa pe cel civil, esențial în viziunea lor pentru asigurarea viitorului politic al regimului bolșevic (și în esență aveau dreptate). În urma păcii de la Brest-Litovsk, Rusia pierdea aproape toate posesiunile sale europene (Finlanda, Polonia, țările baltice etc.). În schimb, după Versailles, Germania nu ceda decât 13% din teritoriul său și acelea erau zone periferice, care în proporție de 46% nici nu erau populate de germani. Dacă ar fi câștigat ei războiul mondial, condițiile germane ar fi fost chiar mai dure decât cele impuse de Antantă. Iar regimul de ocupație german din Belgia sau România spune destul de multe despre stilul de jefuire practicat încă din timpul războiului.
Se cunoaște și chiar se învață în cadrul lecțiilor de istorie suma care i-a fost impusă Germaniei drept reparații de război după Versailles și care se ridica la 132 de miliarde de mărci-aur. Se cunoaște mai puțin că germanii nu au plătit nici măcar 15% din această sumă. „Între 1919 și 1932, Germania a plătit în total 19,1 miliarde de mărci-aur sub formă de reparații; în aceeași perioadă a primit 27 de miliarde de mărci-aur sub formă de influxuri nete de capital, în principal din partea unor investitori privați, care nu au mai fost niciodată achitate ca urmare a neonorării plăților în 1923 și 1932”. Una dintre armele folosite de germani pentru a reduce suma a fost hiperinflația, care se pare că a afectat grav Republica de la Weimar și a dus în final la ajungerea la putere a lui Hitler și a NSDAP, cu consecințe funeste pentru întreaga lume.
Și Ferguson menționează că marile dinastii ale Europei fuseseră mai degrabă sceptice sau moderat entuziaste față de izbucnirea războiului mondial, însă nu au avut cum să i se opună, el fiind unul democratic, parcă presimțind că multe tronuri aveau să fie măturate de evenimente (cum a fost cazul unor dinastii celebre în epocă, precum cea de Hohenzollern, Romanov sau de Habsburg). Pierderile umane au fost uriașe, 9 milioane de oameni murind în ambele tabere, 15 milioane rămânând invalizi cu diverse grade de handicap (în Franța, 100.000 erau complet infirmi, în Germania, 800.000 primeau pensii de invaliditate). În cei patru ani și trei luni de măcel au fost uciși în medie 6.046 de oameni pe zi. Au luptat 65 de milioane de bărbați (mai ales). Primul Război Mondial a anulat prima epocă de aur a globalizării economice. Singura afirmație contestabilă a istoricului scoțian este cea din finalul amplei sale lucrări – dacă Imperiul German din 1914 ar fi învins, ar fi apărut un fel de Uniune Europeană cu o jumătate de secol mai devreme, căci pur și simplu nu există dovezi în acest sens, una fiind cucerirea manu militari și alta asocierea voluntară de după 1951/1957. Iar cum s-a comportat Germania în cele două treimi de Românie ocupate în perioada 1916-1918 sau în Belgia nu oferă nici măcar un element în sprijinul acestei ipoteze. //
Niall Ferguson
Marele Război. 1914-1918
Traducere de Ioana Aneci
Editura Polirom, București, 2021, 552 pagini
