Marginalia

Ioana Moldovan | 17.09.2019

Ultimele cuvinte rostite de Litvinenko au fost o ultimă declarație de dragoste pentru o soție care de 13 ani luptă pe toate fronturile încercând să-l păstreze în memoria colectivă.

Pe aceeași temă

Teatru. Cine mai ține minte cazul Alexander Litvinenko, fostul ofițer FSB (Serviciul Federal de Securitate) asasinat la Londra în 2006 cu polonium 210 radioactiv? O anchetă realizată cu scopul de a aduce în fața justiției vinovații a statuat fără echivoc, în ianuarie 2016, că acțiunea căreia Litvinenko i-a căzut victimă a fost orchestrată de FSB și mai mult ca sigur a fost comandată de Vladimir Putin însuși. Litvinenko – ofițerul dezertor – a dezvăluit în două cărți publicate după fuga sa la Londra, că Putin ar fi câștigat alegerile creând panică și teroare în septembrie 1999, când o serie de patru explozii au devastat blocuri de locuințe din trei orașe (Moscova, Buynaksk și Volgodonsk), provocând moartea a peste 300 de oameni și alți aproximativ 1.000 de răniți. Felul în care Putin a girat criza din postura de președinte, poziție care îi revine după demisia neașteptată a lui Boris Elțin, i-a adus suporul popular necesar (53%) pentru câștigarea primului său mandat în martie 2000.

Litvinenko și-a refăcut apariția, la Londra. Începând cu 20 august, la Teatrul The Old Vic se joacă piesa A very expensive poison (în traducere: O otravă forte scumpă) care îl are ca personaj principal pe Alexander Litvinenko. Autoarea piesei este Lucy Prebble, dar are la bază un volum-anchetă publicat de jurnalistul Luke Harding (The Guardian). Autorul însuși și-a trimis cartea dramaturgului. Interesul pentru caz și potențialul spectacol au apărut odată cu alegerea lui Trump. Prebble explică cum paginile cărții i-au dat senzația că ceea ce i s-a întâmplat atunci lui Litvinenko are legătură cu prezentul pe care-l trăim: Trump în America, Brexit în Europa.

Prebble s-a întâlnit de mai multe ori și cu soția lui Litvinenko – Marina. Colaborarea a fost strânsă, fructuoasă, văduva Litvinenko fiind determinată să ajute la nașterea acestui proiect neobișnuit. Teatrul pare un loc superb pentru dezbaterea tuturor chestiunilor politice care deranjează. „Mi-a spus că trebuie să țin minte două lucruri – se confesa în urmă cu câteva zile dramaturgul în paginile unui cotidian britanic (The Guardian) – primul a fost să nu uit costul uman a ceea ce s-a întâmplat. Iar al doilea a fost să nu uit că este și o poveste de dragoste.“ Trebuie amintit faptul că ultimele cuvinte rostite de Litvinenko au fost o ultimă declarație de dragoste pentru o soție care de 13 ani luptă pe toate fronturile încercând să facă dreptate, să mențină numele soțului în memoria colectivă, ca un fel de avertisment cu privire la tentaculele nevăzute ale Moscovei, care circulă liber prin lume și care nu fac altceva decât să ducă la bun sfârșit planuri machiavelice ale unui ins periculos, avid de putere și interesat doar de bani. Vladimir Putin apare și el în spectacol, fiind un personaj sinistru care vorbește despre manipulare: „Imediat ce careva începe să povestească ceva – avertizează personajul Putin – acel ceva devine minciună“. Numele celor doi criminali - Andrei Lugovoi și Dmitry Kovtun - sunt pronunțate de suficient de multe ori încât spectatorul să iasă cu ele învățate. Spectacolul poate să devină un instrument pentru a crește presiunea și a forța obținerea de rezultate. Marina Litvinenko e dispusă să aștepte oricât pentru ca cei doi să fie aduși în fața justiției.

Cine ar trebui să vadă acest spectacol? Boris Johnson, de exemplu. Ar înțelege poate mai bine ce are de făcut, cine îi sunt amici, dar mai ales inamicii - e de părere Prebble.

Dacă presa britanică scrie apreciativ la adresa spectacolului, ar fi curios de știut cine din personalul Ambasadei Federației Ruse și-a dat osteneala să vadă spectacolul, dar mai ales cum arată conținutul notelor informative schimbate între Moscova și Londra. Criticul de teatru ar avea multe de învățat din textul minuțios comentat de câțiva profesioniști, fie diplomați sau ofițeri acoperiți ai serviciilor de spionaj ruse. Pentru posteritate, sperăm că autorii epistolelor cifrate au o oarecare cultură artistică și gust pentru teatru.

Muzeu / Expo. De câteva luni încoace, Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM) se luptă pentru a găsi o nouă definiție muzeului. Ce este un muzeu azi, în secolul XXI? Sau ce ar trebui să fie? ICOM înseamnă mai mult de 20.000 de muzee reunite în această entitate internațională care ar trebui să le reprezinte și să se ocupe de interesele sale. Definiția de până acum punea accentul pe faptul că muzeele trebuie să se ocupe de procurare, conservare, cercetare, respectiv informare; iar orice exponat de muzeu trebuie ales și plasat astfel încât să educe, să producă plăcere și să poată fi studiat. Facțiuni din cadrul ICOM propun însă o serie de noi dimensiuni și competențe spațiului muzeal. De exemplu, muzeul ar trebui să devină un spațiu inclusiv, polifonic și democratic care să stimuleze dialogul între trecut și prezent. Exponatele din muzeu ar trebui să devină artefacte și specimene care sunt încredințate muzeelor pentru păstrare și pentru a garanta tuturor popoarelor drepturi egale și acces egal la această moștenire. Muzeele ar trebui să contribuie la ideea de demnitate umană și justiție socială, egalitate și bunăstare planetară. Pentru mulți specialiști, noile atribute și dimensiuni propuse depășesc cadrul riguros al unei definiții, ceea ce ar duce la confuzii și neînțelegeri, respectiv apariția de zone gri în intimitatea acestor bănci mondiale de cunoaștere, frumos, valoare și istorie.

Dacă am menționat această discuție care consumă cele mai mari și importante muzee din lume e pentru că temele de expoziție sunt din ce în ce mai versatile, propunând parteneriate neașteptate, atipice. Ca, de exemplu, recent vernisata expoziție Opera Mundi, la Centre Pompidou-Metz. Expoziția, care va rămâne deschisă până pe 27 ianuarie 2020, își propune nici mai mult nici mai puțin decât aducerea acestul gen atât de legat de viu și prezent în spațiul unui muzeu. Poate fi opera agățată pe perete și expusă ca atare?

Momentul ales nu este întâmplător. Expoziția face parte dintr-un vast program de celebrare a 350 de ani de existență a Operei Naționale, instituție înființată în 1669 la Paris. Instituția, care a purtat succesiv mai multe nume și a fost găzduită de diverse localuri, continuă să inoveze spectacolul și scena, fiind mereu în zona de avangardă a artelor de spectacol. Bine-nțeles, nu totul se întâmplă pe scena Operei Garnier, emblematică clădire inaugurată în 1875. Inovațiile, sau mai bine zis această căutare a „operei de artă totală“ – concept propus de Richard Wagner, care vedea în operă un gen superior tuturor celorlalte arte tocmai pentru că le invită în ceremonialul său scenic – sunt legate de inaugurarea unei noi scene dedicate genului liric: Opera Bastille, care și-a deschis porțile în 1989. Această scenă modernă, rezultat al unei voințe politice încarnate de fostul președinte Mitterrand, s-a dorit un spațiu dedicat unui nou public, unei majorități care trebuia educată și totodată atrasă spre acest gen cumva perceput ca o formă de artă destinată unui anumit statut social și standard economic. Că opera – cel puțin în Franța – e în pas cu timpurile o arată inaugurarea unei „a treia scene“ dedicate genului și deschisă în 2015, o platformă pentru creație digitală.

Expoziția trasează liniile mari ale transformării acestui gen artistic, punând un mare accent pe scenografie și light-design, elemente care în ultimii 50 de ani au depășit stadiul de suport de spectacol, devenind un actor principal penru actualizarea și reîncadrarea spectacolului de operă. Muzica este prezentă, fie bidimensional (partituri originale sau rescrise pentru diverse producții, expuse pe hârtie) sau sub formă de înregistrări video unde mari cântăreți de operă pot fi văzuți și ascultați. Spectacole precum Einstein on the Beach de Philip Glass și Robert Wilson (prezentat în premieră mondială la Avignon, în 1976) ocupă o poziție importantă în anatomia expoziției, fiind unul dintre cele mai radicale spectacole tocmai pentru că propune o operă care nu are la bază o structură literară, ci o structură fracturată în trei episoade: un tren, un proces și o entitate (navetă spațială).

Coerența e dată de personajul principal, Albert Einstein, ales tocmai pentru libertatea și extravaganța pe care o impune simplul său nume. În total sunt prezente nu mai puțin de 29 de spectacole de operă care au revoluționat genul, din 1607 încoace, adică de la Orfeu de Claudio Monteverdi (premiera a avut loc la Palatul Ducal din Mantua, în 1607), la Only the Sound Remains de Kaija Saariaho (cu premiera în 2016, la Opera Națională din Amsterdam).

Expoziția Opera Mundi documentează felul în care opera și artele vizuale și-au încrucișat parcursurile, infuențându-se reciproc. De la nașterea conceptului de „abstract“ în arta contemporană, opera rămâne unul dintre cele mai interesante zone artistice unde experimentul este încă posibil, nimic nefiind încă fixat. //

Scenă din piesa A very expensive poison,
pusă în scenă la Teatrul The Old Vic

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22