Pe aceeași temă
Lulu. O tragedie monstruoasa de Frank Wedekind
Adaptarea: Silviu Purcarete
Traducerea: Victor Scoradet
Regia: Silviu Purcarete
Decor si light design: Helmut Sturmer
Costume: Lia Mantoc
Muzica originala: Vasile Sirli
Cu: Ofelia Popii, Constantin Chiriac, Mihai Coman, Cristian Stanca, Doru Presecan, Adrian Matioc, Cristina Stoleriu, Dan Glasu, Mariana Presecan, Pali Vecsei, Cristina Ragos, Eduard Patrascu, Catalin Patru, Raluca Iani, Maria Anusca, Codruta Vasiu, Gelu Potzolli, Diana Fufezan
"Lulu, o piesa stranie de teatru care, daca iti dispare din memorie, iti reapare cand nu te astepti. Te urmareste pe ascuns. Cel putin asa mi s-a intamplat mie", avertizase prima pagina a caietului-program pe care il rasfoiam, asteptand intr-o hala industriala din Sibiu, acum dezafectata, si unde s-a jucat unul dintre primele spectacole ale editiei 2008 din cadrul Festivalului National de Teatru. "Lulu este misterul ispitei. Lulu este esecul ispitei. Lulu este renasterea ispitei." Lulu ameninta din pagini cu siluete in negative fotografice, ca si cum Spiritul pamantului s-ar fi deschis in Cutia Pandorei. Si, cu siguranta, abordarea "2 in 1" nu l-ar fi derutat pe Frank Wedekind. Considerat unul dintre parintii teatrului modern, creatia sa a anticipat expresionismul german, sfidand conformismul si idealizarea - doua coordonate care caracterizau arta epocii lui, ultimul deceniu al secolului XIX si primul al secolului XX.
Lulu propune o lume haotica, populata de pasiuni nesanatoase, de indivizi stranii, de dorinte absurde. Totul graviteaza in jurul pornirilor sexuale. Lulu traieste in zona de conflict dintre civilizatie si instinctele sexuale. Mai mult, tragedia trebuie privita si ca un manifest de critica sociala, tocmai pentru ca intensitatea dorintelor sexuale, care nu tin cont nici de avere si nici de pozitia sociala, reliefeaza artificialitatea segregarii pe clase sociale.
Textul spectacolului regizat de Silviu Purcarete a insemnat o asamblare personala de scene din Spiritul pamantului (1895) si Cutia Pandorei (1902), doua tragedii wedekindiene in care este pusa sub microscop iluzia lucrurilor rele, asezate in formule frumoase; un fel de "drama antica citita pe canapeaua de psihanaliza a doctorului Freud". O femeie de origini modeste, care de la 12 ani isi castiga existenta vanzandu-si trupul in high-life-ul unei urbe respectabile, se prostitueaza "legal", trecand dintr-un mariaj in altul. Pasiunea si curiozitatea sexuala de moment o obliga pe Lulu sa devina mereu amanta, sa se transforme, asemeni unui cameleon sexual, in ceea ce simte ca barbatul dorit vrea sa vada in ea. De aceea, accepta prenume noi, in fond noi identitati pe care partenerii i le ofera. Si, odata cu noul nume, incepe sa joace un rol de femeie maritata din care nu poate iesi decat "ajutata" de o noua pasiune, o noua dorinta - un nou barbat. In destinul amoros al lui Lulu nu exista divort. Exista numai scene de gelozie, amanti surprinsi de soti, amenintari cu moartea si sinucideri din gelozie.
Lulu, in interpretarea Ofeliei Popii, este o pupa nuda, care insa rateaza transformarea definitiva si irevocabila in frumos. Depasind stadiul de taratura josnica, se invaluie in fire de matase din care spera sa iasa transformata, cu trecutul uitat, ca si cum s-ar fi nascut din moment. Numai ca niciun prezent nu o mai satisface, reusind sa cucereasca tot ce e de cucerit, trecutul devenindu-i astfel singura masura a propriei existente. Iar trecutul ei contine o fauna daunatoare, fantome si existente care o vor deturna din ascensiune, tarand-o in bordeluri rafinate sau ieftine din Paris si Londra si aruncand-o in bratele unor indivizi stranii, ultimul fiind Jack Spintecatorul. Dupa lungul sir de iluzii si dorinte, moartea violenta pare mai degraba opera unui chirurg vindecator decat a unui criminal irational.
Spatiul de spectacol, conceput de Helmut Stürmer, este un veritabil amfiteatru universitar, genul de sala in care medicinistii din La Belle Epoque trebuie sa fi urmarit ore intregi disectii umane. In fond, masa de metal gri si rece, care domina si umple spatiul circular, cu greu poate sa-si explice sursa de inspiratie, caci la fel de bine poate folosi drept masa de cantina scolara, precum poate fi un suport pentru disectie. Si se fac autopsii pe sentimente moarte, corpuri lipsite de dorinte, moralitati handicapate si vise irealizabile. Dar mai presus de toate, se analizeaza corpul gol al femeii care se poate folosi pe sine fara remuscari, fara memorie, corpul care atrage ca un magnet si care nu e constient de puterea imaginii proiectate.
Costumele Liei Mantoc, ca de fiecare data capabile sa creioneze povestea personajului din stofa, culoare si croiala, au accentuat coordonatele lumii conformiste si ipocrite, dozand perfect amestecul de tragic si grotesc, de moralitate si parodie, de realitate si cosmar.
Jocul actorilor parea rupt din filmele mute ale Hollywood-ului in alb si negru, dar insuficient de comic. Ofelia Popii, intr-o postura deloc comoda, a incercat sa catalizeze fiecare scena, energia ei sfarsind prin a irita pe alocuri, tocmai datorita evidentei disproportii intre ea ca actor, ca personaj si restul distributiei. Numai ca, scena fiind lasata goala, cineva trebuia sa o umple, sa-si asume dansul. Si, de cele mai multe ori, salvatorii de situatii sunt priviti mai mult ca excentrici decat ca buni profesionisti. "Lulu are nevoie de o actrita unica."
Lulu e doar un spectacol de teatru, cu nebunie si circ in mediu controlat, care nu rascoleste, nu indigneaza, nu ridica intrebari. Lulu e un barometru al tolerantei noastre ca spectatori. Iar cifrele barometrului masoara trist rezistenta noastra romaneasca. Caci Lulu, azi, sunt toate femeile din colectia Playboy, toate starletele din revistele glossy, toate sotiile din buletinele de stiri mondene. Toate sunt Lulu. Iar "Lulu are lipici"; drept pentru care "Lulu e necesara".
(Citatele din corpul acestui articol au fost extrase din caietul-program al spectacolului - n.n.)
