Mărturia unui medic militar român din refugiul moldovean

Codrut Constantinescu | 04.12.2018

Relatarea lui Raul Dona vine să întregească amplul tablou al implicării României în Primul Război Mondial, oferind o perspectivă diferită față de șabloanele vânturate în spațiul public de Centenar.

Pe aceeași temă

Jurnalul medicului Raul Dona, scris în refugiul moldovean și, spre final, în București, în perioada 1917-ʼ18, avea drept destinatar fiica acestuia, născută în 1916. După ce a cunoscut ororile războiului din dezastruoasele campanii ale anului 1916 de pe frontul dobrogean, operând în condiţii foarte grele la Medgidia şi, mai apoi, la Oituz, chirurgul Raul Dona a ajuns în refugiu la Vaslui, unde și-a început și lucrarea diaristică, în care denunţă pagină după pagină nu numai mizeria în care se trăia în Moldova, dar şi dezorganizarea, corupţia şi lipsa completă a solidarităţii naţionale.

Euforia victoriei din 1918-ʼ19 a făcut uitate toate detaliile pe care Raul Dona nu prididește să le noteze cu nerv și disperare. De la relațiile conflictuale între gazdele moldovene, excedate de numărul mare de refugiați munteni, până la aprovizionarea defectuoasă și mereu „pe pile“. Cei care le aveau puteau spera la o viață mai ușoară pe spatele celor mai puțin norocoși. „Bolnavii tremurau de frig în spitale unde sălile au temperatura de afară, adică adesea -15, -10, și carele de rechiziție care ar trebui să le transporte lemne sunt întrebuințate la scoaterea și căratul gheţei pentru a umple gheţăriile! Când oamenii mor de frig, nu la figurat, ci în sensul adevărat, n-ar fi oare mai uman să aducă întâi lemne?“ Pacienții îi mureau în spital din cauza frigului (la un moment dat, specifică faptul că nu se mai făcuse focul în saloane de trei zile!). Specula era în floare, vânzându-se la suprapreţ orice rămășiță de dinainte de război. Pâinea era imposibil de tăiat, livrată o dată la trei zile, „e din cea mai proastă calitate: tărâțe, pământ, mucegai, murdară“, lemnele uscate erau și puține, şi greu de procurat și asta într-una dintre cele mai geroase ierni, cum a fost cea din 1916-ʼ17, chiar dacă numai de păduri nu ducea lipsă Moldova. Lipsea şi laptele - şi e lesne de închipuit furia unui tată de copil mic în aceste condiții atroce.

Refugiul nu avea cum să fie mai bine organizat în condiţiile în care intrarea în război fusese dezastruoasă, chiar dacă pregătită în timp de pace şi prosperitate. Mătuşa soţiei autorului era soţia lui Eduard Ghika, prefect de Vaslui. Însă Raul Dona este necruţător cu Ghika: „Prefectul habar nu are de judeţ, nici de drumuri, nici de oraş, nici de spitale. Îşi vede de interesele lui proprii şi de pezevenglâcurile politicianismului (...) Prin spitale n-a fost deloc, niciodată, nicio inspecţie, nimic, nimic. Nici cel puţin un om al lui n-a venit cu scopul să vadă: ce se face? Se face oare ceva? Ce ar fi de făcut?“. Dar nu numai această indiferenţă criminală îl doare pe memorialist, care se înrudea prin alianţă cu el: „Prefectul şi nana Kiky, deşi şade lângă noi, deşi au cea mai abundentă îndestulare, nu ne-au chemat o dată la masă în 6 luni de război de când suntem aici, nu ne-au trimis o pâine, deşi face în casă pâine bună, nu ne-au facilitat să obţinem carne sau cel mai mic ajutor“. Puţin mai încolo, după ce a ajuns la Iași, notează cu satisfacție cum prefectul a fost prins făcând trafic cu un vagon de zahăr pe care-l transforma în bomboane, vândute la Bârlad (reședința județului Covurlui). Drept pedeapsă a fost înlăturat din funcție, dar promovat la Odesa, cu un salariu consistent.

Raul Dona a făcut parte și din comisiile medicale pe unde treceau cei care fie erau răniți cu adevărat, fie cei plesnind de sănătate, dar care voiau să scape de front. „Colonei zdraveni, fără cea mai mică leziune serioasă, cer servicii auxiliare, sedentare etc. etc.“ Imaginea Armatei Ruse este la fel de corozivă și dură precum cea evocată de toți memorialiștii care au întâlnit-o şi detestat-o. Niciunul nu le-a iertat rușilor cinismul, aroganța, lăcomia și prostia. „Vitele noastre pasc prin noroi, pe când ale rușilor ne mănâncă grăunțele produse de țărișoara noastră. Țăranii și familiile mobilizaţilor mor de foame, căci li s-a luat tot, și încă de milionul de ruși cari ne-au făcut cel mai mare rău, trădându-ne, și acum ne sărăcește de tot.“

Însă cel mai rău îl doare pe autor corupţia și nepotismul care făceau diferența între viață și moarte. „Ordinele statelor-majore, administrațiile, direcţiunile, tot, tot e o harababură fantastică, din care țâșnește rățoiala, sforăiala, minciuna, clapa, chiulul, hoția monstruoasă, ignominia și abjecţia scârboasă și revoltătoare, cățărată de Putere și sfidătoare de bun-simţ, dreptate, omenie-omenie mai ales. Ce poți să faci? Cui să spui, cui să-i reclami... Toți sunt plictisiți.“ În unele momente, rândurile lui manifestă un defetism care e mai bine că a fost doar aşternut într-un nevinovat jurnal adresat copilei sale, căci Dona, disperat de toate lipsurile şi hoţiile, mai mai că-şi doreşte venirea germanilor care măcar ar fi făcut ordine. Totuşi, pare incredibil că socrul său, Barbu Delavrancea, era ministru în cadrul guvernului de coaliţie Brătianu-Take Ionescu, însă acesta nu dorea să fie acuzat de favoritism, chiar dacă era vorba despre propria sa fiică. O altă versiune oferită de diarist este faptul că soţia sa nu era cea favorită din cele trei fete pe care le avea prozatorul. Nici măcar o poziţie decentă într-un spital normal nu a dorit să-i asigure ginerelui său, căci Dona a activat în afara Iaşiului, mai degrabă într-o tabără, decât într-un spital care a fost închis la un moment dat pentru a încartirui în barăci soldaţii români care trebuiau să asigure liniştea în Iaşi şi să alunge cetele de soldaţi ruşi bolşevizaţi. În primăvara anului 1918 şi-a îngrijit socrul grav bolnav, dar nu a putut face nimic, asistând la decesul romancierului Barbu Delavrancea, doborât şi de ştirile privind duritatea condiţiilor puse de germani pentru a semna pacea.

// RAUL DONA

// Jurnalul unui medic militar, 1917-1918

// Cu acuarele și desene de Niculina Delavrancea-Dona

// Ediţie îngrijită de Iulia Vladimirov şi Viorica Milicescu

// Editura Humanitas, 2018, 312 pp.

Perspectiva păcii separate şi semnarea ei nu i-au stârnit lui Dona decât satisfacţie, el fiind sătul de război şi de nedreptăţile pe care le remarca zilnic. „Pe oamenii noştri politici i-am apreciat şi palpat acţiunea lor! Patriotismul românesc şi conştiinţa naţională română am simţit-o până la os, sub forma cuţitului care îţi taie capul şi orice speranţă sau iluzie.“ Accentuează faptul că adepţii rezistenţei cu orice preţ erau mai degrabă cei care se pregăteau să plece în sudul Rusiei sau în Franţa, cei care nu cunoscuseră lipsurile refugiului. Nici faţă de Dinastie, la nervi, nu găsea cuvinte mai frumoase, criticând „orgoliul“ Reginei Maria, care mergea prin spitale (riscând să contracteze tifosul exantematic sau multe alte boli care făceau ravagii în acele momente de grea încercare) şi oferea cadouri mai degrabă pentru a-şi hrăni orgoliul, în concepţia sa, având grijă să-şi îmbunătăţească imaginea, iar Ferdinand fusese surprins într-o fotografie într-un spital făcând ochi dulci unor asistente în timpul luptelor de la Mărăşeşti. Nu l-ar fi deranjat nici măcar schimbarea Dinastiei. Colportează tot felul de zvonuri care-i alimentau furia faţă de elita politică, singurul cu care intra în contact direct şi constant fiind Barbu Delavrancea, socrul său, pe care-l interpela de nenumărate ori, dar care în fond avea dreptate: pacea separată cu Puterile Centrale a fost înrobitoare.

Ultimele imagini pe care le surprinde medicul nostru sunt din Bucureştiul proaspăt eliberat, în care prezenţa germană se evaporase rapid. Din notaţiile sale, şi germanofilia sa din refugiu pare evaporată, după ce a observat efectele ocupaţiei „civilizatoare şi moralizatoare“ a nemţilor. Şi-a găsit casa murdară căci în ea fusese găzduit un ofiţer german cu moravuri mai laxe: „Actele mele furate, toate sertarele sparte“. În oraş observa cu satisfacţie pregătirile de plecare ale nemţilor, „o forfotă impresionantă pe străzi, trăsuri cu geamantane, cu nemţi şi nemţoaice l’air effaré, mutre crăpând de necaz şi îngrijorare“. Viaţa era la fel de scumpă ca în Moldova şi pentru că germanii emiseseră foarte multă mondeă fără acoperire (leii de hârtie), determinând explozia inflaţiei. Raul Dona consemnează şi execuţia primarului şi notarului orăşelului prahovean Vălenii de Munte (notarul asigura în vechiul sistem administrativ din Vechiul Regat legalitatea actelor administrative, fiind un fel de secretar de acum), pe unde se scurgeau coloanele germane în retragere, informaţie care nu se verifică din alte surse. Raul Dona intuieşte însă foarte bine că „ţăranul [român] are faţă de reformele agrare cari le asigura 2 milioane de hectare de pământ şi faţă de drepturile ce mai capătă, precum şi faţă de idealul naţiunei, realizat prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei (...) un sentiment de mândrie şi de cuminţenie, de prudenţă şi de ordine, nemulţumiţii legitimi, revoltaţi se calmează faţă de măreţia momentului“. Relevant pentru dramele care s-au petrecut în acea perioadă, pe lângă cele de pe front şi din Moldova care implicau chestiuni de viaţă şi de moarte, este sfârşitul însemnărilor sale, care se derulează într-o notă amară, căci consemnează vrajba dintre fraţi şi familiile lor. Iosif Dona, fratele lui Raul, şi el medic în refugiu, dar lăsându-şi în Bucureştiul ocupat soţia şi fiica, a căzut în capcana bârfelor precum că soţia sa colaborase cam prea mult cu un ocupant german, acuzând familia lui Dona că împrăştiase ştirea. Imposibil de spus care a fost adevărul.

Tindem să credem că lipsurile şi bolile pe care le-a îndurat, cărora le-a supravieţuit, i-au scurtat viaţa lui Raul Dona, care a încetat din viaţă în 1924, la numai 51 de ani, în momentul în care fiica sa iubită avea doar 7 ani. Soţia sa, Niculina Delavrancea, a avut o lungă viaţă (1890-1981), la fel precum şi fiica sa, Niculina Dona (1916-2009), un artist plastic recunoscut, moştenind talentul mamei sale.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22