Pe aceeași temă
Pornind de la un pretext aparent minor – o criză de alergie a unui corespondent de război -, Călătoria lui Gruber ajunge să dezvăluie un aparat birocratic infestat de balcanism, dar mai ales o faptă abominabilă mult timp negată, distorsionată sau chiar omisă din istoria oficială a României.
Călătoria lui Gruber, cel mai recent film al regizorului Radu Gabrea, tratează cu multă grijă un subiect delicat – pogromul de la Iaşi din 1941. Este prima peliculă care reflectă acest eveniment ruşinos pentru Armata Română, fapt care a stârnit reacţii din partea naţionaliştilor, pentru care istoria adevărată e doar cea care le convine.
Filmul porneşte de la 3 pagini din romanul Kaputt al lui Curzio Malaparte, care a trecut prin România în timpul celui de-al doilea război mondial, în drumul său spre Frontul de Est, în calitate de corespondent de război pentru Corriere della Sera. În vara lui 1941, el a ajuns la Iaşi, unde a văzut urmele unui masacru al populaţiei evreieşti. (Este interesant faptul că Malaparte nu a scris despre pogrom în corespondenţa de război, ci numai în romanul Kaputt, 4 ani mai târziu, ceea ce denotă un gest tardiv de disculpare faţă de masacru.) Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu au dezvoltat această poveste, în urma cercetărilor personale, şi au scris un scenariu în care Malaparte, chinuit de o alergie de vară, este martorul absent al unui episod macabru din istoria României.
La Iaşi, scriitorul şi jurnalistul italian îl caută pe alergologul Josef Gruber, care îi fusese recomandat de la Bucureşti. În ciuda faptului că poartă uniforma armatei germane, că îl cunoaşte pe comandantul garnizoanei române, că îl are de partea lui pe consulul italian, lui Malaparte îi este imposibil să îl găsească pe doctorul Gruber. Cu puţin timp înainte de sosirea lui în oraş, la Iaşi fuseseră ucişi câteva mii de evrei, mulţi alţii fiind încărcaţi în vagoane de marfă închise şi lăsaţi să moară sub soarele torid. Malaparte este informat că doctorul ar putea fi printre ei, aşa că încearcă să afle de la autorităţi dacă Gruber e mort şi, dacă nu, care e destinaţia trenurilor în care au fost încărcaţi evreii. Însă căutările lui sunt îngreunate de harababura care domneşte în oraş şi de birocraţia românească. Cu câteva zile înainte avusese loc un alt eveniment în zonă: militarii români au devastat domeniile Roznovanu, un prieten al lui Antonescu, iar Malaparte a picat în mijlocul anchetei, ceea ce i-a îngreunat considerabil căutarea.
Până la urmă, italianul află că Gruber a fost urcat într-unul din trenuri, dar, când ajunge în gara din satul unde staţionau vagoanele pline cu oameni, este împiedicat să deschidă uşile şi să-l caute pe doctor. Ulterior, un ofiţer român care supraveghea operaţiunile de acoperire ale unei gropi comune îi spune că Gruber se află printre cadavrele de evrei peste care se turna var. Malaparte primeşte vestea morţii lui Gruber cu resemnarea celui împăcat cu boala, dar, întors la Iaşi, este informat că la mijloc a fost o confuzie: doctorul Josef Gruber este în viaţă, cel din groapă fiind omonimul său tată. Italianul se întâlneşte în sfârşit cu Gruber, care încearcă să-şi ascundă durerea pierderii părintelui şi îl consultă pe Malaparte.
Prima senzaţie după vizionarea Călătoriei lui Gruber a fost că valoarea scenariului o depăşeşte pe cea a filmului. Era de aşteptat ca Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu să facă o treabă bună, după ce au făcut echipă şi pentru Hârtia va fi albastră şi Boogie. Regia lui Radu Gabrea are câteva stângăcii (cum ar fi unii soldaţi neplauzibili prin felul în care-şi rostesc replicile sau finalul cu un substrat prea vag), dar, în general, rezultatul este peste aşteptări. Este de apreciat reţinerea de care a dat dovadă regizorul atunci când a fost vorba despre a arăta imaginile pogromului: „Am rezistat tentaţiei de a deschide uşile trenului şi de a arăta iadul de acolo“, a declarat Radu Gabrea. Într-adevăr, scena respectivă funcţionează mult mai bine fără să-i vedem pe oamenii închişi în vagoane, ci doar auzindu-le gemetele disperate.
Distribuţia se achită acceptabil de sarcini, în limitele regiei. Florin Piersic jr. (Malaparte) mimează destul de bine absenţa şi somnolenţa caracteristică suferinzilor de alergie, dar îi lipseşte forţa care să învârtă acţiunea în jurul său. Poate că asta a şi urmărit Radu Gabrea, ca Malaparte să fie doar un trecător impasibil care să ridice vălul ce acoperă grozăvia. Oricum, e de aplaudat faptul că actorul vorbeşte în timpul filmului doar în germană şi în italiană, şi o face bine, chiar dacă a mărturisit că nu cunoaşte aceste limbi. Claudiu Bleonţ face cam acelaşi rol din O vară de neuitat al lui Pintilie, acela al unui om mic pus într-o funcţie care îl depăşeşte, în timp ce Marcel Iureş, în pielea doctorului Gruber, are o apariţie scurtă şi neconvingătoare.
Principala problemă a filmului e că cele mai bune momente ale sale sunt scenele comice, în care spectatorul e amuzat de reacţiile (uneori cabotine) ale diverşilor soldaţi români sau de „je m’en fiche“-ismul autorităţilor importante. Poate că ar fi trebuit ca peste scenele cazone să se pună o oarecare surdină – în fond, după declaraţia regizorului, filmul este despre pogromul de la Iaşi, nu despre năravurile armatei.
Cu toate acestea, Călătoria lui Gruber este un film cel puţin onorabil. Radu Gabrea este unul dintre puţinele exemple de regizori-seniori care evită anacronismul şi care pare a ţine pasul cu tânăra generaţie de cineaşti români. //
