Marele Război românesc

Bogdan C. Enache | 16.06.2015

Pe aceeași temă

Deşi limitată din punct de vedere tematic şi tradiţională ca abordare, cartea istoricului american Glenn E. Torrey despre România în Primul Război Mondial are marele merit de a oferi publicului interesat o foarte necesară monografie, bine documentată şi antrenantă la lectură, acoperind un teren aproape complet neglijat în istoriografia autohtonă.

 

Deşi participarea României la Marele Răz­boi sau la Primul Război Mondial (1914-1918) reprezintă un moment crucial din istoria modernă a românilor, într-atât încât acest episod mai este cunoscut în istoriografia românească şi ca Războiul de Întregire a Neamului (1916-1918/1919), bibliografia dedicată cu­noaş­terii efective a acestui com­plex şi influent eveniment din istoria naţională este, chiar şi în momentul ani­versării centenarului, ex­trem de subţire, de săracă şi de datată. Faptul este cu atât mai izbitor la o comparaţie cu situaţia din alte state victorioase acum un secol pen­tru care conflictul a dobândit, de ase­menea, certe valenţe indentitare, cum ar fi în mod special Franţa sau chiar Marea Bri­tanie, unde interesul pentru cu­noaş­te­rea Primului Război Mondial a generat de-a lungul timpului o mică industrie aca­demică şi a luat uneori proporţiile unui fenomen cultic de masă.

 

Bineînţeles, vicisitudinile istorice prin ca­re a trecut România du­pă sfârşitul tul­bu­rător al celui de-Al Doilea Război Mondial (tra­tament umilitor, de învins, în ciu­da unei schimbări de alianţe; ocu­paţie şi ra­ti­ficarea unor amputări te­ri­to­riale so­vietice care au constituit de partea ro­mâ­nească casus belli-ul iniţial; ins­ta­larea unui re­gim totalitar comunist prin­tr-o lo­vitură de palat girată de puterea ocupantă, care a sugrumat apoi libertatea şi ones­ti­tatea in­­telectuală; în sfârşit, de­bu­solarea so­­cie­tăţii româneşti postco­mu­nis­te) ex­pli­că, în bună măsură, dar nu scuză de ce epi­­sodul realmente eroic al Primului Război Mon­dial este astăzi mai mult po­menit ri­tu­a­lic, nu de puţine ori chiar gău­nos, de­cât co­me­morat conştient şi res­pon­sabil, can­tonat în truisme şi idei generale, mai de­grabă, de­cât cercetat cu in­ge­niozi­tate şi ri­goare.

Din acest motiv, cartea is­to­ri­cului ame­ri­can Glenn E. Tor­rey, apărută în limba en­gleză la Editura Universităţii Kan­sas, cu doi ani în urmă, sub titlul (mult mai pre­cis decât adaptarea în limba română) The Ro­manian Battlefront in World War I, re­pre­zintă o veritabilă ra­ra avis. Deşi limi­tată din punct de vedere tematic şi tra­di­ţională ca abordare, ea are marele merit de a oferi publicului in­te­resat o foarte ne­cesară monografie, bine documentată şi an­trenantă la lectură, aco­perind un teren aproape complet neglijat în istoriografia au­tohtonă, după cele câ­te­va istorii mi­li­ta­re scrise în perioada in­terbelică (Gheorghe Dabija, Constantin Ki­riţescu) şi – cu ca­veat-urile de rigoare – în ultimele decenii comuniste (Ioan Cup­şa, Victor Atanasiu).

Cele 17 capitole ale volumului alcătuiesc, pas cu pas, o vie şi detaliată cronică de răz­­boi, care se distinge prin capacitatea au­to­ru­lui de a interconecta constant, în bu­na tra­diţie a istoriei militare, câmpul stra­tegic, operaţional şi tactic al frontului ro­mâ­nesc cu câmpul strategic, operaţional şi tactic de pe celelalte fronturi europene ale Ma­re­lui Război (francez, italian, rusesc şi bal­ca­nic), ţinând totuşi cont de inf­luen­ţa pre­do­minantă a factorului politic asupra de­ci­zi­ei pur militare: „Intervenţia Ro­mâ­niei în Pri­mul Război Mondial n-a fost în pri­mul rând o reacţie la situaţia militară din va­ra anului 1916, nici măcar la ofen­siva Bru­silov. Ea a fost ur­marea unei de­cizii po­­li­tice calculate de a face un pas ho­tă­râ­tor în misiunea de uni­fi­ca­re na­­ţio­nală a ţă­rii“ (p. 349).

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1317/carte_bogdan_c_enache.jpg

// GLENN E. TORREY
// România în Primul Război Mondial
// Traducere de Dan Criste
// Editura Meteor Press, Bucureşti, 2014, 448 pp.

Strategia de război a Ro­mâ­niei, intitulată Ipoteza Z, fusese elaborată în mare se­cret de către Marele Stat Ma­jor, sub atenta su­pra­ve­ghere a preşedintelui Con­siliului de Miniştri, în cei doi ani de neu­tralitate ac­tivă şi negocieri dure ale gu­vernării Ion I.C. Brătianu care s-au scurs între Con­siliul de Coroană din 3 august 1914, la ca­re nu s-a dat curs alianţei mi­li­tare defensive cu im­periile cen­trale din Tra­tatul de la Vie­na, semnat la 30 no­iem­brie 1883, pe care se baza de altfel până atunci întreaga stra­tegie de apă­rare a ţă­rii, şi declaraţia de răz­boi, în bu­nă măsură neanticipată de că­tre Puterile Centrale, din 27 august 1916. Ea prevedea un război pe două fronturi imense şi ex­cludea în mod rigid orice re­pliere din mo­tive de or­din politic: la nord, o ofensivă rapidă de-a lungul Carpaţilor Meridionali şi Orientali în Transilvania, obiectivul de război prin­ci­pal al României, efectuată de grosul for­ţelor româneşti, dis­puse în trei cor­puri de armată (Armata I, Armata a II-a şi Ar­ma­ta de Nord), iar la sud o de­fen­sivă pe în­treg cursul inferior al Du­nării şi de-a lun­gul frontierei do­bro­gene (Ar­ma­ta a III-a), care trebuia să fie ur­mată de o ofensivă în nord-estul Bul­gariei numai du­pă în­vă­lu­i­rea cu succes a forţelor inamice în Ardeal şi sosirea for­ţelor aliate ruse.

Aceste planuri optimiste cu care Marele Stat Major al Armatei Regale Române a în­sărcinat, după declanşarea mobilizării, Ma­rele Cartier General, comandamentul mi­­litar care va avea de acum înainte con­tro­lul efectiv al operaţiunilor, vor fi dez­min­ţite brutal pe câmpul de luptă, în ciu­da entuziasmului patriotic general şi a mo­ralului ridicat al trupelor. Ex­pe­rienţa de luptă a Armatei Române, după mar­şul ha­o­tic din Al Doilea Război Bal­ca­nic care avu­­sese loc cu doar trei ani în ur­mă, era slabă în tipul de război modern cu care ur­ma să se confrunte. La aceasta se adăuga dotarea tehnică in­ferioară, în special în ce priveşte mitralierele automate în ba­ta­li­oa­nele de in­fanterie şi tunurile în ba­ta­li­oa­nele de ar­ti­lerie, ca urmare a neglijării in­vestiţiilor bu­getare în anii de pace şi, du­pă 1914, a em­bargoului impus de fur­ni­zorii externi tra­diţionali din centrul Eu­ropei. Numărul de ofiţeri profesionişti era mic şi scădea efi­ca­citatea combativă a unei armate de re­cruţi care număra nu mai puţin de 800.000 „de baionete“, plus încă 400.000 în re­zer­vă. Lipsea un corp de vânători de munte, în ciuda unor fron­tiere montane de mii de kilometri, iar coordonarea interarme a tru­pelor de uscat cu marina şi cu aviaţia in­ci­pientă era proas­tă. Armata era marcată de incom­petenţa şi conflictele personale din­tre co­mandanţii de Stat Major, alcătuit mai mult din generali de salon, pensionari şi fa­voriţi politici decât din profesionişti cu o experienţă militară practică. În sfâr­şit, lo­gistica militară era improvizată şi in­fra­structura de comunicaţie era ru­di­men­tară sau chiar inexistentă la nivelul uni­tă­ţilor inferioare. Toate aceste elemente pre­fi­gu­rează, în opinia autorului, eşecul du­re­ros al campaniei româneşti din 1916, atât în Transilvania, cât şi în Dobrogea, care se va încheia, după debandada operaţiunii ge­­neralului Alexandru Averescu de la Flă­mânda şi spargerea frontului în defileul Jiu­­lui, cu pierderea Munteniei şi re­tra­ge­rea dezordonată în Moldova.

 

Contraofensiva germano-austro-bul­garo-turcă a fost, bineînţeles, fa­cilitată de împotmolirea ofen­si­vei ruse în Galiţia, urmată de re­ticenţa Înaltului Co­man­da­ment Rus (STAVKA) de a se angaja serios pe fron­tul românesc dincolo de Siret, cât şi de in­capacitatea forțelor expediţionare franco-britanice de la Salonic, aflate sub comanda generalului Maurice Sarrail, de a lansa, con­form angajamentelor asumate în Con­ven­ţia Militară a Tratatului dintre Antanta şi România, o ofensivă serioasă care să îm­piedice armatele bulgare, ger­mane şi tur­ce din Balcani să ameninţe for­ţele ro­mâ­neşti din Dobrogea şi apoi să tra­verseze Du­nă­rea. Dar o bună parte din suc­cesul aces­te­ia revine abilităţilor mili­ta­re extra­or­di­na­re, deopotrivă tactice şi stra­tegice, a doi comandanţi germani: generalul Eric von Fal­kenhayn, dornic de revanşă îm­potriva Ro­mâniei după ce fusese în­lo­cu­it la şefia Înaltului Comandament German (OHL) cu agresivul Paul von Hindenburg, tocmai pentru că nu anticipase intrarea acestei ţări în război la un moment critic al con­flic­tu­lui, comandant al noii Armate a IX-a ger­ma­nă din Transilvania, cu o au­toritate ce se extindea şi asupra Armatei I austro-un­ga­re, conduse de generalul Arz von Straus­sen­­burg; şi feldmareşalul August von Mac­ken­sen, „cuceritorul Serbiei“, co­man­dan­tul armatelor Puterilor Centrale din Ma­ce­do­nia şi, mai apoi, cuceritorul Bu­cureştiului.

 

Succesul parţial al ofensivei ro­mâ­neşti de la Mărăşti – lansată, pen­tru a depresuriza frontul oc­ci­dental, în cooperare cu armatele ruse, după reorganizarea Ar­ma­tei Române cu sprijinul Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Mathias Berthelot, între ianuarie şi iunie 1917 – şi, mai apoi, respingerea ofensivelor ger­ma­no-austro-ungare de la Oituz şi Mărăşeşti, în vara anului 1917, au permis României nu doar să supravieţuiască, dar şi să do­bândească un capital moral intern şi un prestigiu extern greu de ignorat ulterior de către liderii occidentali ai Antantei, ca­re, într-un acord secret cu Rusia, din 1916, conveniseră că promisiunile teri­to­riale făcute oficial României vor fi rea­li­zate „doar în măsura în care situaţia ge­nerală le va permite“ (p. 27). Acest ca­pital moral obţinut prin sacrificii enorme pe câmpul de luptă nu a fost erodat nici atunci când, confruntată cu dezor­ga­ni­za­rea armatei ruse şi cu ameninţarea mi­litară şi propagandistică a Republicii bol­şevice ucrainene din Odessa, condusă în mod ironic de românul de origine bulgară Cristian Rakovski, Armata Română este obli­gată să îşi disperseze trupele pentru a-şi asigura spatele în Basarabia (unde, într-o primă fază, ofiţerii români însărcinaţi cu or­dinea publică au neinspiraţia de a se amesteca în conflictul dintre moşieri şi ţărani izbucnit pe fondul Revoluţiei Ruse), iar România este forţată să încheie, la 4 mar­tie 1918, un armistiţiu şi, în 7 mai, chiar o pace separată cu Puterile Centrale, ce-i drept, niciodată promulgată de către Regele Ferdinand I, care contravenea în mod direct Tratatului de alianţă cu An­tan­ta, negociat explicit în acest sens de către Brătianu tocmai pentru a preveni o dezangajare a puterilor occidentale faţă de pretenţiile româneşti!

Ultimele capitole ale cărţii lui Glenn E. Tor­rey ar putea fi la fel de bine primele capitole ale unui volum despre războiul sau războaiele de după Mare Război. În no­iem­brie 1918, cu mai puţin de 24 de ore după intrarea în vigoare a armistiţiului dintre Aliaţi şi Germania pe Frontul de Vest, Ro­mânia, încurajată de capitularea Bul­gariei şi de sosirea lui Berthelot în frun­tea unor contingente franceze la Dunăre, reintră ofi­cial în război. În anul următor, pe tim­pul Conferinţei de Pace de la Ver­sailles, care va ratifica cea mai mare parte dintre pre­tenţiile teritoriale ale României, Ar­ma­ta Română, refăcută după de­mo­bilizarea parţială din 1918, va juca rolul de jandarm al coaliţiei internaţionale îm­po­triva bol­şe­vismului, susţinând logistic tru­pele aliate din sudul Ucrainei, angajate în con­soli­da­rea Armatei Albe a generalului An­ton De­nikin, şi ocupând Budapesta, pen­tru a de­barca regimul sovietic al lui Béla Kun.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22