Pe aceeași temă
La jumătatea lunii mai 1926, cunoscutul reporter francez Albert Londres a fost trimis în Polonia, pentru a relata evenimentele politice din această țară, la nici șase ani de când Polonia reușise Miracolul de pe Vistula (opera generalului Pilsudksi) și tăiase calea Armatei Roșii spre centrul continentului, dar salvându-se și pe sine de la dispariție. O înfrângere pe care Stalin nu a uitat-o și nici n-a digerat-o vreodată. Până în 1926, statul polon a cunoscut o accentuată instabilitate economică și politică, efectele de durată ale unui război – din 1914 până în 1920 –, dar și ale dificultăților inerente unui stat reînființat după un secol și jumătate. Pilsudski se retrăsese din viața publică în 1923, dar starea generală a Poloniei nu l-a lăsat indiferent. Între 12-14 mai 1926, militari fideli lui au organizat o lovitură de stat, sprijinită de Partidul Socialist, Țărănist și chiar de cel Comunist.
Evenimentele din mai au dus la scurte confruntări sângeroase cu adepții guvernului de dreapta, ce au dus la moartea a 215 soldați, 164 de civili și la rănirea altor 900 de polonezi. Întrunit de urgență, Seimul l-a desemnat pe mareșal președintele Republicii, dar puterile acestei poziții fiind mult prea limitate pentru el, Pilsudski a refuzat funcția, rămânând ministru de Război în mai multe cabinete, până la moartea sa, survenită în mai 1935. Pe acest om a fost trimis marele reporter francez să-l descrie și să-l ghicească, având în vedere și alianța care exista între Franța și Polonia. „Mai întâi a început ca toată lumea: s-a născut. A făcut-o în Lituania. S-a născut revoluționar, a trăit ca un conspirator și nu vrea să moară ca tată de familie... Înainte, în numele patriotismului, ataca trenuri. Acum, crescând, atacă președinția Republicii... Are planuri? Are idei? Are mai ales sângele cald”[1], avea să scrie Londres, definindu-l destul de exact, în puțin cuvinte, pe omul de stat polonez și fascinantul său traseu politic. Dacă la începutul scurtului său sejur polonez reportajele erau favorabile primului mareșal polonez, ulterior ele aveau să devină mai critice, Londres detectând firea dictatorială a lui Pilsudski. Se pare că Londres a obținut o întrevedere cu el. Sătul de forfota actualității zilnice, Londres s-a întors în Franța, reușind să convingă redacția ziarului pentru care lucra să fie lăsat să plece la Marsilia, de unde a trimis 12 reportaje, care au apărut în vara aceluiași an în ziarul Le Petit Parisien, care au fost adunate apoi într-un (mic) volum[2]. „Este un vis împlinit. De când a devenit un mare reporter, Albert Londres își face planuri să se oprească într-o zi în marele oraș phocean, în loc să-l considere doar un loc de plecare, de trecere.”[3]
Din lectura cărții reiese destul de clar ce l-a atras la acest oraș, și anume farmecul său exotic, ne-francez. Londres, în stilul său unic, descrie imensul bazar complex și bogat al Marsiliei anilor 1920, oraș pe care-l cunoștea binișor, având în vedere că spre majoritatea peripețiilor sale a plecat din portul Marsilia, cu vaporul. Londres face referire și la... grâul românesc, celebru în perioada interbelică „Iar aici avem la dreapta grâul din centrul Franței. Este expediat la Alexandria, în Egipt. Dar uitați-l pe cel care vine din România. Este descărcat din vapoare. Este înghesuit. Poate că destinația lui este chiar centrul Franței? Și mai zicem după aceea că pâinea este scumpă.” Reporterul menționează și alte produse pe care le-a observat în portul comercial precum munți negri de cărbune din Cardiff, bumbac din Egipt, orez din Saigon, măsline din Tunisia, stejar de plută din Maroc, capre din China, berbeci care erau cât pe ce să-i muște mâna întinsă sau chiar patru elefanți. Românii apar și puțin mai departe, căci Londres observa nu numai produsele care se descărcau/încărcau în port, ci și babilonul limbilor și naționalităților. Astfel, niște români, după ce ar fi terminat de recoltat în România, plecau în America de Sud pentru a face același lucru. Dar nu era un exil definitiv, căci după recoltarea americană, reveneau în România, șase luni mai târziu. Niște adevărați navetiști. Patronul hotelului îi cunoștea foarte bine pe români. Londres nu înțelege acest du-te-vino și presupune că i-ar îmbogăți pe români. Care neagă. „Atunci de ce mergeți, domnilor, să secerați grâul atât de departe?”, întreabă reporterul francez nedumerit. „Așa se obișnuiește la noi în provincie”, primește răspunsul sec. Reporter cu simț de răspundere, Londres a trecut și pe la Hotelul Emigranților, căci Marsilia era o placă turnantă a emigrației europene, care se îndrepta spre America de Nord, cea de Sud (mai ales Argentina și Uruguay, care aveau câmpii și o climă asemănătoare cu cele europene) sau Australia, Noua Zeelandă, care în acei ani mai primeau relativ facil imigranți europeni. „Unii fug din niște țări prea locuite, alții din niște ținuturi ingrate. Pleacă pe drumul cel larg al apei, pentru a cerși o patrie. A lor nu le mai poate asigura hrana. Vor deveni argentinieni sau brazilieni”[4]. În acest hotel descoperă creștini din Mesopotamia care voiau să ajungă la New-York sau sârbi care se îndreptau spre Australia. „Emigrantul nu este un boem. Un emigrant este, dimpotrivă, cineva care face calcule la rece. Unii calculează mai bine ca alții și ajung milionari. Dar fiecare își calculează mica lui afacere.” Emigrantul era econom și avea toate motivele să fie așa.
Un capitol special este dedicat bulevardului Cannebière, unde se strângeau de regulă marinarii, care-l fascinează pe reporter. În mai multe paragrafe el descrie lumea lor atipică. Unitatea de măsurare a timpului pentru aceștia nu ar fi ziua sau săptămâna, ci călătoria, iar anul se împărțea în călătorii „În aceeași călătorie, omul pământului și omul mării au două scopuri diferite. Scopul primului este să ajungă, în timp ce al celui de-al doilea este să plece din nou. Pământul ne trage spre trecut, marea îi împinge către viitor.”[5] În acest context, trebuie pusă și afirmația lui despre plecări. „A pleca oferă demnitate. Este un act pe care nu-l faci în fiecare zi. Nu mai simți pe umeri greutățile vieții cotidiene. Adânc în sinea sa, fiecare o percepe ca pe o naștere care se anunță.”[6] Iar el a fost unul dintre marii experți interbelici francezi în plecări. Din ultima nici nu s-a mai întors în Franța. Pe Cannebière se aflau (și încă acum sunt) multe baruri, care erau deținute de lumea infracțională. „Marele port al Marsiliei este atins de o plagă. Visul fiecărui infractor internațional este să ajungă să dețină un bar la Marsilia. Trebuie să-i vezi pe cei care dețin localurile astea. Este un spectacol de neuitat: mâinile lor, capul lor, vocea lor, gesturile lor, femeile lor. Ar fi dificil de imaginat niște ticăloși mai victorioși”.
Esența portului este comerțul, iar Marsilia, cel mai vechi oraș de pe actualul teritoriu al Franței, înființat de eleni, avea o experiență în domeniu de douăzeci și șase de secole. „Export! Import! Aceste două nume magice ale epocii moderne strălucesc la intrarea în portul Marsiliei. Încălziți vapoarele! Ridicați și lăsați ancora! Importăm! Exportăm! Viața, bunăstarea, luxul popoarelor se bazează astăzi pe marele joc al schimburilor.”[7] Însă acest comerț licit era dublat și de unul ilicit: cel al drogurilor și, mai ales, al opiului adus din China și introdus prin contrabandă în Franța. Capul acestei rețele locale era un chinez misterios, cu porecla Le Père (tatăl), care devenise foarte bogat. În Marsilia se desfășura și alt trafic: de arme, de cărți de identitate false, mai mult, ar fi funcționat o adevărată școală infracțională „Să spargi geamuri, să forțezi broaște și seifuri, toate astea se învață”. Portul cunoștea o viață de noapte agitată.
Într-un alt capitol, Londres analizează epavele umane care au eșuat în port. „Marsilia este un oraș fericit unde au loc multe nefericiri. Sunt arabi săraci, negri săraci, albi săraci.” A vizitat și tabăra de refugiați (Camp d’Oddo) din periferiile Marsiliei, din cartierul Canet, formată în locul unde fuseseră ridicate 12 barăci militare dezafectate, unde se înghesuiau supraviețuitorii tragediilor din timpul Primului Război Mondial și al altor războaie conexe lui (civile sau nu), precum supraviețuitorii dezastrului grecesc din Asia Mică, din orașul Smirna, refugiați din Constantinopol, Batumi, Adana, dar și ruși albi. Primii care s-au instalat acolo fuseseră armenii, supraviețuitori ai genocidului otoman. La 18 septembrie 1923 erau 780 de refugiați armeni, la 2 octombrie 1.430, iar la 26 noiembrie 2.327 de oameni. Armeanul merita și o definiție, el fiind „o plantă care nu crește decât între dalele unui oraș. Marile spații libere nu-i spun nimic. Îl îmbolnăvesc”. Tabăra de refugiați avea să fie închisă la 23 aprilie 1927.[8] Pentru Albert Londres, Marsilia este cel mai frumos port al Franței. „Atentă, ea ascultă vocea întregii lumii și, fiind puternică prin experiențele sale, conversează, în numele nostru, cu întregul pământ.” De aceea nu înțelege ignoranța francezilor față de ceea ce simboliza Marsilia: navigația, mările, distanțele, chiar dacă Franța avea cel de-al doilea imperiu colonial ca suprafață în acele momente, după cel britanic. „Dacă o țară se află la zece zile distanță de coastele noastre, imediat nimeni nu știe dacă ea se află în Asia, Africa sau America. Dacă am ordona unui număr de o sută de studenți să plece de îndată către insulele Comore[9] am vedea cum cincizeci dintre ei s-ar duce la Gara Montparnasse pentru a lua trenul.” După ce a scris aceste rânduri, Albert Londres avea să mai trăiască cinci (plini) ani de aventuri și reportaje.
1. Pierre Assouline Albert Londres. Vie et mort d’un grand reporter 1884-1932 Editions Balland, Paris, 1989, pag. 352.
2. Marseille port du Sud (1927) Reeditată la Editions Jeanne Laffite, Marseille, 1980.
3. Pierre Assouline, op. cit., pag. 353-354.
4. pag. 79
5. pag. 116
6. pag. 47
7. pag. 39
