Marele Război românesc

Deşi limitată din punct de vedere tematic şi tradiţională ca abordare, cartea istoricului american Glenn E. Torrey despre România în Primul Război Mondial are marele merit de a oferi publicului interesat o foarte necesară monografie, bine documentată şi antrenantă la lectură, acoperind un teren aproape complet neglijat în istoriografia autohtonă.

Deşi participarea României la Marele Răz­boi sau la Primul Război Mondial (1914-1918) reprezintă un moment crucial din istoria modernă a românilor, într-atât încât acest episod mai este cunoscut în istoriografia românească şi ca Războiul de Întregire a Neamului (1916-1918/1919), bibliografia dedicată cu­noaş­terii efective a acestui com­plex şi influent eveniment din istoria naţională este, chiar şi în momentul ani­versării centenarului, ex­trem de subţire, de săracă şi de datată. Faptul este cu atât mai izbitor la o comparaţie cu situaţia din alte state victorioase acum un secol pen­tru care conflictul a dobândit, de ase­menea, certe valenţe indentitare, cum ar fi în mod special Franţa sau chiar Marea Bri­tanie, unde interesul pentru cu­noaş­te­rea Primului Război Mondial a generat de-a lungul timpului o mică industrie aca­demică şi a luat uneori proporţiile unui fenomen cultic de masă.

Bineînţeles, vicisitudinile istorice prin ca­re a trecut România du­pă sfârşitul tul­bu­rător al celui de-Al Doilea Război Mondial (tra­tament umilitor, de învins, în ciu­da unei schimbări de alianţe; ocu­paţie şi ra­ti­ficarea unor amputări te­ri­to­riale so­vietice care au constituit de partea ro­mâ­nească casus belli-ul iniţial; ins­ta­larea unui re­gim totalitar comunist prin­tr-o lo­vitură de palat girată de puterea ocupantă, care a sugrumat apoi libertatea şi ones­ti­tatea in­­telectuală; în sfârşit, de­bu­solarea so­­cie­tăţii româneşti postco­mu­nis­te) ex­pli­că, în bună măsură, dar nu scuză de ce epi­­sodul realmente eroic al Primului Război Mon­dial este astăzi mai mult po­menit ri­tu­a­lic, nu de puţine ori chiar gău­nos, de­cât co­me­morat conştient şi res­pon­sabil, can­tonat în truisme şi idei generale, mai de­grabă, de­cât cercetat cu in­ge­niozi­tate şi ri­goare.

Din acest motiv, cartea is­to­ri­cului ame­ri­can Glenn E. Tor­rey, apărută în limba en­gleză la Editura Universităţii Kan­sas, cu doi ani în urmă, sub titlul (mult mai pre­cis decât adaptarea în limba română) The Ro­manian Battlefront in World War I, re­pre­zintă o veritabilă ra­ra avis. Deşi limi­tată din punct de vedere tematic şi tra­di­ţională ca abordare, ea are marele merit de a oferi publicului in­te­resat o foarte ne­cesară monografie, bine documentată şi an­trenantă la lectură, aco­perind un teren aproape complet neglijat în istoriografia au­tohtonă, după cele câ­te­va istorii mi­li­ta­re scrise în perioada in­terbelică (Gheorghe Dabija, Constantin Ki­riţescu) şi – cu ca­veat-urile de rigoare – în ultimele decenii comuniste (Ioan Cup­şa, Victor Atanasiu).

Cele 17 capitole ale volumului alcătuiesc, pas cu pas, o vie şi detaliată cronică de răz­­boi, care se distinge prin capacitatea au­to­ru­lui de a interconecta constant, în bu­na tra­diţie a istoriei militare, câmpul stra­tegic, operaţional şi tactic al frontului ro­mâ­nesc cu câmpul strategic, operaţional şi tactic de pe celelalte fronturi europene ale Ma­re­lui Război (francez, italian, rusesc şi bal­ca­nic), ţinând totuşi cont de inf­luen­ţa pre­do­minantă a factorului politic asupra de­ci­zi­ei pur militare: „Intervenţia Ro­mâ­niei în Pri­mul Război Mondial n-a fost în pri­mul rând o reacţie la situaţia militară din va­ra anului 1916, nici măcar la ofen­siva Bru­silov. Ea a fost ur­marea unei de­cizii po­­li­tice calculate de a face un pas ho­tă­râ­tor în misiunea de uni­fi­ca­re na­­ţio­nală a ţă­rii“ (p. 349).

Strategia de război a Ro­mâ­niei, intitulată Ipoteza Z, fusese elaborată în mare se­cret de către Marele Stat Ma­jor, sub atenta su­pra­ve­ghere a preşedintelui Con­siliului de Miniştri, în cei doi ani de neu­tralitate ac­tivă şi negocieri dure ale gu­vernării Ion I.C. Brătianu care s-au scurs între Con­siliul de Coroană din 3 august 1914, la ca­re nu s-a dat curs alianţei mi­li­tare defensive cu im­periile cen­trale din Tra­tatul de la Vie­na, semnat la 30 no­iem­brie 1883, pe care se baza de altfel până atunci întreaga stra­tegie de apă­rare a ţă­rii, şi declaraţia de răz­boi, în bu­nă măsură neanticipată de că­tre Puterile Centrale, din 27 august 1916. Ea prevedea un război pe două fronturi imense şi ex­cludea în mod rigid orice re­pliere din mo­tive de or­din politic: la nord, o ofensivă rapidă de-a lungul Carpaţilor Meridionali şi Orientali în Transilvania, obiectivul de război prin­ci­pal al României, efectuată de grosul for­ţelor româneşti, dis­puse în trei cor­puri de armată (Armata I, Armata a II-a şi Ar­ma­ta de Nord), iar la sud o de­fen­sivă pe în­treg cursul inferior al Du­nării şi de-a lun­gul frontierei do­bro­gene (Ar­ma­ta a III-a), care trebuia să fie ur­mată de o ofensivă în nord-estul Bul­gariei numai du­pă în­vă­lu­i­rea cu succes a forţelor inamice în Ardeal şi sosirea for­ţelor aliate ruse.

Aceste planuri optimiste cu care Marele Stat Major al Armatei Regale Române a în­sărcinat, după declanşarea mobilizării, Ma­rele Cartier General, comandamentul mi­­litar care va avea de acum înainte con­tro­lul efectiv al operaţiunilor, vor fi dez­min­ţite brutal pe câmpul de luptă, în ciu­da entuziasmului patriotic general şi a mo­ralului ridicat al trupelor. Ex­pe­rienţa de luptă a Armatei Române, după mar­şul ha­o­tic din Al Doilea Război Bal­ca­nic care avu­­sese loc cu doar trei ani în ur­mă, era slabă în tipul de război modern cu care ur­ma să se confrunte. La aceasta se adăuga dotarea tehnică in­ferioară, în special în ce priveşte mitralierele automate în ba­ta­li­oa­nele de in­fanterie şi tunurile în ba­ta­li­oa­nele de ar­ti­lerie, ca urmare a neglijării in­vestiţiilor bu­getare în anii de pace şi, du­pă 1914, a em­bargoului impus de fur­ni­zorii externi tra­diţionali din centrul Eu­ropei. Numărul de ofiţeri profesionişti era mic şi scădea efi­ca­citatea combativă a unei armate de re­cruţi care număra nu mai puţin de 800.000 „de baionete“, plus încă 400.000 în re­zer­vă. Lipsea un corp de vânători de munte, în ciuda unor fron­tiere montane de mii de kilometri, iar coordonarea interarme a tru­pelor de uscat cu marina şi cu aviaţia in­ci­pientă era proas­tă. Armata era marcată de incom­petenţa şi conflictele personale din­tre co­mandanţii de Stat Major, alcătuit mai mult din generali de salon, pensionari şi fa­voriţi politici decât din profesionişti cu o experienţă militară practică. În sfâr­şit, lo­gistica militară era improvizată şi in­fra­structura de comunicaţie era ru­di­men­tară sau chiar inexistentă la nivelul uni­tă­ţilor inferioare. Toate aceste elemente pre­fi­gu­rează, în opinia autorului, eşecul du­re­ros al campaniei româneşti din 1916, atât în Transilvania, cât şi în Dobrogea, care se va încheia, după debandada operaţiunii ge­­neralului Alexandru Averescu de la Flă­mânda şi spargerea frontului în defileul Jiu­­lui, cu pierderea Munteniei şi re­tra­ge­rea dezordonată în Moldova.

Contraofensiva germano-austro-bul­garo-turcă a fost, bineînţeles, fa­cilitată de împotmolirea ofen­si­vei ruse în Galiţia, urmată de re­ticenţa Înaltului Co­man­da­ment Rus (STAVKA) de a se angaja serios pe fron­tul românesc dincolo de Siret, cât şi de in­capacitatea forțelor expediţionare franco-britanice de la Salonic, aflate sub comanda generalului Maurice Sarrail, de a lansa, con­form angajamentelor asumate în Con­ven­ţia Militară a Tratatului dintre Antanta şi România, o ofensivă serioasă care să îm­piedice armatele bulgare, ger­mane şi tur­ce din Balcani să ameninţe for­ţele ro­mâ­neşti din Dobrogea şi apoi să tra­verseze Du­nă­rea. Dar o bună parte din suc­cesul aces­te­ia revine abilităţilor mili­ta­re extra­or­di­na­re, deopotrivă tactice şi stra­tegice, a doi comandanţi germani: generalul Eric von Fal­kenhayn, dornic de revanşă îm­potriva Ro­mâniei după ce fusese în­lo­cu­it la şefia Înaltului Comandament German (OHL) cu agresivul Paul von Hindenburg, tocmai pentru că nu anticipase intrarea acestei ţări în război la un moment critic al con­flic­tu­lui, comandant al noii Armate a IX-a ger­ma­nă din Transilvania, cu o au­toritate ce se extindea şi asupra Armatei I austro-un­ga­re, conduse de generalul Arz von Straus­sen­­burg; şi feldmareşalul August von Mac­ken­sen, „cuceritorul Serbiei“, co­man­dan­tul armatelor Puterilor Centrale din Ma­ce­do­nia şi, mai apoi, cuceritorul Bu­cureştiului.

Succesul parţial al ofensivei ro­mâ­neşti de la Mărăşti – lansată, pen­tru a depresuriza frontul oc­ci­dental, în cooperare cu armatele ruse, după reorganizarea Ar­ma­tei Române cu sprijinul Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Mathias Berthelot, între ianuarie şi iunie 1917 – şi, mai apoi, respingerea ofensivelor ger­ma­no-austro-ungare de la Oituz şi Mărăşeşti, în vara anului 1917, au permis României nu doar să supravieţuiască, dar şi să do­bândească un capital moral intern şi un prestigiu extern greu de ignorat ulterior de către liderii occidentali ai Antantei, ca­re, într-un acord secret cu Rusia, din 1916, conveniseră că promisiunile teri­to­riale făcute oficial României vor fi rea­li­zate „doar în măsura în care situaţia ge­nerală le va permite“ (p. 27). Acest ca­pital moral obţinut prin sacrificii enorme pe câmpul de luptă nu a fost erodat nici atunci când, confruntată cu dezor­ga­ni­za­rea armatei ruse şi cu ameninţarea mi­litară şi propagandistică a Republicii bol­şevice ucrainene din Odessa, condusă în mod ironic de românul de origine bulgară Cristian Rakovski, Armata Română este obli­gată să îşi disperseze trupele pentru a-şi asigura spatele în Basarabia (unde, într-o primă fază, ofiţerii români însărcinaţi cu or­dinea publică au neinspiraţia de a se amesteca în conflictul dintre moşieri şi ţărani izbucnit pe fondul Revoluţiei Ruse), iar România este forţată să încheie, la 4 mar­tie 1918, un armistiţiu şi, în 7 mai, chiar o pace separată cu Puterile Centrale, ce-i drept, niciodată promulgată de către Regele Ferdinand I, care contravenea în mod direct Tratatului de alianţă cu An­tan­ta, negociat explicit în acest sens de către Brătianu tocmai pentru a preveni o dezangajare a puterilor occidentale faţă de pretenţiile româneşti!

Ultimele capitole ale cărţii lui Glenn E. Tor­rey ar putea fi la fel de bine primele capitole ale unui volum despre războiul sau războaiele de după Mare Război. În no­iem­brie 1918, cu mai puţin de 24 de ore după intrarea în vigoare a armistiţiului dintre Aliaţi şi Germania pe Frontul de Vest, Ro­mânia, încurajată de capitularea Bul­gariei şi de sosirea lui Berthelot în frun­tea unor contingente franceze la Dunăre, reintră ofi­cial în război. În anul următor, pe tim­pul Conferinţei de Pace de la Ver­sailles, care va ratifica cea mai mare parte dintre pre­tenţiile teritoriale ale României, Ar­ma­ta Română, refăcută după de­mo­bilizarea parţială din 1918, va juca rolul de jandarm al coaliţiei internaţionale îm­po­triva bol­şe­vismului, susţinând logistic tru­pele aliate din sudul Ucrainei, angajate în con­soli­da­rea Armatei Albe a generalului An­ton De­nikin, şi ocupând Budapesta, pen­tru a de­barca regimul sovietic al lui Béla Kun.